Valeria Subotina și Andrii Subotin s-au căsătorit într-un buncăr ucrainean. Două zile, mai târziu bărbatul a fost ucis.

Bombardamentele rusești neîncetate transformaseră străzile din Mariupol în ruine și curțile în cimitire. Dar la câțiva metri sub pământ, în orașul din sud-estul Ucrainei, o poveste de dragoste înflorea.

Valeria Subotina, în vârstă de 33 de ani, se adăpostise în uriașa oțelărie Azovstal, ultimul bastion al orașului, în timp ce acesta era înconjurat de forțele rusești în primăvara anului 2022.

Ea își găsise refugiul într-unul dintre zecile de adăposturi antiatomice din epoca sovietică construite pentru a rezista unui război nuclear, în adâncul uzinei industriale, scrie bbc.com.

"Cobori pe o scară semi-eșuată, te deplasezi prin pasaje și tuneluri și mergi tot mai jos. În cele din urmă, ajungi la acest cub de beton, o cameră", spune Valeria.

În buncăr - alături de soldați și civili - Valeria lucra cu brigada Azov a armatei în calitate de ofițer de presă, comunicând ororile asediului de luni de zile al Rusiei către presa globală.

Tot acolo se afla și logodnicul ei, Andrii Subotin, un ofițer al armatei ucrainene în vârstă de 34 de ani, care apăra uzina.

Cei doi se cunoscuseră la locul de muncă - la Agenția Poliției de Frontieră din Mariupol - cu aproximativ trei ani înainte de asediu.

Când Andrii a întâlnit-o pe Valeria, a fost dragoste la prima vedere.

„El era special, era atât de cald să fiu în preajma lui”, spune Valeria. „Era mereu amabil și nu a refuzat niciodată să ajute pe cineva”.

Andrii era un optimist, spune ea. Știa cum să fie fericit și găsea bucurie în lucrurile mărunte: vremea însorită, zâmbetele, compania prietenilor.

„În prima zi în care ne-am întâlnit, mi-am dat seama că Andrii era foarte diferit de ceilalți”.

În decurs de trei luni, s-au mutat împreună, închiriind o casă mică cu un etaj în Mariupol, cu o grădină. Cuplul a început să-și construiască o viață împreună.

„Am călătorit mult, am mers la munte, ne-am întâlnit cu prietenii”, spune Valeria.

"Am pescuit împreună și am petrecut mult timp în aer liber. Am vizitat teatre, concerte și expoziții. Viața era plină".

Au decis să se căsătorească și au visat la o nuntă mare la biserică, cu familia și prietenii. Au ales verighetele.

Valeria a renunțat la slujbă și a început să își cultive latura creativă , scriind și publicând poezii despre primii ani de lupte crâncene cu Rusia în Mariupol.

„Timp de câțiva ani înainte de invazia la scară largă, am fost cu adevărat fericită”, își amintește ea.

Totul s-a schimbat în februarie 2022.

Primăvara adusese soarele în grădina Valeriei și a lui Andrii, iar primele flori apăruseră.

„Începusem să mă bucur de primăvară”, spune Valeria. „Știam despre amenințările lui Putin și ne dădeam seama că va fi un război, dar nu voiam să mă gândesc la asta.”

Cu câteva zile înainte de 24 februarie, ziua în care a început invazia la scară largă, Andrii a îndemnat-o pe Valeria să părăsească orașul. Ea a refuzat.

„Știam că, indiferent ce se va întâmpla, trebuia să fiu în Mariupol, trebuia să-mi apăr orașul.”

Săptămâni mai târziu, amândoi se aflau în subteran, în buncărele Azovstal.

Nu au apucat să se vadă decât ocazional, dar atunci când se vedeau erau momente de „fericire pură”.

În acest moment, Mariupol se apropia de o catastrofă umanitară.

Loviturile asupra infrastructurii întrerupseseră alimentarea cu apă și energie electrică în unele părți ale orașului și existau penurii de alimente. Casele și clădirile civile, de asemenea, fuseseră distruse.

