La câteva luni după moarte, odată cu repatrierea trupului neînsuflețit în România, Caragiale devine personajul principal al unei scene de legendă – rătăcirea vagonului mortuar.

La șapte ani și câteva luni după ce luase calea exilului în Berlin (1905), Caragiale este găsit întins pe podea „cu jurnalul și ochelarii căzuți alături“ de către soția lui, care, neprimind niciun răspuns după ce ciocănise la ușa dormitorului, îndrăznește să intre în camera dramaturgului. Este amiaza fatidicei zile de 9/22 iunie 1912.

Episodul descoperirii celui autointitulat în ultimii ani din viață „Herr Direktor“ este descris în volumul „Dintr-un secol de viață“ de Cella Delavrancea, care se afla în acea perioadă în vizită la familia Caragiale: „Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el... Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv“.

Dramaturgul murise probabil în zori „pe la șase și jumătate, când soției i s-a părut că aude accesul de tuse. A murit discret, de parcă s-ar fi jenat să tulbure liniștea sufletească a celor dragi cu mizeriile ultimelor lui clipe. Cauza morții lui Caragiale este ateroscleroza, combinată cu boala de inimă de care se stinsese aproape tot neamul Caragiale“, aflăm din volumul „Caragiale, tragicul destin al unui scriitor“, scris de biografii B. Jordan și Lucian Predescu.

„Nu pot descrie jalea mea“

Vestea morții scriitorului ajunge la București printr-o telegramă scurtă pe care soția lui Caragiale, Alexandrina Burelly, i-o trimite lui Take Ionescu: „Caragiale a murit!“. La rândul lui, omul politic îi răspunde îndurerat: „Nu pot descrie jalea mea pentru moartea scumpului prieten, iubitului d-tale soț și cel mai mare dramaturg român. În durerea generală fie să găsești curajul ca să suporți o astfel de pierdere“, relatează scriitorul Constantin Bacalbașa în „Bucureștii de altă dată“.

În România lăsată în urmă după acuzațiile de plagiat pe care i le adusese Caion, presa relatează despre moartea scriitorului timp de trei zile și susține că „toată suflarea tinerimii bucureștene“ este afectată emoțional de o asemenea veste. Însă se pare că toată această „afectare“ a bucureștenilor a fost mai degrabă o lipsă de reacție, care l-a șocat pe Tudor Arghezi, după cum relatează în septembrie 1912 în articolul „I.L. Caragiale“ din „Viața românească“: „Mă găseam duminică, zi de 10 iunie, dimineaţa, într-un democratic vagon de tramvai, încărcat cu lume bucureşteană. Tramvaiul se opri în Piaţa Teatrului, şi o horă sprintenă de ţigani mărunţi, cu ziare la subsuoară, se prinse în jurul nostru: «Moartea lui Caragiale! Ediţie specială!...» [...]. De balconul Teatrului zării spânzurând, ca o bucată de noapte, drapelul negru, care cu câtva timp mai devreme se clătinase deasupra sicriului lui Petre Liciu [...]. Erau în tramvai cu toţii cam la vreo cincizeci de inşi, cu doamne cu tot. Vestea morţii lui Caragiale nu pricinui nicio mişcare, nu dete loc la niciun zvon de glasuri, vagonul se urni din staţie şi ziarele, răcnite de vocile puilor de ţigani, găsiră un singur cumpărător, în persoana slugii dumneavoastră. Eu ştiu, desigur, că a murit într-o bună zi şi Goethe şi tot nu s-a clătit pe faţa lumii o singură frunză ca să coboare de la sineşi pe mormântul lui. Cu o indiferenţă nesfârşită primeşte ţărâna şi cadavrele vitelor moarte de dalasc şi osemintele unui Pasteur sau Leonardo da Vinci. Mă aşteptam însă la o tresărire generală a tovarăşilor mei de tramvai; voiam să-i văd că iau parte şi dânşii oarecum, cel puţin cât ţiganii vânzători de gazete, la gândurile noastre, ale celor care, exagerat de mult sau exagerat de puţin, punem preţ pe viaţa stinsă a lui Caragiale. Caragiale nu exista pentru niciunul din cei cincizeci. Nici în cea mai pierdută din amintiri. El, care s-a scoborât în toţi aceştia, care i-a dumicat cu de-amănuntul, care şi-a înmuiat condeiul în gura lor şi-n creierii lor, care i-a batjocorit cu atâta iubire ca să-i facă tot pe ei să râdă“.

Măcinat de griji și de boală

Începutul lui 1912 îl găsește pe Caragiale la Berlin, în timp ce în țară Societatea Scriitorilor Români, condusă de Emil Gârleanu, vrea să îl sărbătorească pe dramaturg la împlinirea celor 60 de ani de viață (n. 1/13 februarie 1852). De asemenea, și Teatrul Național, al cărui director fusese, și Principesa Maria organizează un festival de comedie în cinstea lui. Însă, având în vedere atitudinea academicienilor față de el și de opera sa – i se refuză de două ori Premiul Academiei –, precum și acuzația de plagiat pe care încercase fără succes să o dezmintă în sala de judecată, Caragiale reușește să se sustragă evenimentelor care îl celebrează invocând diverse motive, neparticipând la niciunul dintre ele.

