Primul deceniu după Al Doilea Război Mondial a transformat complet și pe neașteptate viața românilor. Milioane de oameni care abia trecuseră peste traumele războiului „s-au trezit” într-un alt coșmar, pus la cale de noul regim comunist coordonat de sovietici și inspirat de stalinism.

Imediat după Al Doilea Război Mondial, românii aveau să se confrunte cu o situație fără precedent în istorie.

Economia României, o țară care avea atunci 16 - 17 milioane de locuitori, fusese afectată grav de urmările războiului, iar anii succesivi de secetă i-au intensificat problemele, singura industrie semnificativă pe care se putea baza fiind la acea vreme industria petrolieră, arăta un raport al CIA.

„Sistemul industrial a fost grav afectat de reparațiile grele de război pe care România le făcea Uniunii Sovietice, echipamentele industriale de care avea nevoie erau dificil de obținut, iar inflația ridicată a produs o creștere bruscă a costului de viață”, informa un raport al CIA din 1957.

Noul regim comunist, obedient față de Uniunea Sovietică, a continuat să mențină economia țării într-o stare rea și devastată și a obligat România să își înceapă izolarea față de Occident și să adopte treptat „modelele sovietice” de economie, impuse brutal în Uniunea Sovietică de temutul lider al acesteia, Iosif Stalin.

Numeroasele mărturii și documente din primul deceniu după război oferă informații tulburătoare despre marile transformări prin care avea să treacă România în doar câțiva ani.

Colectivizarea după modelul stalinist

În URSS, planurile colectivizării forțate au fost inițiate de Iosif Stalin încă de la începutul anilor ‘20, fără ca nimeni să i se poată împotrivi, în ciuda dezastrului pe care unii dintre apropiații săi îl prognozau.

Scopul colectivizării din URSS a fost potrivit unor istorici, controlul țărănimii, anihilarea marilor proprietari și distrugerea piețelor din lumea rurală și a comportamentului „capitalist” al acesteia. În 1928, doar un procent din terenurile agricole din URSS erau colectivizate.

„Stalin spune: suntem comuniști sau nu? O să trăim cu această piață? Am avut revoluție și război civil pentru a produce „culaci” (adică fermieri bogați)? O să permitem sclavia salarială (adică fermieri care să angajeze alți fermieri). Sau suntem loiali ideialurilor noastre și vom merge înainte cu colectivizarea?”, arăta istoricul Stephen Kotkin, specialist în stalinism.

Presiunile asupra colectivizării forțate au produs und ezastru în URSS. În următorii ani, noul sistem a făcut milioane de victime, ucise de foametea extinsă în teritorii vaste, dar și ale persecuției regimului stalinist - deportate sau ucise pentru că s-au împotrivit procesului de colectivizare.

În România, propaganda pentru colectivizarea agriculturii prezenta sistemul colectivist ca fiind singurul care putea aduce belșugul și fericirea țăranilor, eliminând în același timp „exploatarea” lor, iar în același timp noii colectiviștii aveau posibilitatea folosirii utilajelor mecanizate și beneficiau de o conducere și organizare superioare activităților agricole.

„Indiferent de procentele ce s-au obținut în diferitele țări atinse de colectivizare (100 la sută în U.R.S.S., 90 la sută în România, Bulgaria, RDG, 70 la sută sau 50 la sută în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia), scopul principal a fost atins: dezrădăcinarea țăranului, izgonirea lui la oraș, distrugerea satului ca spațiu comunitar, ca spațiu spiritual, ba chiar și ca spațiu arhitectural (întreținerea cultului muzeelor satului semnifică plasarea în trecut a arhitecturii specifice sătești) și înlocuirea lui cu moderna formulă de habitat uman, orașul agro industrial, foarte apreciat și în Occident de altfel, și în cele din urmă popularea acestei himere cu proletari agricoli, într-un cuvânt omogenizarea perfectă a societății”, arăta Petre Guran în „Analele Sighet” (1995)

Început în 1949, procesul de colectivizare din România a însemnat confiscarea a aproape tuturor proprietăţilor agricole private şi comasarea lor în ferme administrate de stat. Procesul a urmat modelul sovietic, dar a demarat cu dificultate, datorită refuzului a numeroşi proprietari de pământuri de a-şi ceda terenurile.

