Tradițiile specifice Învierii Domnului s-au diferențiat de la epocă la epocă, bineînțeles, ținând cont și de statutul social și de contextul politic. La masa de Paște a domnilor români în perioada Evului Mediu, primul pahar era băut în cinstea lui Dumnezeu, iar al doilea în sănătatea sultanului.

În Principatele Române, la curțile domnești și boierești, Paștele era sărbătorit după moda bizantină, cu o puternică încărcătură religioasă. Domnitorul, dar și boierii participau la toate slujbele și ritualurile bisericești timp de o săptămână ținând cu sfințenie canoanele. Ospățul era organizat în mod solemn doar după slujba de Înviere. Ceremoniile religioase, completate de momente de relaxare, continuau pe toată durata zilelor de Paște.

Paștele este una dintre cele mai importante sărbători creștin-ortodoxe. Pentru români, încă de la adoptarea ritului bizantin, această sărbătoare a jucat un rol deosebit, marcând miracolul Învierii lui Iisus Hristos, ca simbol absolut al creștinismului. În Evul Mediu, dar și în secolul al XIX-lea, Paștele la români a fost o sărbătoare eminamente religioasă, diferită de consumerismul și festivismul contemporan.

Mai ales pentru protipendandă, și aici vorbim de domni și boieri, Sărbătorile Pascale reprezentau un adevărat efort canonic, marcat de numeroase ritualuri religioase, dar și de natură socială, care prevalau în fața ospețelor. De fapt, exista un singur ospăț principal, după slujba de Înviere.

Ritualul pascal adoptat de voievozii și boierii români era împrumutat de la bizantini și coordonat cu mare grijă de mitropolit. Pentru înaltele fețe boierești, Paștele era mai degrabă o corvoadă, având în vedere numărul mare de manifestări solemne și religioase la care trebuiau să participe, aproape două săptămâni.

O parte a acestor obiceiuri, condimentate și cu turcisme, după instaurarea domniilor fanariote, au fost descrise de călători străini veniți în Principate, mai ales cu misiuni diplomatice.

Canoanele celor mari din Săptămâna Mare

Propriu-zis, despre Principatele Române putem vorbi abia din secolul al XIV-lea. Este veacul în care formațiunile românești mai mici s-au închegat și au format, în contexte politice diferite, Moldova la est de Carpați și Țara Românească sau Valahia, la sud de Carpați.

Statornicirea ortodoxiei în cele două Principate s-a petrecut după tentative de catolicizare a acestora, în timpul lui Lațcu, pentru Moldova, și în vremea lui Nicolae Alexandru, în cazul Țării Românești. În cele din urmă, după mijlocul secolului al XIV-lea, cele două Principate au ales calea ortodoxiei bizantine, fiind organizate mitropolii atât în Moldova, cât și în Valahia. Din acel moment, Paștele era sărbătorit, fără nicio urmă de îndoială, după ritualul bizantin, cel puțin la curțile domnești.

Prin mărturiile călătorilor sau diplomaților străini precum Paul de Alep sau Anton Maria del Chiaro avem informații despre modul în care domnii români, dar și boierimea se pregăteau și mai apoi petreceau Paștele.

Toate canoanele începeau odată cu duminica Floriilor. Era o sărbătoare de o mare solemnitate. Așa cum mărturisește Paul de Alep, un sirian ajuns în Valahia în secolul al XVII-lea, voievodul mergea împreună cu marii boieri la biserica Curții Domnești, la slujba religioasă dedicată acestui eveniment. Patriarhul Macarie împărțea boierilor și familiei domnitoare flori, ramuri înverzite, dar și lumânări.

Urma apoi Săptămâna Mare, o vreme de canoane și slujbe. Și, așa cum remarca și Constanța Vintilă Ghițulescu în lucrarea sa „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860“, pentru orice boier cu pretenții, și mai ales pentru domn, smerenia și apropierea de Biserică, mai ales în preajma sărbătorilor, erau o chestiune care ținea de rang, de „ifos“, care definea calitatea de membru al protipendadei.

„Frica de Dumnezeu și mersul la biserică arată deseori o trăsătură principală a acestor boieri. (...) Post, mers la biserică, rugăciuni, danii către biserici, spitale și mănăstiri, larghețe față de supușii de pe moșii, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase, la Crăciun și la Paște, de exemplu, gesturi și atitudini care definesc calitatea de mare boier“.

