Vă plăcea costumul argintiu, metalic, al lui RoboCop, cel mai bun poliţist din Detroit (Michigan, SUA)? V-aţi imaginat vreodată cum ar fi să vă puteţi prinde portofelul în buzunarul construit, dintr-un metal special, chiar în picior? Ei bine, RoboCop, în varianta sa reală, pare să fie din ce în ce mai aproape. Nu mai e o noutate: avansul tehnologic le permite celor care dispun de suficienţi bani să redea ori chiar să îmbunătăţească funcţiile naturale ale propriului corp, fie că-i vorba de o mână bionică, un picior, un ochi ori cine-ştie-ce alte dispozitive.

Carevasăzică, cyborgul din filmele americane ale anilor ’80 se întoarce şi nu se întoarce doar în cinematografe! Dar, la fel ca-n filmele astea science-fiction, vine cu mult fum în jurul său. Încercăm să risipim puţin acest fum sub care se ascund prea multe întrebări despre viitorul nostru. Ar trebui să-l poftim cu braţele deschise sau să ne temem de a doua venire a lui RoboCop?

Studiu de caz. Cathy Hutchinson (foto) a suferit, în anul 1997, un infarct în urma căruia a rămas paralizată. Cathy nu şi-a putut mişca mâinile şi picioarele şi n-a putut articula cuvinte timp de mai bine de 14 ani. Nici acum nu poate, dar, în 2012, o echipă de cercetători i-a implantat un mic dispozitiv în zona creierului responsabilă cu controlul motric. Acum, Cathy poate controla o mână robotică doar gândindu-se la asta, datorită legăturii dintre senzorul din creier şi un computer care transformă semnalele electrice în comenzi. Poate să scrie cuvinte cu ajutorul mişcării ochilor. „Acum am speranţe, dar şi un puternic sentiment de independenţă“, a scris ea odată.

ÎN MIJLOCUL REVOLUŢIEI BIONICE
Cathy demonstrează că epoca protezelor inerte din lemn, metal sau plastic a apus. Suntem în mijlocul unei adevărate revoluţii bionice şi mulţi dintre noi nici măcar nu ştiu asta. Nu pare să fie deloc îndepărtat momentul în care telefoanele vor fi doctorii noştri, ne vor scana de viruşi şi ne vor recomanda medicamentul potrivit. Aceasta este lumea microprocesoarelor, nanotehnologiilor, interfeţelor digitale şi a tuturor altor descoperiri bionice. Dar nu e nimic greşit aici. Până la urmă, acestea ar putea să le redea abilităţile persoanelor cu dizabilităţi.

Gafa de la ambasada SUA Alexandru Mironov (foto) crede că ar trebui să acceptăm că avansul tehnologic nu poate fi oprit. Să-l acceptăm şi să încercăm să înţelegem. În caz contrar, am putea fi uşor păcăliţi. Un exemplu: „În urmă cu 25 de ani s-a făcut o gafă grozavă de către ambasadorul american la Moscova. Au vrut să construiască o clădire nouă pentru ambasadă şi s-au adresat unui combinat sovietic. S-a făcut construcţia, dar un deştept s-a gândit, totuşi, să verifice dacă există aparate în pereţi. Atât era de interesant ce le făcuseră electroniştii sovietici, încât a fost demontată ambasada şi expediată în SUA perete cu perete pentru că înăuntru era aparatură de care încă nu auzise lumea. Ştiau să citească, de la mare distanţă, felul în care se mişcau uşor ferestrele atunci când cineva bătea la maşină. Iar asta era pe vremea când încă se bătea la maşină“, povesteşte Alexandru Mironov.

Totuşi, ceva ar trebui să ne dea de gândit: ce va întâmpla atunci când persoanele care, fiind sănătoase după toate standardele de-acum, vor vrea mai mult? Din moment ce protezele au fost create ca să-i ajute pe neajutoraţi, ar trebui ca toţi ceilalţi să nu aibă acces la ele? Dar, dacă tot acceptăm injecţiile cu botox şi dacă tot ne bucurăm de efectul miraculoasei pastile Viagra, de ce n-am putea fi dotaţi şi cu o mână bionică?