Violenţele şi represiunile asupra celor care s-au opus colectivizării, deseori numiţi „chiaburi” şi „duşmani ai poporului” nu au întârziat. Numeroase revolte ale ţăranilor au fost înăbuşite în sânge de trupele de Securitate, Miliţie şi Jandarmerie.

Zeci de mii de oameni alungați din locurile natale

Alături de colectivizare și deportările de la începutul anilor ‘50 au reprezentat un fenomen de o amploare fără precedent și cu urmări dramatice pentru numeroși români. La începutul anilor ´50, zeci de mii de oameni din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, aflate la graniţă cu Iugoslavia, au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului.

„Ca în multe alte ţări, zone întinse de-a lungul frontierelor au fost golite de locuitori. Pe partea românească a frontierei cu Iugoslavia, autorităţile au făcut acest lucru într-o regiune întinsă pe 30 de kilometri, nu complet, dar îndeajuns pentru a îndepărta orice localnic care, în cazul unui atac al lui Tito sau împotriva Iugoslaviei, s-ar putea dovedi periculos pentru armatele române sau sovietice. Asta a însemnat deportarea a circa 60.000 de oameni. Ei au fost luaţi doar cu puteau căra într-o singură sacoşă şi trimişi în Moldova sovietică şi Bărăgan”, se arăta într-u raport al CIA din 1954.

Aproape jumătate dintre ei erau consideraţi chiaburi, periculoşi pentru regimul comunist. Cele aproape 13.000 de familii au fost transportate cu trenurile de marfă în Bărăgan şi lăsate sub cerul liber, cu mijloace minime de supravieţuire. Deportările din anat au început brutal, își aminteau românii siliți, peste noapte, să își părăsească vetrele.

„Era noaptea de Rusalii a anului 1951. In noaptea aceea numeroase familii din sate și orașe ale Timișului, Carașului și Mehedințiului, aflate în apropierea graniței cu Iugoslavia, au fost ridicate și duse într-o direcție necunoscută. Se zvonea că nu se vor opri până în Siberia. În acea tristă noapte au năvălit în case de gospodari cufundate în somn ofițeri, subofițeri și soldați de securitate cu armele gata pregătite pentru tragere. Li s-a spus oamenilor să-și ia strictul necesar și să nu creadă vreodată că se vor mai reîntoarce la vetrele lor. Deportarea era o invenție a țărilor continente, a spațiilor fără capăt, în care pot fi anihilate populații, atitudini, istorii”, scriau Constantin Constantinescu și Gheorghe Dăescu, în publicația „Analele Sighet”.

Între timp, în Câmpia Bărăganului au fost înfiinţate 20 de „comune speciale” pentru noii veniţi, din sud-vestul ţării: Pelicani, Ezeru, Olaru, Movila Gâldăului, Salcâmi, Dâlga, Valea Viilor, Dropia, Lățești, Viișoara, Pereți, Fundata, Răchitoasa, Schei, Călmățui, Bumbăcari, Măzăreni, Zagna, Rubla, Frumușița.

Situaţia deportaţilor era comparabilă cu cea a milioanelor de oameni trimişi de regimul stalinist în lagărele din Siberia, arăta o altă mărturie de la începutul anilor 50.

„Câteva barăci pot fi văzute, dar nici o fracţie din programul de construcţie nu a fost realizată, astfel că majoritatea deportaţilor trăiesc în adăposturi săpate în pământul îngheţat. În această sălbăticie, combustibilul este aproape imposibil de obţinut, iar morţile cauzate de ger sunt evenimente zilnice normale”, arăta un document al CIA din 1952.

