Judecătoarele Gabriela Baltag și Evelina Oprina, membre în Consiliul Superior al Magistraturii, critică, într-un articol publicat pe  juridice.ro , decizia definitivă a Înaltei Curți în dosarul Ferma Băneasa, în care, alături de alți inculpați, a fost condamnat și avocatul Robert Roți (5 ani de închisoare), argumentând că „o soluție neacceptată, care contrariază sau frapează nu poate fi considerată că a răspuns nevoii sociale”.

De notat că printre rolurile fundamentale ale CSM figurează, potrivit  site-ului instituției :

• dreptul, respectiv obligaţia corelativă de a se sesiza din oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act de imixtiune în activitatea profesională sau în legătură cu aceasta, care ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea judecătorilor, respectiv imparţialitatea sau independenţa procurorilor în dispunerea soluţiilor

De notat, de asemenea, că în noiembrie 2011, CSM a admis o cerere de apărare a independenței, imparțialității și reputației profesionale formulate de judecătoarea Evelina Oprina, după ce o parte a presei a publicat  articole critice legate de sentința prin care omul de afaceri Costică Costanda a primit despăgubiri de 170 de milioane de euro  in afacerea „Parcul Bordei – Satul Francez”.

Și încă ceva: În dosarul Ferma Băneasa a mai fost condamnat un avocat, Corina Teodora Dicu (4 ani de închisoare cu suspendare, complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice).

În comunicatul din 18 decembrie,  Uniunea Naţională a Barourilor din România (UNBR) critică doar condamnarea avocatului Robert Roșu . Într-un comunicat publicat duminică,  Consiliul Baroului București  vorbește despre „condamnarea a doi avocați (...) pentru săvârșirea unor infracțiuni în exercițiul profesiei”.

Condamnarea avocatului Roșu pentru a atras reacția dură a  Uniunii Naţionale a Barourilor din România (UNBR)  care a acuzat o „represiune de natură penală asupra avocatului pentru consultaţiile şi susţinerile făcute în calitate de reprezentant”.

În articolul publicat pe juridice.ro la secțiunea opinii și intitulat  „Judecătorul trebuie să aibă ochii larg deschiși lumii exterioare” , judecătoarele Baltag și Oprina, deși afirmă că nu comentează „temeinicia hotărârii”, constată că „legea se cere a fi interpretată și aplicată astfel încât să nu genereze revoltă, să nu creeze sentimentul că s-a produs o nedreptate”.

„Oricum, reacția publică nu poate fi ignorată, iar, în esență, aceasta are un conținut atât de grav încât faptul că este rezultatul unei hotărâri judecătorești trebuie neîntârziat să aducă după sine măsuri instituționale ferme. Judecătorul trebuie să aplice legea cu dreaptă măsură și cu înțelepciune, iar nu să provoace tulburare socială, teamă și îngrijorare”, argumentează cele două judecătoare.

În opinia lor, hotărârile judecătorilor „trebuie să fie drepte, umane, să convingă, iar nu să șocheze sau să provoace mânie. Rolul Judecătorului este de a aduce pace în societate, de a face bine și de a restabili echilibrul încălcat”.

Invocând o „asemenea indignare publică”, Gabriela Baltag și Evelina Oprina afirmă că se delimitează de „aparițiile pline de emfază care spun că nu se poate discuta o hotărâre judecătorească: „Ba, dimpotrivă, consecințele pe care aceasta le generează trebuie analizate, comentate și adoptate cele mai bune decizii. Justiția este un serviciu public, iar o soluție care șochează conștiința publică relevă faptul că undeva s-a produs o fractură: în lege, în interpretarea sau aplicarea ei”.

În opinia celor două judecătoare, a venit momentul ca „sistemul judiciar să răspundă odată pentru totdeauna unor veșnice întrebări”:

• repartizarea aleatorie a cauzelor la instanța supremă – și nu numai – este chiar ”aleatorie”
• cum de este posibilă plecarea dosarului la parchet pentru motivarea căilor de atac și de ce nu și la parte sau avocatul ei; cum este posibilă motivarea hotărârilor judecătorești după ce pedeapsa a și fost executată
• cum este posibil ca la instanța supremă – și nu numai – mulți judecători să fie foști procurori
• cum de problema protocoalelor oculte încheiate cu serviciile de informații, chiar și de către Înalta Curte de Casație și Justiție stă și astăzi nerezolvată pe masa CSM

„Ne asumăm public să generăm ori continuăm demersurile instituționale ce pot contribui la înlăturarea vulnerabilităților menționate și la îndeplinirea constituțională și adevărată a rolului CSM. Independența justiției trebuie garantată pentru cetățeni în cele mai profunde sensuri ale ei, neputând fi susținută în cheia absurdului, a negării și a neasumării”, mai spun cele două judecătoare.

