De la anexarea Crimeei în 2014, s-a produs o integrare continuă a unor reprezentanți de seamă ai elitelor locale ucrainene în structurile de putere de la Moscova. În majoritatea lor, aceștia sunt membri de vază ai partidelor pro-ruse, traficanți de influență sau parteneri de afaceri ai magnaților ruși. Dar există și un alt segment – al celor care au ajuns la vârf ca urmare a unor evoluții neașteptate, scrie jurnalistul rus Konstantin Skorkin într-un articol pentru Carnegie Endowment for International Peace, preluat de Moscow Times.

Cu statut de trădători în Ucraina și regăsindu-se pe toate listele de sancțiuni ale Occidentului, acești oameni au o singură opțiune: să își găsească locul în politica rusă.

Doar că au o problemă: reticența sistemul rus bazat pe ierarhie și a clanurilor sale politice de a primi noi veniți. În pofida proclamațiilor precum că ușii și ucrainenii sunt „un singur popor”, oficialii ruși nu îi consideră de fapt pe cei din regiunile ucrainene recent anexate ca fiind de-ai lor. În schimb, acești noi subiecți ruși se văd obligați să își formeze propriile găști care să îi ajute să își promoveze interesele la nivel înalt în Federația rusă.

Cel mai mare succes în acest sens l-au avut elitele din Crimeea, în timp ce acelea din regiunea Donbass, cândva legendare, pare slăbite. Dar cea mai dificilă misiune o au elitele politice din regiunile ucrainene recent anexate Herson și Zaporojie, întrucât acestea ar putea vedea aceste teritorii dispărând ca urmare a contraofensivei ucrainene.

Toate aceste grupuri au un singur lucru în comun, și anume faptul că destinul lor depinde în totalitate de succesul sau eșecul armatei ruse: dacă Kremlinul este învins în Ucraina, sfârșitul lor nu va fi deloc unul glorios. Asta face din ei șoimi în privința politicii externe și promotori înflăcărați ai victoriei militare cu orice preț.

Situația lor de outsideri îi obligă la o loialitate deplină față de președintele rus Vladimir Putin. Iar asta din două motive principale: își găsesc cu greutate aliați în rândul regimului, deoarece tehnocrații moderați îi văd ca pe niște mesageri ai unei forme extreme de putinism, și nu se bucură de încrederea ultrapatrioților care rămân suspicioși față de ei cauza istoriei lor de trădare.

Elitele din Crimeea ilustrează cel mai limpede aceste tendințe. După anexarea peninsulei, membrii ei au fost încorporați în clasa conducătoare rusă și a obținut reprezentare în ambele camere ale parlamentului rus.

Veteranii

Cel mai de marcă reprezentant al acestui grup este șeful regiunii, Serghei Aksionov - în funcție din 2014, a supraviețuit zvonurilor repetate privind demiterea sa iminentă. Nu încape îndoială că se bucură de favorurile lui Putin. În schimb, Aksionov arată o loialitate neclintită față de patronul său: de pildă, în timpul revoltei grupului de mercenari Wagner a fost primul guvernator rus care și-a manifestat public sprijinul față de președintele rus.

Aksionov a răsărit din lumea interlopă a Crimeeii, în anii 1990, și a fost întotdeauna un înverșunat susținător al puterii de la Moscova. A fost ales în parlamentul din Crimeea în 2010 în calitate de președinte al partidului Unitatea Rusă, cu sprijinul financiar al oligarhului ucrainean Dmitro Firtaș.

Un alt veteran al politicii din Crimeea este președintele parlamentului regional, Vladimir Konstantinov. El reprezintă al doilea pilon al elitei politice din peninsulă: fostul Partid al Regiunilor, formațiunea politică pro-rusă strâns asociată anterior cu fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici, înlăturat din fruntea statului ucrainean în 2014. Konstantinov este membru al parlamentului regional din 2010.

Peisajul politic este puțin mai complicat în orașul Sevastopol, unde „primarul poporului” Alexei Ceali - unul dintre oficialii care au semnat anexarea în 2014 - s-a dovedit un demagog prea plin de zel. Astfel că a fost înlocuit destul de repede în funcția de guvernator de un birocrat rus, Serghei Meniailo, ieșind din politică. Din 2020, guvernatorul celui mai mare oraș din Crimeea este Mihail Razvojaiev, un oficial rus tipic care și-a păstrat postul în ciuda scandalurilor de corupție.

Grupurile din jurul acestor politicieni influenți sunt populate în mare parte de figuri din regimul Ianukovici care au fugit în Crimeea după revoluția Maidan. Unii au primit funcții grație legăturilor cu mediul de afaceri: de pildă, fostul ministru ucrainean al apărării Pavlo Lebedev, este în prezent vicepreședinte al Uniunii Industriașilor și Antreprenorilor din Rusia. Alții au fost efectiv retrogradați în cadrul tranziției de la guvernarea ucraineană la cea rusă, cum ar fi fostul deputat Vadim Kolesnicenko, un politician pro-rus plin de culoare, care în prezent este consilier al guvernatorului din Sevastopol și prezentator TV.