Așa că, în Săptămâna Mare, atât domnitorul cât și boierii erau mai mult pe la biserică. În fiecare noapte, de duminică și până joi, către miezul nopții sau la primele ore ale dimineții participau la utrenie, în biserica Curții Domnești. Evident, toată lumea ținea post și făcea canoanele prescrise fiecăruia în parte. Miercurea dimineața se făcea Maslu, în Spătăria cea mică, oficiat de mitropolit. Era un moment important la care participau toți boierii, marii arhierei, dar și cei mai importanți preoți. Plata serviciului religios cădea în slujba marelui vistiernic, care dădea, ca din partea lui Vodă, galbeni, mitropolitului, arhiereilor și preoților, suma fiind diferită în funcție de statut.

Ziua iertării și a hainelor noi pentru soldați

Odată cu Joia Mare se înmulțeau și ritualurile dedicate Sărbătorilor Pascale. Era o zi cu semnificație specială. După slujba obișnuită pentru Săptămâna Patimilor, domnul împreună cu toți boierii trebuiau să se împace unii cu alții, să uite diferendele avute de-a lungul anului.

„Împăcăciunea“ era obligatorie, fiindcă urmau spovedania și împărtășania în fața preoților și a înalților arhierei. Ordinea la spovedanie și apoi la împărtășanie era clară, conform rangului. Întâi domnul și familia sa, apoi urmau boierii în funcție de rang. Cel puțin în vremea lui Constantin Brâncoveanu, așa cum mărturisește Anton Maria del Chiaro, această zi era numită „joia pocăinței“, fiindcă toți boierii trebuiau să se împărtășească, nu înainte de a se fi împăcat, măcar simbolic.

Aproape imediat după împărtășanie, urma un alt ritual care să aducă aminte de modelul hristic. Este vorba despre spălatul picioarelor. Adică exact cum a procedat Iisus și a spălat picioarele ucenicilor săi. Acest obicei la Curtea Domnească este atestat de Paul de Alep încă din timpul domniei lui Matei Basarab. Era un ritual solemn oficiat chiar de mitropolit, în curtea Palatului Domnesc. Erau aleși 12 preoți care să joace rolul Apostolilor. Pe rând, aceștia treceau, iar mitropolitul le spăla picioarele într-un vas de argint. În tot acest timp, un alt preot citea Evanghelia lui Ioan. La acest obicei participa și Vodă, dar și familia sa.

În vremurile fanariote, acest obicei strict religios a fost condimentat și cu lucruri mai lumești. Mai precis, înainte de spălarea picioarelor, după împărtășanie, boierii erau chemați de domn, și ca semn al împăcăciunii, erau omeniți cu un vin și cafea.

Dacă boierii se puteau întoarce pe la conacele lor, să pună în bună rânduială pregătirile pentru Vinerea Mare și Înviere, domnul, mai ales după secolul al XVIII-lea, mai avea o sarcină importantă. Trebuia să verifice starea gărzii domnești.

Cei aproximativ 500 de ostași, împărțiți pe steaguri, erau bine aranjați de agă, ca să arate impecabil de Sărbătorile Pascale. Fiecare soldat trecea prin fața domnului, îmbrăcat cu cel mai bun echipament, strigat după catastif, și trăgea o salvă în aer pentru a arăta că-i funcționează arma și că este bine întreținută. Ca să fie sigur că garda sa arată ca la carte, domnul comanda echipamente noi pentru fiecare soldat, cu câteva săptămâni înainte.

„Să luăm Lumină” în ograda domnească

După Joia Mare, se intra în linie dreaptă pe la curțile boierești și domnești. Servitorii primeneau conacele sau palatul, la cuhne se lucra la foc continuu pentru pregătirea ospățului de duminică și se aduceau care și coșărci cu bucate potrivite, după buzunarul și rangul fiecăruia. Până la ospăț însă, continuau postul și seria de slujbe și rugăciuni la care participa domnul și boierii.

Vinerea Mare începea cu slujba de dimineață, cu cântări scurte numite ceasuri și care făceau referire la Patimile lui Hristos și se continua cu Epitaful, iar pe seară, cu vecernia. Sâmbăta, se pregătea slujba de Înviere care începea obligatoriu la ora 18.00. La slujbă participa toată Curtea Domnească, inclusiv marii boieri, dar și alaiurile de boieri mai mici și toți apropiații lui Vodă. Slujba se făcea după canon, cu deosebirea că era oficiată direct de mitropolit, iar domnul își juca și el rolul. Mai precis, acesta împreună cu mitropolitul, dar și familia sa, mergeau împreună înainte Aerului (n.r. – o bucată de material brodat care simboliza giulgiul lui Hristos). Urma apoi tot alaiul de boieri, în funcție de rang.