Pe 15 aprilie, o bombă de mari dimensiuni a fost lansată asupra uzinei. Valeria a scăpat la limită de la moarte.

"Am fost găsită printre cadavre, singura în viață. Pe de o parte, un miracol, dar pe de altă parte, o tragedie teribilă."

A fost nevoită să petreacă opt zile într-un spital subteran din uzină, cu contuzii grave.

„Mirosul de sânge și de putrefacție era peste tot”, spune ea.

"Era un loc foarte înfricoșător, unde camarazii noștri răniți, cu membre amputate, zăceau peste tot. Nu puteau primi ajutor adecvat, deoarece existau foarte puține materiale medicale."

Andrii era profund îngrijorat pentru Valeria după ce a fost rănită și a început să planifice o nuntă chiar acolo, în buncăr.

„Aveam impresia că se grăbea, că nu vom mai avea timp”, spune Valeria.

"A făcut câteva verighete din folie de staniol cu propriile mâini și m-a cerut în căsătorie. Bineînțeles, am spus da. A fost dragostea vieții mele. Iar verighetele noastre făcute din folie de staniol - erau perfecte".

Pe 5 mai, cuplul a fost căsătorit de un comandant staționat la uzină. Au avut o ceremonie în buncăr, purtând uniformele ca ținută de nuntă.

Andrii i-a promis soției sale că vor avea o nuntă ca lumea când se vor întoarce acasă, cu inele adevărate și o rochie albă.

Două zile mai târziu, la 7 mai, a fost ucis în acțiune la uzina siderurgică, de un bombardament rusesc.

Valeria nu a aflat imediat despre asta.

"Oamenii spun adesea că simți ceva în interior atunci când moare o persoană iubită. Dar eu, dimpotrivă, eram într-o dispoziție bună. Eram căsătorită și îndrăgostită".

Unul dintre cele mai grele lucruri a fost faptul că a trebuit să țină în ea „un ghem de durere”, în timp ce își apăra orașul alături de „băieții ei” - camarazii - la Azovstal.

"Am fost mireasă, am fost soție, iar acum sunt văduvă. Cel mai înfricoșător cuvânt", spune ea.

"Nu am putut să reacționez așa cum aș fi vrut în acel moment. Băieții mei erau mereu în preajmă. Stăteau lângă mine, dormeau lângă mine, îmi aduceau mâncare și mă susțineau", spune ea. „Nu puteam să plâng decât atunci când nu mă priveau”.

La un moment dat, părea că frica de a fi în zona de război a fost atenuată de durerea ei.

„Nu-mi mai păsa... Înțelegi doar că sunt mult mai mulți oameni care te așteaptă pe lumea cealaltă, dacă există, decât cei care sunt aici cu tine.”

Soldații ucraineni de la Azovstal s-au predat în cele din urmă la 20 mai. Valeria s-a aflat printre cei 900 de prizonieri de război luați cu forța de armata rusă din Mariupol.

"Ne-am uitat prin ferestrele autobuzului la clădirile pe care le iubeam, la străzile pe care le știam atât de bine. Au distrus și au ucis tot ceea ce am iubit - orașul meu, prietenii mei și soțul meu."

Valeria a supraviețuit 11 luni de captivitate rusească și a povestit despre tortură și abuzuri. Andrii apărea adesea în visele ei.

În aprilie anul trecut, a fost eliberată în cadrul unui schimb de prizonieri, iar acum s-a întors în Ucraina.

Este dificil de spus câte persoane au fost ucise în urma bombardamentelor rusești asupra Mariupolului, dar autoritățile locale spun că numărul acestora depășește 20.000.

Potrivit ONU, 90% din clădirile rezidențiale au fost avariate sau distruse, iar printre dărâmături se află încă cadavre.

Din câte știe Valeria, trupul soțului ei a rămas la uzina siderurgică Azovstal din orașul acum ocupat.

Uneori, spune ea, se uită spre cer și vorbește cu el.