În 2020 oamenii de ştiinţă au detectat o serie de dovezi ale unor activităţi geologice recente la suprafaţa lui Ariel, sugerând o posibilă mişcare a ipoteticului ocean subglaciar.

FOTO: NASA

O echipă de cercetători a reanalizat recent datele obţinute de sonda Voyager 2 după trecerea prin apropierea planetei Uranus şi a sistemului său de sateliţi, în anii '80, ajungând la concluzia că patru dintre cele mai mari luni ale planetei, Ariel, Umbriel, Titania şi Oberon, ar putea fi suficient de calde pentru a adăposti oceane lichide sub calota glaciară de la suprafaţă, conform unui material publicat marţi de Live Science.

În cazul sateliţilor Titania şi Oberon, aceste oceane ar putea fi suficient de calde pentru a adăposti forme de viaţă, conform studiului publicat în Journal of Geophysical Research.

"Atunci când vine vorba de corpuri cosmice mici - planete pitice şi sateliţi naturali - planetologii au identificat dovezi ale existenţei unor oceane în câteva locuri în care nu s-ar fi aşteptat, aşa cum sunt planetele pitice Ceres şi Pluto dar şi luna Mimas din sistemul planetei Saturn", a precizat coordonatorul acestui studiu, Julie Castillo-Rogez de la NASA Jet Propulsion Laboratory din California. "În consecinţă sunt implicate unele mecanisme pe care nu le înţelegem complet", a adăugat ea.

Noul studiu a integrat datele obţinute de la sonda Voyager 2 în anii '80 cu date despre alte luni reci, cum sunt Charon (luna lui Pluto) sau Enceladus (lună a lui Saturn), ce au fost obţinute în urma unor misiuni mai recente ale NASA, precum Galileo, Cassini, Dawn şi New Horizons.

Uranus are 27 de luni, însă cercetătorii s-au concentrat asupra celor mai mari cinci dintre ele - Ariel, Umbriel, Titania, Oberon şi Miranda. Dintre acestea, Ariel este cea mai mică (1.160 kilometri în diametru), în timp ce Titania este cea mai mare (1.580 km diametru).

Anterior, oamenii de ştiinţă considerau că doar Titania ar fi suficient de mare pentru a genera căldură internă din descompunerea elementelor radioactive - procesul prin care atomii instabili pierd energie care este emisă sub formă de radiaţii. Însă, simulând porozitatea celorlalte luni, ei au ajuns la concluzia că toate aceste corpuri, cu excepţia lui Miranda, sunt suficient de izolate pentru a reţine căldura internă rezultată din descompunerea radioactivă. Cercetătorii sunt de părere că potenţialele oceane aflate sub crustele îngheţate ale acestor sateliţi naturali ar putea fi bogate în cloruri, amoniac şi săruri, care contribuie la scăderea punctului de îngheţ al apei.

Combinarea acestor factori - un punct de îngheţ scăzut şi suficientă căldură internă - ar putea însemna că sub calotele glaciare de la suprafaţa sateliţilor Ariel, Umbrial, Titania şi Oberon se află oceane cu adâncimi de ordinul zecilor de kilometri, conform studiului.

În 2020 oamenii de ştiinţă au detectat o serie de dovezi ale unor activităţi geologice recente la suprafaţa lui Ariel, sugerând o posibilă mişcare a ipoteticului ocean subglaciar. Miranda are de asemenea o serie de structuri de suprafaţă care par a fi mai tinere, însă în cazul Mirandei simulările computerizate sugereză că, dacă această lună a avut vreodată un ocean subglaciar, acesta este probabil complet îngheţat până acum.

Pentru a afla dacă aceste oceane ascunse chiar există, oamenii de ştiinţă trebuie să dea dovadă de creativitate. Spectrometrele care pot detecta lungimile de undă ale luminii reflectate de amoniac şi cloruri ar putea demonstra existenţa acestor substanţe chimice sub crustele îngheţate ale acestor corpuri cosmice. De asemenea, pot fi folosite instrumente pentru detectarea eventualilor curenţi electrici care trec prin aceste ape subglaciare. Noi studii bazate pe simulări computerizate care recreează modul în care aceste luni s-au format ar putea de asemenea să-i ajute pe cercetători să identifice tipul de observaţii pe care ar trebui să le facă în viitor, conform lui Castillo-Rogez.