Formată de la zero în urmă cu un an, brigada cunoscută sub numele de „Măgura”, a fost pregătită pentru contraofensivă; soldații săi, antrenați în țările NATO și înarmați cu echipamente occidentale noi superioare, urmau să fie vârful de lance al avansului aici.

Dar prima confruntare cu rușii a fost dură. După o perioadă lungă de lupte de uzură și multe critici, brigada 47 împreună cu alte unități au făcut în sfârșit progrese. Arhitectul central al acestei noi brigăzi a fost Valerii Markus, un sergent în vârstă de 30 de ani în ceea ce era atunci Batalionul 47, care a fost invitat în octombrie 2022 de către comandantul șef Valerii Zalujnîi să formeze brigada împreună cu comandantul batalionului, Ivan Șamalaha.

Folosindu-și bine-cunoscutul brand personal, un chip tânăr și modern al armatei ucrainene, Markus a atras un nou val de soldați voluntari într-un moment în care cei mai mulți dintre cei care doreau să lupte se înrolaseră cu mult înainte. Trupele de asalt intervievate de Kiev Independent au fost instruite în mai multe țări NATO, între care Germania, Slovacia și Letonia.

„Letonii au fost instructori grozavi, ne-au condus pas cu pas, de la conștientizarea de bază a ceea ce este războiul până la folosirea armelor, grenadelor, mi-a plăcut foarte mult programul, a fost întotdeauna interesant”, a spus un membru ai brigăzii.

Alte recenzii ale pregătirii NATO au fost mixte, susținând o tendință că antrenamentele nu pregăteau în mod adecvat soldații pentru războiul de tranșee ucrainene, fără superioritate aeriană.

„Ceea ce nu mi-a plăcut la antrenament este că americanii habar n-au cum este războiul aici. Ne dădeau exerciții pentru a urca în vârful unei clădiri, a doborî un elicopter cu un Stinger și a coborî înapoi pe frânghii. Le-am spus: «Ați înnebunit? Orice clădire va fi demolată de bombe de îndată ce vom intra»”, a povestit Oleksandr.

În ciuda lipsei de experiență de luptă și a unor deficiențe importante în pregătire, Brigăzii 47 i s-a încredințat una dintre cele mai ingrate sarcini ale războiului de până acum: un atac frontal în regiunea Zaporojie, unde liniile defensive rusești erau cele mai concentrate.

Nu a mers deloc bine la început. În ceea ce părea a fi un asalt blindat sinucigaș împotriva primelor câmpuri minate, presa rusă nu a întârziat să se delecteze cu imagini sinistre filmate cu drone a unor tancuri Leopard și Bradley distruse.

„Problema noastră a fost că nu aveam experiență de luptă, ne-au aruncat în luptă și a fost un iad”, a spus Oleksandr.

Cu toate că blindatele pierdute au însemnat doar o forță de atac de mărimea unei companii, Rusia a obținut totuși o victorie propagandistică majoră, doar întărită ulterior de neputința ucrainenilor de a cuceri teritorii semnificative în săptămânile următoare.

Ucraina a urmărit îndeaproape cum se înmulțeau eșecurile, imagini îngrozitoare filmate cu drone cu soldați și echipamente din brigadă aruncate în aer de minele terestre răspândindu-se rapid pe internet.

În timp ce toate privirile erau ațintite asupra lor, Markus a luat cuvântul pe rețelele de socializare, acuzând public corpul al 47-lea de incompetență și adăugând că comandamentul superior se face vinovat de „neînțelegerea importanței moralului soldaților".

Comandamentul a ripostat, acuzându-l pe Markus că „încearcă să se promoveze pe seama sângelui și a muncii altora”. Markus a demisionat din funcție la 11 iunie, la mai puțin de o săptămână de la declanșarea contraofensivei.

Schimbare de plan

Iunie și iulie au trecut fără prea multe alte mișcări pe axă. Reflectând asupra greșelilor lor, Brigada 47 și-a petrecut timpul pregătind planuri mai bune, continuând în același timp să epuizeze forțele rusești de la distanță.