UNII PREFERĂ SÂNII MICI
Jurnalistul şi scriitorul de science-fiction Alexandru Mironov (foto) spune că, deşi există posibilitatea unui abuz de tehnologie acolo unde nu este nevoie, ar trebui să luăm în calcul şi efectul pozitiv: „Persoanele cu dizabilităţi vor beneficia de o viaţă normală“. Şi-apoi, spune Alexandru Mironov, nu ar trebui să fie nimic de criticat atunci când o persoană vrea să fie mai „performantă“: „Gândiţi-vă că toţi avem nevoie de ochelari de vedere după 40 de ani, însă doar unii dintre noi poartă. Alţii, poate, nu-şi permit. Asta nu-nseamnă o îmbunătăţire a simţurilor, nu înseamnă crearea unui avantaj? Apoi, gândiţi-vă că se mai pot îmbunătăţi mirosul, auzul. Un puşti, Ionuţ Budişteanu, a pus la cale un procedeu prin care un orb poate vedea dacă ţine în gură o plăcuţă de alamă legată de un circuit pe computer. Simte cu limba. Or, asta e minunat“.

Totuşi, cum separăm necesităţile de mofturi? Un exemplu: chirurgia plastică are, în fond, un rol reparatoriu. Dar chirurgia plastică mai include şi chirurgia estetică. Şi, deşi există o mulţime de bărbaţi şi de femei care preferă sânii mici, chirurgii nu duc lipsă de clienţi. Acestea fiind lucrurile, ar putea apărea o nouă altă problemă: comparaţi avantajul pe care-l poate avea o femeie cu implanturi mamare într-un concurs de frumuseţe cu cel pe care-l poate avea, într-un concurs de tir cu arcul, o persoană cu un ochi bionic!

PARADOXUL
Deşi scopul iniţial al unei proteze este acela de a pune persoana care o poartă într-un raport de egalitate cu semenii săi, rezultatul poate fi asemenea operaţiilor estetice: un avantaj artificial. Dar cine-ar putea să se împotrivească dacă un om vrea să poarte un ochi bionic în timpul liber? Acesta este paradoxul: posibilitatea de ameliorare a unei inegalităţi poate conduce la o nouă inegalitate. În esenţă, întrebarea este: cum putem concilia îmbunătăţirea umană pentru unii cu egalitatea pentru toţi?

Deşi vor exista probleme de etică, dezvoltarea tehnologică e naturală. Nimeni nu va limita niciodată nimic.
Alexandru Mironov, scriitor SF

Alexandru Mironov crede că nu ar trebui să ne temem. „Deşi vor exista probleme de etică, dezvoltarea tehnologică e naturală. Nimeni nu va limita niciodată nimic. Aşa cum îl cunosc eu, omul de ştiinţă e atât de curios încât va studia mereu, va cerceta, va descoperi. Aşa că am face bine să înţelegem ce înseamnă noile tehnologii, astfel încât să ne adaptăm uşor curentului.“

Dacă am fi sensibili din punct de vedere religios, un ultim argument ar fi că orice adaos artificial nu ar face decât să distrugă creaţia perfectă a lui Dumnezeu. Omul nu poate fi mai presus de creaţia divină, ar spune un creştin serios şi gata! Pe de altă parte, niciunei persoane n-ar trebui să-i fie îngrădită libertatea de a face ce schimbări vrea propriului corp, câtă vreme acestea nu afectează pe nimeni – o autoritate care să legifereze astfel de decizii intime încă nu s-a inventat în ţările civilizate.

CE FEL DE CYBORGI SUNTEM?
Pericolul de care se tem cei mai mulţi bioeticieni este însă acela că omul ar putea ajunge atât de obsedat de potenţialul acestor îmbunătăţiri astfel încât să piardă, în final, ceea ce-l face, de fapt, uman. Să devină un fel de persoană postumană, un obiect raţional. Un robot. Or, dezoltarea tehnologică ne-ar putea aduce în curioasa situaţie în care să ne întrebăm nu dacă suntem sau nu cyborgi, ci cel fel de cyborgi suntem. Iar dacă am forţa un pic sensul cuvintelor, un pic de cyborgi tot suntem şi-acum: serul vaccinului ne reprogramează sistemul imunitar astfel încât el să reacţioneze într-un anumit mod în faţa unei situaţii.

Putem ajunge cu argumentul chiar până la casta supraoamenilor din filosofia lui Nietzsche, căci şi aceştia îşi depăşesc agresiv limitele. Ba chiar se organizează într-o rasă stăpânitoare. Dar asta-i doar filosofie. Mironov are un exemplu mai concret: „Există un român care a fost supranatural: Dumitru Prunariu. El e un inginer cu vreo 10-15 calificări. La vremea când era încă tânăr şi puternic, făcea mult mai mult decât un om obişnuit. Supraomul care a ajuns pe Lună a fost ajutat de aparatură. Costumul acela pe care-l îmbrăca ce era?“.