Din cei douăzeci și patru de miniștri ai guvernului Crimeii, doar șapte vin din Rusia. Ceilalți au ocupat în mare parte posturi de rang inferior în administrația locală înainte de anexare.

Poziția elitei din Donbas este una foarte diferită. În ciuda falsei statalități a autoproclamatelor „republici populare” Donețk și Lugansk (DNR și LNR), care au luat ființă după o revoltă sponsorizată de Rusia în 2014, elitele locale au fost ținute la distanță de Moscova. Cea mai mare parte a comunicării se făcea prin intermediul unor aventurieri care au reușit să obțină mandate de „comanditari ai Donbasului” de la Kremlin.

Țintind spre un control maxim, Kremlinul a promovat figuri politice marginale din Donbas mai degrabă decât funcționari ai fostului Partid al Regiunilor. Din 2014 încoace, managerii de criză ruși au apărut cu o frecvență tot mai mare, iar declanșarea invaziei la scară largă nu a făcut decât să accelereze acest proces.

Donbasul a devenit un fel de trambulină pentru cariera politică a multor oficialilor ruși. De pildă, a făcut multă vâlvă desemnarea lui Vitali Hoțenko - un apropiat al șefului adjunct al personalului de la Kremlin, Serghei Kirienko – drept premier al DNR, în 2022.

După ce Hoțenko a fost transferat, a fost înlocuit de un alt oficial rus: Evgheni Solnțev, fost director de rang înalt la compania de stat Căile Ferate Ruse.

Dintre cei 24 de miniștri ai guvernului DNR, zece sunt ruși, majoritatea ocupând poziții cheie. Agențiile de securitate, pe de altă parte, rămân dominate de personalități locale care au dezertat după ce au lucrat probabil mulți ani ca agenți ruși.

Situația este similară în LNR, unde guvernul este condus de veteranul separatist Serghei Kozlov. Kozlov a lucrat în Ministerul pentru Situații de Urgență din Ucraina înainte de lupta contra forțelor ucrainene alături de fostul șef al LNR, Igor Plotnițki.

Conformismul pro-Kremlin a fost mult timp cea mai bună metodă de supraviețuire pentru elitele locale. Nimeni nu-și face iluzii în Donețk și Lugansk că un pas greșit din partea lor nu ar duce imediat la o rotație la scară largă a elitelor locale care ar pune capăt statutului special al Donbasului.

Novicii

Dar cea mai grea provocare pentru elitele locale pro-ruse este în regiunile ucrainene sudice ocupate de armata rusă în 2022. Aceasta sunt într-o zonă din prima linie, unde sabotorii ucraineni sunt la lucru și unde tentativele de asasinat împotriva oficialilor numiți de ruși sunt frecvente. Dacă elitele din Crimeea și Donbas puteau indica un sentiment pro-rusesc semnificativ în rândul populației, oficialii pro-Kremlin din Herson și Zaporojie sunt în totalitate dependenți de baionetele rusești, în timp ce războiul este un lucru nestatornic.

Totuși, unele clanuri locale au început să se unească. Cele două centre de greutate sunt reprezentate de guvernatorii in exercițiu Evgheni Balițki în Zaporojie și Vladimir Saldo în Herson. Ambii sunt figuri proeminente în politica locală, cu biografii bogate: Saldo a fost primar al Hersonului vreme de un deceniu, în timp ce Balițki a fost deputat. Din anturajul lor fac parte foști membri ai regimului Ianukovici.

Totuși, soarta lor depinde de situația militară. Elitele locale știu foarte bine că, dacă teritoriile lor vor fi recucerite, vor fi rapid - și definitiv - uitate de Kremlin.

Una peste alta, aspirațiile foștilor politicieni ucraineni de a fi tratați ca egali de către colegii lor ruși nu s-au concretizat, în timp ce riscurile colaborării lor cresc pe zi ce trece. Drept urmare, integrarea fiecăruia dintre ei în verticala puterii rusești pare a fi cea mai bună opțiune disponibilă. Un bun exemplu în acest sens este fostul șef al DNR, Dmitri Trapeznikov, care a ajuns viceguvernator al regiunii ruse Kalmucia după ce a părăsit Donbasul în 2019.

Având în vedere stimulentele slabe oferite pentru afacerea riscantă a colaborării, nu este surprinzător faptul că Rusia nu a reușit să divizeze în mod convingător elitele ucrainene nici în 2014, nici în 2022. De ambele dăți, doar o mică minoritate a trecut de partea Rusiei.

Magnații și politicienii ucraineni din sud-estul țării l-au privit pe Putin ca pe un garant al corupției post-sovietice timp de mulți ani, dar nu au vrut niciodată să îl vadă devenind un invadator cuceritor. În plus, Rusia nu și-a tratat niciodată suporterii deosebit de bine.