Oamenii au fost lăsaţi să se întoarcă în localităţile lor din Banat abia la mijlocul anilor ´50, după moartea lui Stalin și după ce România a reluat relațiile cu Iugoslavia condusă de Iosif Tito. Mulți și-au găsit vechile gospodării confiscate.

„Când ne-am înapoiat din deportare nu am mai găsit însă nimic. Desele demersuri la organele de partid și de stat aveau veșnic același răspuns: V-ați întors din deportare, mai vreți și casele îndărăt? Sunteți împotriva politicii partidului”, arătau Constantin Constantinescu și Gheorghe Dăescu, în publicația „Analele Sighet”.

Alţi aproape 2.000 de români nu s-au mai întors niciodată în Banat.

Alături de românii deportați în Bărăgan, alți peste 70.000 de români de origine germană, şvabi şi saşi au avut de suferit la sfârşitul anilor 1940 în lagărele de muncă ale Uniunii Sovietice. Începând din anul 1945 şi până 1950, etnicii germani - cei mai mulţi din Ardeal şi Banat - au fost trimişi spre lagărele de muncă din URSS pentru „a munci la reconstrucţia Uniunii Sovietice” după Al Doilea Război Mondial.

Urcaţi în vagoane de marfar, numite „bou-vagon”, cei mai mulţi au luat calea exilului spre regiuni miniere ca Derjinsk - Dombass.

Unii au murit pe drum, în timp ce alţi etnici germani nu au mai revenit niciodată în ţară, murind în cei câţiva ani de prizonierat. Cei rămaşi în viaţă s-au putut întoarce în anii 1946 - 1949, traumatizaţi de suferinţele fizice, de condiţiile aspre şi de despărţirea de cei dragi.

Sovromurile - invenția sovieticilor care a sărăcit România

Primul deceniu de comunism a adus României o altă „invenție” sovietică: soceitățile româno-sovietice denumite Sovrom-uri, folosite pentru a controlau industria românească. Cu ajutorul lor, sovieticii au preluat astfel controlul asupra principalelor resurse ale ţării.

„România a fost primul stat care a garantat asemenea relaţii. Angajamentul legal care stătea la baza sovromurilor a fost cel ca fiecare parte să controleze 50 la sută din companiile create. Însă sovieticii au manipulat capitalul şi bunurile de investiţii atât de mult încât controlul românsc nu a putut ajunge la 50 de procente”, se arăta într-o notă a Agenției Centrale de Informați (CIA), din 1949.

În urma acordului au fost înfiinţate Sovromtransport, Sovromcuarţit, Sovrompetrol, Sovromfilm, Sovrombanc, Sovromlemn, Sovrommetal, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromconstrucţia, Sovromnaval, Sovrom Metale Neferoase, Sovromcărbune, Sovromasigurare, Sovromtractor, Sovromutilajpetrolier, TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice).

„Întreprinderile Sovrom includ transportul maritim, fluvial şi rutier, exploatarea lemnului, a petrolului, a oţelului şi a multor alte resurse. Întregul proces al exploatării poate fi indicat în practicile stabilite în producţia de petrol. Aproape 80 la sută din ariile de producţie sunt sub controlul Sovrom Petrol. Producţia se află exclusiv sub controlul sovietic, dar munca de explorare şi de găsire a noi câmpuri de producţie este făcută de societăţi româneşti. În acest fel, costul descoperirii este suportat de Guvernul român, în timp ce beneficiile descoperirii merg către companiile sovietice”, se arăta în documentul secret al CIA.

În anii 1950, o dată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“, România se angaja să exploateze zăcămintele de uraniu, pentru furniza materialul necesar sprijinirii programului nuclear militar sovietic.

Până la începutul anilor 1960, susţin unii cercetători, România a livrat Uniunii Sovietice aproape 20.000 de tone de uraniu metal, iar pentru producerea lor au fost întrebuinţaţi zeci de mii de oameni, care munceau în condiţii grele la minele din Băiţa Plai şi Avram Iancu din Munţii Bihorului. Mulţi dintre munictori erau deţinuţi politici şi nu li se asigura nicio măsură de protecţie atunci când manevrau materialele radioactive sau când erau expuşi acestora.