„Aceste minuni ale tehnologiei există deja printre noi, iar în viitor vor fi la dispoziţia tuturor“, explică Alexandru Mironov. Şi, dac-am forţa puţin imaginaţia, n-ar fi greşi să spunem că, în viitorul deloc îndepărtat, oamenii se vor naşte cu dizabilităţi. Dar se vor putea îmbrăca într-un „costum“.

Cum se poartă războaiele cu cyborgi?

Oamenii nu sunt înzestraţi de la natură cu venin, gheare, blană, superrezistenţe şi superviteze. Dar dacă am putea să le adăugăm, ca-n jocurile pe calculator, zece puncte la „viaţă“? Imaginaţi-vă cum ar putea arăta un război în care combatanţii n-au nevoie să mănânce, să doarmă, nu obosesc, nu au căderi atunci când un camarad dispare pe câmpul de luptă şi nici nu sunt incomodaţi de adrenalină în timpul bătăliei.

Până la urmă, lucrurile astea nu sunt ştiinţifico-fantastice: delfinii nu dorm pentru că s-ar îneca, liliecii au un soi de ecolocalizare, câinii de sanie pot alerga zile întregi fără să aibă nevoie de odihnă sau hrană, iar caprele mănâncă, în mare, orice.Provocarea rămâne doar ca secretul tuturor acestor înzestrări să fie găsit, reprodus şi în cazul oamenilor şi, gata: vom avea soldatul perfect.

Dacă, în mod normal, acorduri internaţionale precum Declaraţia de la Helsinki ori Codul de la Nürnberg ar putea împiedica abuzul de tehnologie în natura umană, „starea de război“ ar putea permite câteva devieri. Şi-apoi, dacă pe front sunt trimişi şi soldaţi îmbunătăţiţi, şi soldaţi „normali“, cum vor lupta ei? Primii vor fi puşi să se descurce în situaţii mai periculoase, în timp ce ultimii vor veni numai la curăţenie?

Şi încă o întrebare, aşa, doar de exerciţiu: dacă am putea să inginerim soldatul astfel încât să fie imun la tortură, ar mai fi imoral să-l torturăm? În orice caz, un argument care cu siguranţă n-ar fi luat în considerare ar fi legat de riscul de stres posttraumatic.

S-ar putea să vrem să devenim superoameni

de Emilian Mihailov

Tehnologia prinde din urmă posibilităţile uimitoare din filmele science-fiction. Cu toţii ne-am uitat cu bucurie copilărească la superputerile eroilor. Acum există în forme incipiente tehnologii care măresc capacităţile umane. Iniţial, tehnologia a putut vindeca o varietate largă de afecţiuni. Cei cu auzul precar din cauza bătrâneţii pot opta pentru un implant cohlear. Soldaţii care-şi pierd părţi ale corpului în război îşi pot anexa mâini şi picioare bionice controlate de propriile gânduri. E fascinant să vezi cum o mână bionică se mişcă aşa cum vrea mintea noastră. Cei care-şi pierd vederea pot opta pentru implantarea unei retine bionice. Iar foşti atleţi pot alerga din nou, după amputări în întregime ale picioarelor. Beneficiile sunt impresionante.

Revoluţia bionică, deşi a reuşit să producă vindecări uluitoare, nu se opreşte la simpla înlocuire a părţilor corpului uman. Prin înlocuirea părţilor corpului uman cu tehnologie bionică nu se preia doar funcţia acelui organ, ci se şi măreşte capacitatea de a realiza funcţia respectivă. De exemplu, prin implantul de retină bionică nu doar ne recăpătăm văzul, ci vom da „zoom“, vom vedea de la distanţe foarte mari, vom vedea pe timp de noapte. Sau un implant cohlear sofisticat ne dă posibilitatea să auzim conversaţii ce au loc în alte încăperi sau clădiri. Mâinile bionice nu doar restabilesc capacităţile noastre, ci pot dubla forţa umană. Iar cu ajutorul picioarelor bionice putem atinge viteze pe care în mod normal corpul uman nici nu poate spera să le ia în calcul. Tehnologia bionică prin ceea ce vindecă oferă posibilitatea de a depăşi limitele biologiei şi anatomiei omului.