În această perioadă, dramaturgul muncește să își întrețină familia, scrie mult și călătorește, dar, chiar dacă situația financiară a familiei nu este una tocmai bună, atunci când i se propune o subscripție publică în urma căreia ar fi urmat să primească o recompensă substanțială, o refuză vehement. În timp ce este măcinat de grijile financiare, starea de sănătate i se degradează – „din ultimele călătorii s-a ales cu o răceală din pricina căreia are accese de tuse, iar fumatul le face și mai dese“, mai notează biografii săi. Se vehiculează că în ziua morții fumase 80 de țigări. Astfel, ultimele luni de viață îl surprind pe Caragiale cu gânduri negre, temându-se de boala care îl răpunea încet și de moartea care avea să vină pe 9/22 iunie.

Elita românească, în durere la Berlin

După moartea dramaturgului, prietenii acestuia, Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea, pleacă din țară pentru a-i fi alături soției și familiei îndurerate. La Berlin, se reunesc cu mai mulți apropiați ai lui Caragiale, printre care și Constantin Dobrogeanu-Gherea, Panait Cerna și Dimitrie Gusti. Este momentul luării unor decizii importante cu privire la modul în care vor avea loc repatrierea trupului neînsuflețit și ceremoniile aferente. Corpul neînsuflețit al lui „Herr Direktor“ este îmbălsămat și depus în capela cimitirului din Erster Schöneberg Friedhof, iar pe 27 iunie este coborât în cavoul capelei, martorii momentului dureros fiind Vlahuță, Delavrancea și Dobrogeanu-Gherea, un adevărat sprijin pentru familia îndoliată.

Rămășițele pământești ale lui Caragiale aveau să stea doar câteva luni în cripta capelei, după cum aflăm dintr-o scrisoare pe care Vlahuță o trimite familiei sale, până în luna noiembrie a aceluiași an, când este înhumat în România. Astfel, pe 12 noiembrie 1912, într-o zi de joi, la Cimitirul Șerban Vodă (Bellu), are loc înmormântarea lui Caragiale „care n-a izbit prea mult modestia și groaza de alaiu pe care o cunoscuseră cu toții la marele om“, relata presa vremii.

Vagonul mortuar rătăcit

În toamna târzie a lui 1912, trupul neînsuflețit al dramaturgului este transportat din Berlin către România, unde politicieni, scriitori, artiști, dar nu numai, îi arată un ultim zâmbet îndurerat lui Caragiale, după ce o viață întreagă îi făcuse să râdă cu poftă sau să strâmbe din nas prin scrierile sale. Evenimentul nu este neglijat de presă, iar una dintre cele mai populare publicații ale vremii, „Universul“, se diferențiază de toate celelalte relatând un presupus incident despre care niciunul dintre apropiații dramaturgului nu a lăsat niciun rând scris: rătăcirea vagonului mortuar. Articolul despre așa-zisul incident nu poartă semnătură, nici măcar vreun pseudonim inventat pe repede-nainte, ci este prezentat publicului larg fără asumare.

Se susține că vagonul mortuar era unul de marfă și plecase din Berlin „fără scrisoare de trăsură“, iar mai târziu s-a rătăcit pe drum, fiind descoperit abia la București, când șeful gării ar fi fost mirat de prezența unui vagon sigilat, despre al cărui conținut nu știa nimic, căci foaia de expedițiune s-ar fi pierdut. Însă, în cele din urmă, vagonul este deschis și se confirmă faptul că în el se află coșciugul cu trupul lui Caragiale. Astfel, șeful gării alertează autoritățile – printre care și Take Ionescu, ce dobândise în octombrie funcția de ministru al Internelor –, dar și pe apropiații dramaturgului, Mateiu Caragiale, Vlahuță și Delavrancea. În fapt, se întâmplase cu totul altceva.

Aflăm de la istoricul Șerban Cioculescu, care i-a dedicat ample studii lui Caragiale, faptul că pe 18 noiembrie mai mulți intelectuali români și ziariști au așteptat sosirea în Capitală a coșciugului, care a fost ulterior depus la Biserica „Sf. Gheorghe“. Nici familia și nici apropiații nu au consemnat presupusul episod al pierderii vagonului, care, potrivit ziaristului anonim, ar fi stat o zi sau două pe o linie nefolosită din Viena. De menționat este și faptul că nicio altă publicație a timpurilor nu a relatat despre presupusul incident-legendă.

Pe 22 noiembrie 1912, cortegiul funerar pleacă de la Biserica „Sf. Gheorghe“ către Cimitirul „Șerban Vodă“ (Bellu), strâbătând „Strada Colţei, Bulevardul Carol, Strada Academiei Regale, Calea Victoriei, Strada Carol, Calea Rahovei şi Strada 11 Iunie până la Bellu“, trecând, bineînțeles, și prin fața Teatrului Național pe care îl condusese în secolul precedent. În publicația „Noua Revistă Română“ se relata despre înmormântarea „celei mai mari forțe literare a neamului nostru“, la care participaseră „scriitorimea noastră toată, oameni politici, artiști – toată tinerimea Bucureștilor, militari, studenți, școlari“.