De notat că, marți,  conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție  a decis verificarea modului în care au fost respectate dispozițiile legale și regulamentele în cazul repartizării dosarului Ferma Băneasa către completul care a pronunțat deciziile definitive de închisoare, a anunțat marți instanța supremă.

Pe de altă parte, sâmbătă,  Înalta Curte de Casație și Justiție  a precizat că recunoaște și susține dreptul fundamental la liberă exprimare al oricărei persoane sau organizații, inclusiv sub aspectul exprimării unor aprecieri critice cu privire la hotărârile judecătorești, dar invită publicul să facă o simplă trecere în revistă a jurisprudenței sale din ultimii ani, care demonstrează cu prisosință lipsa de părtinire și echilibrul judecătorilor:

• ”Referitor la pozițiile exprimate în mediul public de către mai multe organizații profesionale ale avocaților, în ceea ce privește soluția de condamnare a unei persoane care are calitatea de avocat, de către un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, poziții adoptate înainte de a se cunoaște considerentele deciziei în discuție, în pofida caracterului definitiv al acesteia și întemeiate exclusiv pe argumentele favorabile persoanei în cauză, ținând seama și de obligația de rezervă care revine judecătorilor sub aspectul comunicării publice, instanța supremă înțelege să reamintească în mod ferm următoarele:
• „Justiția se înfăptuiește de către judecători în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți.” (art.2 alin.(1) din Legea nr.304/2004). „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” (art.124 alin.(3) din Constituția României) și „(…) sunt obligați (…) să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora”(art.4 alin.(1) din Legea nr.303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare).
• „Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului (...)” (art.5 alin.(1) din Codul de procedură penală), „astfel încât (...) nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.” (art.8 din Codul de procedură penală).
• „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”. (art.4 alin.(1) din Codul de procedură penală)
• „Nimeni nu este mai presus de lege.” (art.16 alin.(2) din Constituția României) „Orice persoană, organizație, autoritate sau instituție este datoare să respecte independența judecătorilor.” (art.2 alin.(4) din Legea nr.303/2004)”, se mai arată în documentul transmis sâmbătă de ICCJ, semnat de președintele instituției, judecătorul Corina- Alina Corbu

Iată mai jos articolul publicat de Gabriela Baltag și Evelina Oprina pe  juridice.ro :

„Atunci când o soluție judecătorească generează tulburare în societate ori șochează conștiința publică se ridică câteva întrebări, la care, noi, ca judecători – în special – trebuie să reflectăm: ce rol are judecătorul în societate și care este dimensiunea dreptului ce trebuie să prevaleze în săvârșirea actului de justiție? De ce o asemenea hotărâre a provocat atâta indignare?

1. Se spune în doctrina de specialitate juridică că judecătorul are un rol hotărâtor în statul de drept, deoarece acesta nu poate funcționa cu adevărat decât sub controlul unui judecător, că el – Judecătorul – reprezintă puterea și contraputerea, întruchipând dualitatea drept/forță.

Rezultă, astfel, cât de important este ca profesia de Judecător să fie îndeplinită corect, imparțial și independent în acord cu principiile și valorile care să constituie premisele unui proces drept și ale unei hotărâri demne de încredere. Căci, o soluție neacceptată, care contrariază sau frapează nu poate fi considerată că a răspuns nevoii sociale.

De la judecători, societatea cere dovezi clare ale înțelegerii misiunii lor, adică hotărâri care să exprime atât cunoașterea legii, cât și apoi aplicarea ei corectă, în litera și mai ales în rațiunea ei și în dimensiunea socială și umană a dreptului.

2. Existența dreptului este intim legată de viața socială, astfel încât dreptul este totdeauna fondat pe recunoașterea colectivă. Și cum regulile de drept au importante consecințe implicate în destinul social și individual al omului, judecătorul nu se poate izola, la adăpostul tehnicii juridice, ci el trebuie, așadar, să se plaseze în centrul vieții sociale, asigurând echilibrul atât de necesar într-o societate.

O întrebare legitimă se ridică: de ce această soluție a șocat? Răspunsul este simplu și se găsește în înțelegerea deplină a dimensiunii sociale a dreptului, care, în opinia publică, pare că, (și) de această dată a fost abandonată, acum, însă, și mai pregnant. De ce? Pentru că a fost condamnat dreptul la apărare. Așa este percepută soluția pronunțată.

Nu comentăm temeinicia hotărârii și indiferent de considerentele deciziei date în apel, constatăm că legea se cere a fi interpretată și aplicată astfel încât să nu genereze revoltă, să nu creeze sentimentul că s-a produs o nedreptate.

Oricum, reacția publică nu poate fi ignorată, iar, în esență, aceasta are un conținut atât de grav încât faptul că este rezultatul unei hotărâri judecătorești trebuie neîntârziat să aducă după sine măsuri instituționale ferme.