Unii pot fi îngrijoraţi de posibilitatea deţinerii de superputeri. Până la urmă, Superman se poate răzgândi pe cine apără. Dacă s-ar întoarce împotriva noastră, nu am avea nicio şansă. Dar, în acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că aceste superputeri pot salva omenirea în măsura în care întreţinerea vieţii pe pământ este din ce în ce mai dificilă. Un plămân bionic ajută la depăşirea limitelor de viteză, dar în acelaşi timp ne oferă posibilitatea să supravieţuim în condiţiile unei atmosfere extrem de poluată. Celule bionice pot fi ultima noastră şansă în faţa unor super-viruşi. Să ne amintim că pe planeta Krypton toate superputerile lui Superman erau capacităţi obişnuite. Asta deoarece condiţiile de viaţă erau mult mai dure. Dacă dorim supravieţuirea în condiţiile degradării planetei, s-ar putea să vrem să devenim superoameni.

Emilian Mihailov este etician, doctor în filosofie, asistent universitar al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, director executiv al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată (www.ccea.ro) şi membru al Societăţii Române de Filosofie analitică.

„Natura e de partea maşinilor“

de Constantin Vica

George Dyson, într-o carte apărută în 1998 („Darwin Among the Machines“), are o observaţie care a devenit virală: „În jocul vieţii şi al evoluţiei, există trei jucători la masă: fiinţele umane, natura şi maşinile. Eu sunt clar de partea naturii, dar natura, o suspectez, e de partea maşinilor“. Cu alte cuvinte, biologia şi ingineria merg mână în mână; bionica este dovada vie (sau automată) a acestei relaţii de tovărăşie.

Ne pregătim pentru o epocă a Superoamenilor, ca o împlinire atât a viziunii lui La Mettrie despre „Omul-maşină“, cât, mai ales, a romanelor distopice ale secolului XX. De două generaţii există un cult în jurul supereorilor din banda desenată: Iron Man sau Spider-Man sunt perfecţionaţi, extinşi, augmentaţi pe căi bionice (în mod voit sau accidental). Cultura populară a creat speranţele unor fiinţe biologice extinse capabile să distrugă răul pentru că întotdeauna superputerea aduce cu sine mari responsabilităţi. Din această ideologie atât de necesară într-un război rece se naşte un nou sens al biopoliticii. Ce ar avea de spus bioetica?

Necesitatea unor intervenţii bionice a fost întotdeauna corelată cu dorinţa de a corecta sau îndepărta anumite dizabilităţi. O proteză, un exoschelet robotic sau un ochi bionic sunt răspunsul medical şi pozitiv la dizabilitate. Dar dizabilitatea este resimţită în mod negativ pentru că avem un anume standard de normalitate impus de majoritate şi reflectat nu numai la nivelul discursului, cât şi în modul în care construim mediul şi insituţiile sociale. Spaţiul convieţiurii este construit pentru „normali“, de la străzi la apartamente. Educaţia este făcută pe un singur calapod. Artefactele, maşinile şi tot ce înseamnă tehnologie se standardizează în jurul nevoilor unor persoane aşa-zis „normale“. Doar dacă faci parte din această categorie lumea ţi se potriveşte. Pentru ceilalţi, în numele diferenţei lor, se pot face adaptări şi înlesniri, dar niciodată lumea nu va fi pe măsura lor. Orice ameliorare pe care o aduce o tehnologie sau alta nu va rezolva nedreptatea fundamentală la care sunt supuşi cei care nu se încadrează în definiţia „normalităţii”.

De curând, un tată a printat cu o imprimantă 3D o proteză fiicei sale. Motivaţia sa a fost una economică: accesul la o proteză medicală produsă industrial este limitat. Viitorul luminos se arată doar celor care au resurse financiare. Accesul nu este liber şi nici măcar prioritizat după nevoi. Industria medicală are propriile interese şi metode de control. Toate aceste tehnologii revoluţionare, care ar putea oferi adaptări celor cu dizabilităţi, sunt brevetate. Nu oricine poate să-şi facă în atelierul de acasă un exoschelet robotic fie pentru că îi lipseşte cunoaşterea, fie pentru că nu o poate concretiza.

Îmbunătăţirea prin mijloacele bionicii este aici. Spre ce o vom direcţiona? Spre cei care vor mai mult, spre cei care au nevoie? Superputeri pe câmpul de luptă sau adaptări pentru cei în suferinţă?

Constantin Vica este publicist, asistent universitar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti şi cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etica Aplicată (www.ccea.ro).

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii