Poveste de cartier
Dan Pavel/ Facebook
Unul din multele motive pentru care mă cert des cu Dumnezeu este faptul că mă împiedic de lucrarea Lui în fiecare zi, mai ales de Drumul Taberei, un cartier care există doar pentru că cineva a picat examenul de corigență la școala ajutătoare de zeități. Mă trezesc în fiecare dimineață în scârțâitul infernal al unei curele de distribuție și primul lucru pe care îl fac este să mă uit către cer și să sper că pe Dumnezeu o să-l apuce o criză de strănut de fiecare dată când are diaree. Îmi doresc să se lovească mereu la degetul mic de la picior de colțul Catedralei Mântuirii Neamului - un lăcaș denumit oricum foarte nepotrivit pentru că de neam prost nu poți să te mântuiești niciodată. Cureaua de distribuție (sau de accesorii, că nu-mi dau seama) aparține vecinul nostru care are o limuzină marca Bemveu seria șapte, alb, vârf de linie, cu opt cilindri în V și multe sute de cai putere. El locuiește în Bemveu deoarece este mai mare decât apartamentul lui cu două camere din bloc și pentru că a costat de trei ori cât apartamentul.
Vecinul nostru este manelist, dar vrea să fie hipster pentru că se îmbracă, se tatuează și se comportă ca atare. Mai puțin șlapii la care nu a renunțat toată vara deoarece nu-l primea în sediu la partid fără ei. El crede că e hipster. Acum, eu nu știu de ce ai vrea să evoluezi de la manelist la hipster. În manelism mai există cât de cât o onestitate, o trăire autentică izvorâtă din ceva viu, dar hipstereala este curentul semi-cultural în care se duce corporatismul să nască pui morți, cu vaginul său prolapsat de atâta uzură și profitorie. Ceaușescu, de exemplu, era hipster pentru că ne obliga pe toți să fim vegani, să economisim curent și să reciclăm borcane. Ne obliga să ne îmbrăcăm în haine ciudate, fără noimă sau simț estetic, să mâncăm salam de soia și ciorbă bio de leuștean cu nechezol, de trebuia să pui toată sarea în ea și tabletele cu iod anti-Cernobâl ca să aibă cât de cât gust.
Mă rog... . Bemveul alb este feblețea vecinului nostru. Îl spală mai des decât pe copii și îl pornește în fiecare dimineață ca să îi ambaleze motorul și să audă toată strada câți cilindri are el. Primul lucru care se răstește de sub capotă este cureaua aia care scârțâie infernal de parcă ți-ar aluneca pe creier direct, nu pe fulie. Al doilea lucru care se răstește la urechea mea muzicală este faptul că, din opt cilindri, iau foc numai șapte sau șase. E zgomotul ăla sacadat inconfundabil care trădează că ceva nu este tocmai în regulă la motor. Pe urmă urmează rateurile: pârț poc... poc pârț, din doi în trei și, mai apoi, perdeaua de fum negru din țevile de eșapament. La sfârșit începe un zornăit metalic strident care pare a fi o galerie spartă sau prost fixată.
Eu sunt foarte invidios pentru că nu am mașină ca al lui, ceea ce înseamnă că nu trebuie să o pornesc în fiecare dimineață ca să văd dacă mai merge. Pot să o las nepornită când nu o folosesc. Am un filtru de ulei care nu este făcut din câlții de la saltea și un sistem de aprindere care activează toate componentele motorului deodată, nu intermitent-facultativ. Mașina mea nu sună ca o noapte în Kabul și poate de-asta nu întoarce atâtea priviri invidioase și atâtea perne pe cap. Și de aceea mă cert eu foarte des cu Dumnezeu... . Pentru că e aiurea să inventezi astfel de oameni și să nu-ți asumi responsabilitatea pentru ei. Stă bietul om și curăță toate scamele de pe caroserie cu rochia de mireasă a neveste-sii și Tu nu poți să-i dai un kit de distribuție sau o bujie funcțională? Trebuie să hurducăie, să pârțâie și să troncăne bijuterie de mașină pentru că ai Tu glume în program? Cât poate să fie o curea? Două, trei sute de euro? Lași omul să ia lumină de la eșapament în loc să ajungă la biserică? E ca și cum i-ai da unui bărbat un trup de fotomodel, o pulă foarte mare și îl lași să plece la femei cu dâre de frână pe chiloți și cu unsoare de mici pe piept.
Dan Pavel/ Facebook