Lagărele de muncă din România

Închisorile din perioada interbelică aveau o capacitate prea mică pentru valurile uriașe de români care aveau să fie trimiși în detenție în primii ani ai regimului comunist.

Alături de vechile închisori, aproape 100 de lagăre de muncă au fost înființate în România, iar prin ele au trecut în anii ‘50, câteva sute de mii de români.

Cele mai şocante mărturii vorbesc despre cruzimile săvârşite asupra deţinuţilor politici de la Piteşti şi Aiud, de suprimarea elitelor aduse la Sighet, de greutăţile supravieţuirii în temniţele de la Jilava şi Gherla.

Au rămas emblematice atrocităţile săvârşite de Eugen Ţurcanu (1925 - 1954) și de alți foști torționari, care au fost recunoscuți abia după 1990, când ajunseseră la vârste înaintate.

„Până în iunie 1952, existenţa a 55 de lagăre de muncă forţată şi închisori care furnizau forţa de muncă în România se aflau în evidenţa Ligii Internaţionale pentru Drepturile Omului. De atunci, informaţii suplimentare au confirmat existenţa altor 41 de lagăre şi închisori adiţionale care foloseau deţinuţi pentru diferite proiecte de muncă, totalul lagărelor raportate fiind de 96, începând din 1948”, arăta un studiu amplu, denumit „Munca forţată în Democraţiile populare”, publicat în 1955 la New York.

Un scop iniţial al lagărelor de muncă a fost distrugerea opozanţilor regimului comunist, însă treptat, la începutul anilor 1950, lagărele de muncă forţată au devenit un factor important de avans economic, susţineau autorii studiului.

Proiectele care consumau resurse uriașe , cum a fost construcția Canalului Dunăre - Marea Neagr ă, erau folosite ca justificare pentru suferinţele la care erau supuşi deţinuţii.

„Orice regim totalitarist care susţine politici ale privaţiunilor şi greutăţilor trebuia să se justifice printr-un spectacol impresionant al realizărilor industriale. Construcţa Canalului Dunăre – Marea Neagră a fost alesă astfel, printre alte motive, pentru natura sa spectaculoasă. O abordare similară a fost folosită în Rusia prin construcţia canalelor la Marea Baltică şi Volga – Don. Cei mai mulţi dintre deţinuţi, fie ţărani sau intelectuali, erau muncitori necalificaţi, astfel că eficienţa lor era scăzută, iar progresul muncii era mic. Proiectul a fost de asemenea împiedicat de lipsa utilajelor adecvate: rapoartele arătau că maşinile sovietice folosite nu erau adaptabile la condiţiile locale”, arăta același studiu.

În 10 august 1953, potrivit raportului, oficialii comunişti au decis întrerupera lucrărilor la Canal, considerând că nu mai este „esenţială”. În perioada 1949 - 1953, peste 30.000 de oameni au fost folosiți la lucrările, nefinalizate, la Canalul Dunăre - Marea Neagră, iar mulți dintre ei erau deținuți politic, militari sau membri ai detașamentelor de muncă forțată.

Doar 20 de kilometri din Canalul Dunăre – Mare Neagră au fost finalizaţi complet înainte ca lucrările să înceteze. Toate utilajele au fost dezmembrate, iar materialele rămase au fost transportate în Uniunea Sovietică, informa CIA, într-un alt raport din 1954. Tot atunci au fost desființate și cele peste 20 de lagăre de muncă înșiruite de-a lungul traseului de peste 60 de kilometri al canalului.

Biserica greco-catolică, suprimată iar sute de preoți arestați

În primii ani de comunism, sute de preoți au fost trimiși în închisorile noului regim, unele destinate special fețelor bisericești, la Ploiești și Vlăhița. Persecuțiile au vizat atât preoți ortodocși, cât și catolici și greco-catolici.