„Am început să tragem concluzii, să analizăm ce nu mersese bine și să începem să schimbăm lucrurile", a declarat soldatul Viaceslav „Arkuș”, care și-a început serviciul după atacurile inițiale. „Până atunci am căpătat un al doilea suflu”.

La jumătatea lunii august, brigada era din nou în mișcare și, de data aceasta, a început să obțină câștiguri reale. Cu trei luni de lupte grele la activ, unitatea nu mai era acum acea brigadă novice care fusese trimisă pe câmpul de luptă în iunie.

Primul succes: Robotîne

Clădirile arse și mormanele de moloz la fiecare colț de stradă fac din Orihiv un alt oraș ucrainean în care - cu excepția unor soldați se furișează afară și înapoi în subsoluri și a unor civili care umblă pe străzi - nu mai există deloc viață.

Din iunie, Rusia și-a luat sarcina de a distruge sistematic orașul cu o nouă armă preferată: bombe ghidate lansate din aer.

La doar 10 kilometri distanță de Orihiv, în unele dintre cele mai grele lupte din campania de vară, unitățile de asalt ale brigăzii 47au reușit să avanseze puțin câte puțin, luând cu asalt tranșeele rusești una câte una înainte de a fi rotite de infanteria regulată.

Capturarea satului Robotîne la sfârșitul lunii august, primul și până acum singurul sat eliberat pe axa Orihiv, a oferit Ucrainei o nouă speranță după o lungă perioadă fără progrese.

„La început, sarcina noastră a fost să muncim pentru a captura pozițiile de la ieșirea din Robotîne", a declarat Viaceslav explicând că planurile s-au schimbat rapid după ce soldații au reușit să avanseze până la intrarea în sat.

Prima străpungere a linie Surovikin

Dincolo de Robotîne, forțele ucrainene au dat de un nou obstacol: linia Surovikin în sine, centrul de greutate al unei vaste rețele de apărare construite de Rusia în timpul iernii și primăverii de-a lungul liniei frontului din sud.

„De obicei, sunt adânci de 2-3 metri, întărite cu lemn și pământ”, a declarat comandantul de asalt Iaroslav "Berbec", 44 de ani.

„Din drone se văd doar câteva tranșee, dar nu și ce se află sub ele. Până nu intri acolo pe propriile picioare și vezi cu ochii tăi, totul pare la fel din cer”, a explicat el.

Dar nu doar labirinturile subterane ale Rusiei au fost dificile, ci și lupta la suprafață.

În calitate de unitate antiaeriană, soldații lui Oleksandr sunt echipați în mod normal cu rachete antiaeriene Igla lansate de pe umăr, dar, potrivit acestora, această armă veche și grea nu este prea fiabilă. În schimb, o armă mai potrivită pentru războiul de azi ar fi mai curând un dispozitiv antidronă ușor, fabricat în Lituania, care blochează dronele inamice.

Ambele tabere au crescut dramatic producția de drone FPV (first-person view) în ultimele luni, perfecționând în același timp utilizarea lor pe câmpul de luptă.

Maksim subliniază că în timp ce duelul de artilerie este echilibrat, Rusia are un avantaj în ceea ce privește dronele FPV, folosindu-le adesea pentru a lovi nu numai vehicule și artilerie, ci și grupuri mici de soldați.

Consecințele acestei noi fețe a războiului sunt resimțite acut de soldații mai obișnuiți cu loteria aleatorie a focului indirect de artilerie.

„Inamicul nostru a învățat și s-a adaptat [...] Cu aceste drone încearcă să zboare direct în tranșeele noastre”, a spus el.

Supraviețuitoarele Bradley

Trupele de asalt ale brigăzii 47 au primit vehicule M2 Bradley, un pilon al armatei americane încă din anii '80: voluminoase, cu un interior spațios în care încap confortabil șase soldați

Șofer de camion înainte de război, Oleksandr „Kipiș”, în vârstă de 38 de ani, a petrecut șase săptămâni în Germania special pentru a se antrena pe Bradley.

