Povestea „Asului din Pacific”, Alexander Vraciu, celebrul pilot american de origine română din WWII
SUA intră oficial în cel de-al doilea război mondial pe 7 decembrie 1941, în urma atacului japonez asupra bazei navale de la Pearl Harbor. Profitând de incapacitatea anglo-britanicilor de a prevedea înaintarea lor fulminantă, japonezii ocupă teritorii imense în Pacific. Astfel, aceștia ocupă rapid Indochina franceză (actualul Vietnam), Indiile olandeze (Indonezia), cu importantele lor resurse naturale, precum și arhipelagul Filipine.
Yamamoto și teoria ‘uriașului adormit’
Se întâmplă ceea ce amiralul japonez Ysoroku Yamamoto prezisese cu exactitate. Adversar declarat al războiului cu SUA, el a afirmat în mod public că Imperiul japonez se va bucura de 6 luni de victorii neîntrerupte, până când americanii vor reuși să-și mobilizeze imensele resurse de care dispun. Fin cunoscător al societății americane, unde și locuise ani de zile, acesta știa că Japonia nu se putea compara cu forța ‘colosului adormit’, așa cum el a numit SUA.
Din funcția sa de comandant suprem al forțelor din Pacific, el promisese japonezilor jumătate de an de victorii, nu mai mult. Prezicerea lui s-a dovedit sumbru de exactă pentru forțele japoneze în iunie 1942, când are loc bătălia năvală de la Midway. Flota Combinată japoneză suferă o înfrângere drastică în fața unui adversar inferior numeric. Era prima înfrângere pe care japonezii o sufereau, dar nu va fi și ultima.
La scurt timp după aceea, în arhipelagul Solomon, japonezii decid să construiască un aerodrom pe insula Guadalcanal, pentru a periclita căile de aprovizionare între SUA și Australia. În urma unei bătălii sângeroase, ce a durat câteva luni (august 1942 – februarie 1943), americanii ies din nou învingători, stopând practic definitiv expansiunea japoneză în Pacific.
Începuturile vieții aventuroase nu anunță nimic spectaculos…
Alexander Vraciu s-a născut pe 2 noiembrie 1918 în familia unor imigranți români, stabiliți în SUA, la Chicago. Tatăl său, Alexandru, a fost ofițer de poliție, originar din Poiana Sibiului, iar mama sa, Maria Tincu, a fost casnică, originară din Sebeș. După nașterea lui Alexander, familia care plecase în Statele Unite la începutul secolului al XX-lea a revenit pentru scurt timp în Transilvania. Astfel se face că el și-a petrecut copilăria și o parte a adolescenței aici, acasă la bunicii lui din România.
Reîntors în SUA, Vraciu va urma cursurile universității DePauw, din Indiana. Din păcate pentru el, ca și pentru milioane de alți tineri, norii războiului se adunau. Universitatea DePauw va intra în programul de susținere al marinei militare americane, organizând cursuri pentru diverse poziții combatante. Astfel, având deja brevetul de pilot civil, Vraciu se va înrola în Marină, ca pilot, după terminarea cursurilor. Este mobilizat propriu-zis în august 1942, având gradul de sublocotenent. Pregătirea o va face pe capabilul avion de vânătoare F4F Hellcat, în SUA.
Soarta îi zâmbește – întâlnirea cu asul „Butch” O’Hare
Totuși, Vraciu va folosi în Pacific un aparat de zbor superior, Grumman F6F Hellcat. Acesta era mai rapid cu 90 km/h decât Mitsubishi A6M, faimoasele „Zero”-uri japoneze, și cu 200 km/h decât „Betty”, periculoasele bombardierele în picaj cu care japonezii atacau portavioanele și aerodroamele.
Pe lângă acest aspect, Alex Vraciu a avut și șansa să fie repartizat la Fighting Squadron 6, comandantă de deja celebrul Edward Henry „Butch” O’Hare. Acesta devenise primul as al Marinei americane, doborând 5 avioane inamice japoneze în numai două luni. De asemenea „Butch” O’Hare era și primul din Marina SUA care a primit Medalia de Onoare.
La 10 octombrie 1943, Alexander Vraciu obține prima sa victorie aeriană, luptând alături de ilustrul său comandant în bătălia din jurul insulei Wake. O frumoasă prietenie se leagă între cei doi, iar O’Hare îl desemnează pe Vraciu coechipierul sau. Ținând spatele unui asemenea luptător, Alexander învață de la un maestru cum să atace, folosind tot ce putea da minunatul său avion.
Din păcate, nu mult după aceea, O’Hare este doborât într-o misiune de un Mitsubishi G4M ‘Betty Bomber’, și își pierde viața. Alexander Vraciu rămâne neconsolat de pierderea prietenului sau și jură să doboare 10 aparate de felul celui care i-l răpise pe O’Hare.
Alexander Vraciu, captură Youtube- The national WWII Museum Odată cu transferul pe un nou portavion, USS Interpid, Alexander devine un vânător de temut. Doboară 3 „Betty” într-o singură zi, în 29 ianuarie 1944, și 4 „Zero”-uri pe 17 februarie. Cu un total de nouă victorii, el ajunge cel mai bun aș al escadrilei 6, titlu pe care îl va păstra până la sfârșitul războiului.
Se transferă la escadrila 16, care opera de pe portavionul USS Lexington și reputația sa începe să crească exponențial, pe măsură ce victoriile sale se înmulțesc. Astfel, în 3 zboruri deasupra insulelor Palau reușește să distrugă la sol 13 avioane parcate și necamuflate pe aerodroamele japoneze.