Judecătorul trebuie să aplice legea cu dreaptă măsură și cu înțelepciune, iar nu să provoace tulburare socială, teamă și îngrijorare.

3. Hotărârea judecătorească ce a surprins, contrariat, izbit chiar pe unii nu este o simplă soluție jurisprudențială. Este mai mult decât atât. Este un moment de cotitură, care ar trebui să declanșeze o dezbatere reală și să identifice soluții concrete.

E momentul ca revolta să ne dea de gândit, să analizăm cum este posibil ca hotărâri judecătorești intrate în autoritatea lucrului judecat să fie ”discutate” de procurori, cum a fost posibil ca judecătorii să repună în discuție hotărâri definitive, cum e posibil – și nu e prima dată – ca două instanțe să dea interpretări juridice diametral opuse aceleiași situații faptice și cum să abandonăm abordările exaltate, militante și cele de genul ”știm noi că e vinovat” dincolo de lege, principii și probe.

E momentul ca sistemul judiciar să răspundă odată pentru totdeauna unor veșnice întrebări: repartizarea aleatorie a cauzelor la instanța supremă – și nu numai – este chiar ”aleatorie”; cum de este posibilă plecarea dosarului la parchet pentru motivarea căilor de atac și de ce nu și la parte sau avocatul ei; cum este posibilă motivarea hotărârilor judecătorești după ce pedeapsa a și fost executată; cum este posibil ca la instanța supremă – și nu numai – mulți judecători să fie foști procurori; cum de problema protocoalelor oculte încheiate cu serviciile de informații, chiar și de către Înalta Curte de Casație și Justiție stă și astăzi nerezolvată pe masa CSM și întrebările pot continua.

Ne recunoaștem, ca părți ale unei instituții cu atribuții pentru găsirea răspunsurilor la întrebările de mai sus, partea noastră de vină în faptul că nu am reușit identificarea soluțiilor de urmat. Dar, am ales să nu acceptăm compromisul și jumătățile de măsură și să mergem pe calea adevărului și transparenței.

Astfel că, în fața unei asemenea indignări publice, ne delimităm de aparițiile pline de emfază care spun că nu se poate discuta o hotărâre judecătorească. Ba, dimpotrivă, consecințele pe care aceasta le generează trebuie analizate, comentate și adoptate cele mai bune decizii. Justiția este un serviciu public, iar o soluție care șochează conștiința publică relevă faptul că undeva s-a produs o fractură: în lege, în interpretarea sau aplicarea ei.

Că s-a produs emoție nu poate fi, de asemenea, de condamnat, căci conștiința juridică a cetățenilor se structurează pe o componentă rațională, dar și pe una psihică, emoțională, astfel că o bună ”politică juridică” a statului, generic vorbind, trebuie să integreze toți factorii care configurează dreptul. E bine că e emoție, pentru că dreptul e intim legat de viața socială, iar legea și, pe baza ei, soluția judecătorească au o incontestabilă încărcătură social-umană. Și, apropos de emoție, să ne amintim că, în urma soluției de achitare a colegilor judecători de la ÎCCJ, a existat în societate o puternică manifestare a emoției generată de hotărârea instanței de atunci și nu a reprimat-o nimeni. Nu înțelegem de ce acum emoția socială ar fi mai dăunătoare și ar trebui cenzurată. Poate doar pentru că uităm prea ușor sau doar pentru că promisiunile de a nu (mai) produce niciodată cuiva rău să fi fost vorbe pe aripile unui vânt pustiu, precum sufletul celor ce s-au simțit cândva și ei nedreptățiți.

4. Să nu uităm nici dimensiunea umană a dreptului care presupune înainte de toate drepturi esențiale ale individului, drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor și posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnității și libertății. Și, sub acest aspect, garantul drepturilor fundamentale ale omului este Judecătorul.

Hotărârile lui trebuie să fie drepte, umane, să convingă, iar nu să șocheze sau să provoace mânie. Rolul Judecătorului este de a aduce pace în societate, de a face bine și de a restabili echilibrul încălcat.

Judecătorul trebuie să fie un om bun, cumpătat și să dea valoare în soluțiile pe care le pronunță umanității sale. Atunci când, însă, se crede un ”mic Dumnezeu”, înseamnă că și-a ratat misiunea ce i-a fost încredințată.

5. Ne asumăm public să generăm ori continuăm demersurile instituționale ce pot contribui la înlăturarea vulnerabilităților menționate și la îndeplinirea constituțională și adevărată a rolului CSM. Independența justiției trebuie garantată pentru cetățeni în cele mai profunde sensuri ale ei, neputând fi susținută în cheia absurdului, a negării și a neasumării”.