Conform unei estimări a Vaticanului, până la începutul lunii iulie 1949, au fost arestaţi în România peste 600 preoţi şi membrii ai ordinelor religioase ale Bisericii Catolice, arăta un raport din 1950, al Comitetului Naţional Român din SUA, aflat în arhivele CIA.

Acţiunile de propagandă împotriva catolicismului au fost numeroase, la fel şi arestările preoţilor şi confiscările proprietăţilor acestora. Însă cel mai mult au avut de suferit clericii greco-catolici, după ce 1948, Biserica Greco- Catolică a fost suprimată şi încorporată Bisericii Ortoxe Române.

Înainte de război, greco-catolicii din România aveau în grijă 1.725 de biserici, unde slujeau aproape 1.600 de preoţi, iar numărul credincioşilor se ridica la peste 1.400.000, arăta raportul CNR. Până în noiembrie 1948, circa 600 de preoţi greco-catolici au fost artestaţi.

La conducerea Bisericii Ortodoxe Română se afla din 1948 patriarhul Justinian Marina , un personaj controversat, apropiat al liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej și cunoscut pentru relațiile strânse cu puterea sovietică. După război, ierarhul a încuviințat primele procesiuni cu racla cu moaștele Sfintei Paraschiva, într-o regiune afectată de secetă și suferindă.

Unii istorici l-au acuzat pe patriarhul Justinian Marina că a contribuit la suprimarea Bisericii Greco-Catolice din România şi ar fi acceptat prigoana regimului asupra preoţilor catolici. Alţi istorici şi teologi l-au considerat drept providenţial pentru Biserică în funcţia ocupată în anii terorii regimului comunist. Au arătat că ar fi întărit Biserica Ortodoxă, folosindu-se de calităţile diplomatice şi recurgând la compromisuri în faţa puterii din acele vremuri.

Planurile cincinale, depășite doar pe hârtie

Cea mai mare parte a industriei României, naționalizată după război, s-a aflat în primul deceniu de comunism sub controlul sovieticilor. Modelul sovietic a fost urmat de România și în economie, prin introducerea planurilor cincinale, orientate spre dezvoltarea industriei.

Ajutorul dat de Uniunea Sovietică prin aprovizionarea cu materiale, echipamente sau la mecanizarea unor uzine din România a fost răsplătit prin despăgubirile enorme plătite de România către URSS. Resursele naturale ale țării au fost exploatate intens, iar cantități mari de aur, argint, uraniu, petrol și cherestea au luat calea Uniunii Sovietice, arătau notele informative păstrate în arhivele CIA.

Primul plan cincinal în România a vizat anii 1951 - 1955. În această perioadă, sute de mii de români, cei mai mulți proveniți din mediul rural, au devenit muncitori peste noapte, fiind angajați în lucrări industriale pe tot cuprinsul României.

Cele mai faimoase dintre ele au fost amenajarea hidroenergetică Bicaz, Canalul Dunăre–Marea Neagră, noile uzine metalurgice, portul Mangalia și construcțiile militare de frontieră de pe Dunăre.

Primul cincinal nu a fost lipsit de realizări. A crescut mecanizarea în industrie, în special în minele de cărbune și în uzinele metalurgice și oțelării, iar centrele metalurgice și miniere s-au dezvoltat. Numeroase localități au fost pentru prima dată electrificate, iar rețelele de căi ferate au fost și ele extinse.

Însă în ciuda acestor realizări, obiectivele primului plan cincinal al României nu au fost atinse. Planurile ambițioase din industrie s-au confruntat cu numeroasele lipsuri de materii prime, iar creșterea productivității muncii a fost afectată în principal de absenteismul la locul de muncă, în timp ce costurile de producție au rămas ridicate.

Uneltele folosite erau adesea rudimentare, experiența muncitorilor era limitată, iar accidentele de muncă și abuzurile ale căror victime erau aceștia erau frecvente. Unele investiții care au consumat resurse uriașe, cum este construcția Canalului Dunăre - Marea Neagră, s-au dovedit inutile și au fost abandonate în anii ‘50.