În această misiune are probleme cu motorul aparatului de zbor și este nevoit să aterizeze în ocean, fiind ulterior recuperat de echipajul unui distrugător. Nu va fi pentru ultima dată când Vraciu este nevoit să aterizeze pe apă. În aprilie 1944, după ce doboară un alt Zero, lângă atolul Truk, este luat la țintă de antiaeriana jaoponeza, sfârșind din nou… în ocean. Soarta îi surâde din nou, fiind recuperat tot de echipajul unui distrugător.
Bătălia din Marea Filipinelor – Alex Vraciu doboară 6 avioane inamice în 8 minute
Bătălia din Marea Filipinelor era de o importanță strategică covârșitoare. Dacă japonezii piedereau, transporturile de petrol de care Japonia era dependentă, încetau. Din păcate pentru ei, bătălia a rămas în istorie sub numele de „Marea vânătoare de curcani din insulele Mariane”. Deja avantajul tehnologic avut de americani era uriaș. De asemenea, Japonia pierduse foarte mulți piloți experimentați pe care nu îi putea înlocui.
Astfel, de multe ori erau nevoiți să trimită în luptă piloți abia ieșiți de pe băncile școlii, cu puține ore de zbor, în vreme ce americanii dădeau ocazia piloților lor să capete experianță în misiuni de mică amploare, ceea ce le dădea încredere în forțele proprii. Totodată, aceștia beneficiau de zeci de ore de zbor încă din perioada de pregătire, lux pe care japonezii nu și-l permiteau.
Japonezii au folosit cu predilecție, în această bătălie, avioane Mitsubishi D4Y, poreclite de americani ‘Judy’. Împotriva acestui model de aparat de zbor Vraciu va repurta victoria pentru care a rămas faimos. Escadrila sa atacă o formație de peste 50 de avioane inamice. Atacul american este fulgerător, iar Alex Vraciu își trece în palmares nu mai puțin de 6 avioane doborâte într-un interval de 8 minute.
Acesta este fotografiat la aterizarea pe portavion, fotografia fiind făcută deoarece, cum era obiceiul, înainte de aterizare, în timpul cercurilor executate în jurul portavionului, piloții treceau pe lângă turnul de control și arătau cu degetele câte aparate doborâseră. Când au văzut că lui Alexander îi trebuie și a doua mână să arate victoriile, au trimis urgent fotograful portavionului să-l întâmpine la aterizare.
Considerată una din cele mai reușite fotografii ale celui de-al doilea război mondial, l-a imortalizat pe Vraciu la coborârea din avion arătând cifra 6, ca semn al numărului de avioane japoneze doborâte. Reușita este cu atât mai extraordinară cu cât, ulterior, s-a constatat că una din aripile avionului său nu avea siguranța pusă, putându-se practic desprinde oricând. De asemenea, Vraciu a consumat în această misiune extrem de puțină muniție, din cele 2400 de cartușe avute inițial, el trăgând doar 360.
În iunie 1944 devine cel mai eficace pilot American din Pacific, obținând a 19- a victorie aeriană. I se acordă o permisie, ocazie cu care se întoarce în SUA, unde este primit ca un erou în orașul natal, și se căsătorește cu Kathryn Horn. După nuntă, se întoarce în Pacific, dar revenirea nu va fi de bun augur.
„Indestructibilul”. Trăiește cu gherilele filipineze, după ce este doborât a treia oară
În decembrie 1944, într-o misiune de bombardament a aerodromurilor japoneze din Filipine, Vraciu este doborât pentru a treia oară. Din nou soarta este de partea sa și reușește să contacteze partizanii filipinezi cu care rămâne timp de 5 săptămâni. A fost practic momentul în care războiul s-a încheiat pentru Vraciu.
După ce a fost salvat din spatele liniilor japoneze, pentru americani a devenit clar că nu puteau risca să fie capturat, deoarece, în eventualitatea unui prizonierat, ar fi putut dezvălui lucruri sensibile despre cum funcționau gherilele filipineze.
Ca urmare a supraviețuirii după cea de-a 3-a doborâre, un jurnalist inspirat i-a spus „Indestructibilul”, poreclă care a devenit instantaneu populară. De asemenea, el devenise extrem de cunoscut, un adevărat erou în mentalul colectiv american, iar o eventuală pierdere a lui ar fi fost văzută ca dispariție a unui simbol.
Viața după război și felul în care este perceput astăzi în memoria colectivă
După încheierea războiului, Alex Vraciu devine Locotenent Comandor în programul Naval and Marine Air Reserve, un program de trecere de la război la pace, păstrând resursele necesare pentru un eventual război. După o vreme, s-a transferat ca ofițer de comunicații pe un alt portavion, USS Hornet.
Se va retrage din armată în anul 1964 și va începe o nouă carieră, în domeniul bancar. Își va petrece restul vieții în Danville, California, alături de soția sa, cu care va avea cinci copii. Fire modestă, Vraciu a refuzat cu obstinație să-și scrie autobiografia, considerând că singurul său merit a fost acela că a avut norocul să supraviețuiască.
Astăzi, Alexander Vraciu este perceput ca un erou al aviației americane din al doilea război mondial, iar moștenirea să continuă să inspire generații de aviatori și să fie recunoscută atât în SUA, cât și în România, pentru contribuțiile sale excepționale la victoria aliată în Pacific. SURSA:
Surse:
- Barrett Tillman, Hellcat Aces of World War 2
- Ray E. Boomhower, Fighter Pilot: The World War II Career of Alex Vraciu
- Jaques de Launay -MARI DECIZII ale celui de-al doilea război mondial
- Florin Vasiliu – De la Pearl Harbor la Hiroshima
- Eric M Bergerud, Touched with Fire: The Land War in the South Pacific.