Slujba de Înviere era oficiată în biserica de la Curtea Domnească, după model bizantin. Domnul era musai îmbrăcat cu căbăniță, o haină scumpă, de mare preț, care era purtată doar la marile sărbători. După citirea canonului în biserică, domnul urmat de boieri, egumenii mănăstirilor din Capitală, dar și înalții arhierei, mergeau pentru cea de-a doua etapă a serviciului religios în Palatul Domnesc, în Sala Divanului, adică acolo unde se ținea sfatul domnesc.

Logofătul oferea familiei domnului cruci de mare preț, cu năframe atent brodate. Urmau și alte ceremonii, după care întreg alaiul se muta în cel de-al treilea loc, în curtea Palatului Domnesc, acolo unde mitropolitul săruta crucea, Evanghelia și binecuvânta pe toată lumea. Domnul făcea același ritual, evident fără să ofere binecuvântarea arheierească. Slujba de Înviere era încheiată cu salve de tun. În vremurile voievodale mai vechi, după slujba de Înviere, toată lumea se retrăgea – egumenii la mănăstiri, boierii pe la conace și domnul în Palat.

Ospățul de Paște urma a fi organizat la Curtea Domnească a doua zi, de obicei pe la ora prânzului. În timpul domniilor fanariote, se petrecea direct după slujba de Înviere, în Sala Tronului domnesc. Participau mitropolitul, domnul și boierii. Primeau de obicei băutură, dar și cafea și dulciuri, după moda turcească.

Ospățul domnesc, prilej de desfătare culinară

În prima zi de Paște, urma de obicei ospățul domnesc. Era o masă mare la care erau chemați stareții de mănăstiri, mitropolitul, înalții arhierei, boierii, diplomații străini și toți cei care se aflau în grațiile domnului. Erau întinse trei mese. Una pentru domn, înălțată și protejată de un baldachin, alta pentru fețele bisericești și, în fine, cea de-a treia pentru boieri.

Ospățul începea cu binecuvântarea mâncărurilor de către mitropolit. Mai apoi, domnul trebuia să țină un toast pentru doamna sa. Boierii, la rândul lor, trebuiau să închine în cinstea conducătorului și a familiei sale, în genunchi și cu capetele descoperite. Boierii favoriți primeau daruri de la Vodă. În plus, în semn de milostenie, așa cum arată și francezul De la Croix, prezent în Țara Românească în secolul al XVII-lea, erau grațiați o parte a celor osândiți.

Odată cu presiunea otomană crescândă în treburile interne ale Principatelor și mai ales odată cu numirea directă a domnilor de la Istanbul, la începutul ospățului domnesc se închina pentru Dumnezeu prima dată, iar apoi pentru sultan și abia la urmă pentru voievod. În plus, la ospețele de Paște nu se ridicau farfuriile de la masă. Și cum meniul era deosebit de bogat, mesele deveneau suporturi pentru munți de veselă printre care invitații se chinuiau să-și întâlnească privirile.

Curcan umplut cu foie gras

Din punct de vedere culinar, mesele domnești de Paște era deosebit de bogate. Cum remarcau și călătorii străini, băutura era temelie. Mai precis, se turna fără încetare vin în pahare.

La domnii luminați sau cu legături cu Vestul, mesele nu erau neapărat neaoșe, ci, cum era cazul lui Brâncoveanu, aveau și preparate sofisticate după obiceiurile franțuzești sau italienești. La fel, pe lângă vinurile autohone erau servite și vinuri fine de pe coastele mediteraneene.

Unul dintre preparatele cele mai delicioase era curcanul umplut, o rețetă culeasă de Mihail Kogălniceanu în celebra sa carte de bucate din secolul al XIX-lea. Era un curcan la cuptor, umplut cu carne de vită, cu ficat de gâscă, trufe și alte bunătăți. La acestea se adăugau deja cunoscuții purcei la proțap, miei făcuți haiducește în cuptoare de lut, cozonacii domnești cu câte 40 de ouă și nucă din belșug, dar și verzele umplute cu carne.

Toate zilele de Paște erau presărate cu slujbe religioase, dar și cu petreceri domnești și boierești. Se dădeau plocoane din toate părțile. Domnul își recompensa favoriții, iar, la rândul lor, boierii și egumenii ofereau daruri, tocmai pentru a câștiga bunăvoința.