Vehiculele sunt apreciate pentru capacitatea lor de supraviețuire, cu o tehnologie de blindaj mult superioară omologilor lor sovietici. Toate trupele de asalt de aici au propriile povești despre Bradley, care i-au evacuat din misiuni, trecând peste numeroase mine fără ca măcar pasagerii să își dea seama.

„Dacă un BMP sovietic ar fi lovit în spate ca aici, nimeni din interior nu ar mai fi fost în viață”, spune el despre o cicatrice vizibilă pe vehiculul său Bradley făcută de ceea ce spune el că a fost o lovitură aproape directă de mortier de 120 mm.

„Sunt mașini grozave, salvează oameni în fiecare zi”, spune el.

La începutul contraofensivei, eșecurile inițiale ale brigăzii a 47-a au fost prezentate cu fanfară de mass-media de stat rusească și de canalele Telegram, o imagine realizată cu o dronă înfățișând opt Bradley dezactivate și un tanc Leopard, unele lângă altele.

„Toată lumea a supraviețuit acelui atac și fiecare vehicul până la ultimul a fost recuperat cu succes”, a spus Iaroslav.

„În mare parte lucrăm ca un taxi, ducem băieții și îi luăm de acolo. Nu prea le folosim la asalturi, doar dacă primim un ordin special, este periculos. De fapt, ieri am avut un asalt cu două Bradley și ambele au fost lovite de focuri antitanc. Toată lumea a supraviețuit”, a spus Oleksandr.

Creatori de istorie

La 23 septembrie, Oleksandr Tarnavski, comandantul operațiunilor ucrainene pe linia frontului din sud, a raportat că trupele ucrainene au străpuns linia a doua oară, mai la est, lângă Verbove.

Experții sunt de acord că linia Surovikin a fost construită având în vedere o strategie tipică de apărare în adâncime, concepută pentru a provoca o uzură maximă atacatorului, împiedicând în același timp ca o breșă tactică să se transforme într-o pătrundere strategică precum cea pe care Ucraina a realizat-o în regiunea Harkov.

Deși gestionarea de către comandamentul rus a liniilor sale defensive a fost criticată ca fiind contrară strategiei inițiale a lui Surovikin, ucrainenii însărcinați cu asaltul vorbesc cu respect despre modul în care trupele rusești s-au înfipt.

„Rușii sunt cei mai buni din lume când vine vorba de construirea de apărări fortificate; câmpuri minate, fortărețe”, a admis Oleksandr

După ce au trecut de câmpurile de mine și au făcut o breșă, Iaroslav se arată încrezător că vor face și mai mult: „În acest moment, am creat cea mai mare breșă aici. Am trecut de partea cea mai grea, acum treaba este să lărgim breșa. Ar trebui să fie mult mai ușor de aici înainte, slavă Domnului că nu mai sunt atât de multe mine”.

Chiar dacă linia Surovikin este complet străpunsă, ucrainenii au un drum lung înainte.

Orașul strategic Tokmak, considerat pe scară largă drept obiectivul principal al acestei axe a contraofensivei, se află la încă 20 de kilometri la sud de protuberanța Robotîne, și este apărat de propriul inel de fortificații rusești.

Ajungerea în acest oraș înainte de iarnă pare o perspectivă din ce în ce mai puțin probabilă- totuși, lecțiile primelor săptămâni ale ofensivei au pus în evidență cât de costisitor poate fi să te grăbești.

„Pur și simplu nu putem face asta mai repede. Am fost destul de epuizați de trei luni și jumătate de lupte; uneori, când iei o pauză, dormi trei zile la rând”, subliniază Iaroslav.

Întrebați despre iarna apropiată, soldații au recunoscut că luptele vor căpăta un alt caracter, dar că asta nu înseamnă că inițiativa ucraineană trebuie să se oprească.

„Ni s-a spus că fie vom intra în istorie, fie vom fi uitați, pentru că ne aflăm aici, în vârful suliței, urma să fim trimiși într-una dintre cele mai grele lupte pe care acest război le poate oferi. Si chiar așa s-a întâmplat”, a declarat Iaroslav.