de Silvia Iliescu

Perioada pascală dăruieşte creştinilor cele mai profunde sentimente, începând cu tristeţea comemorării pătimirilor şi crucificării Fiului lui Dumnezeu, apoi bucuria Învierii Sale şi recunoştinţa pentru sacrificiul şi mântuirea pe care le-a dăruit omenirii. În Săptămâna Mare credincioşii merg la biserică, la denii, mai ales în Joia şi Vinerea Mare. La Denia din Vinerea Patimilor se face pomenirea mântuitoarelor patimi ale lui Iisus Hristos, oamenii obişnuiesc să ţină post negru şi vin cu flori şi lumânări, pregătiţi pentru cântarea prohodului. La miezul nopţii dintre zilele de sâmbătă şi duminică, preoţii fac Slujba Învierii Domnului, Canonul Învierii şi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Toate aceste trăiri îi fac pe mulţi dintre credincioşi mai buni – măcar pentru o vreme – le fac sufletul mai uşor şi mai împăcat. Familiile se întrunesc, comunităţile se adună, se ciocnesc ouă roşii, iar copiii se bucură în felul lor specific de această sărbătoare a Învierii. Acestea erau ritualurile la români şi în perioada dintre cele două războaie mondiale. Iată câteva povestiri, înregistrate cu mulţi ani în urmă în regiuni diferite din ţară:

Nicolae Şenchea din Tohani, Prahova

„Dacă luăm sărbătoarea de Paşti… noi, întotdeauna, am avut un cor bine organizat, condus de învăţători. Şi biserica [era] arhiplină, cu populaţia locală şi nu numai, se mai găseau din rândul familiilor şi din alte localităţi. Ei, cu aceste sărbători de Paşti şi de Crăciun se adunau toţi şi în primul şi în primul rând era biserica, în timpul dimineţii. Apoi, [erau] petrecerile în familii, era bucurie, era cumva o destindere. Asta a fost, nu se mai poate asemui cu vremurile moderne. […]

Paştele, mai ales pentru copii, era ceva deosebit. Se duceau la biserică, în primul rând să se împărtăşească şi duceau câte un ouşor roşu sau încondeiat, din familie. Şi îl puneau pe masa unde primeau cănuţa cu Paştile. […] Tot postul avea Deniile de seară unde mergeau şi copiii, dar duminica [era musai să meargă]… Aveam un tânăr preot care, dacă nu mergeau copiii la biserică, la ora de religie îi întreba: <Ai fost la biserică duminică?… N-ai fost, foarte rău! Duminică să te văd acolo…> Era ora de cultură, putem spune, pentru că, în primul rând, biserica învaţă la bine întotdeauna, prin toate alocuţiunile preotului, slujbele, discursurile şi aşa mai departe. [Era] Epistola Mitropoliei care întotdeauna de Paşti nu lipseşte.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2006]

Doctorul Remus Cocoş, fiu de preot într-un sat de pe Târnave

„În ziua de Paşti, era obiceiul din satele noastre, pe care l-au introdus preoţii, acela ca Paştile să le dea preotul, cu lingura, din castron. O ordine desăvârşită! […] Fiecare, în biserică, ştia unde are locul, unde stă, când veneau să se miruiască, la sfârşitul Serviciului Divin sau când veneau să ia anafură, sau că veneau să ia Sfintele Paşti. Fiecare venea unul după altul, adică după ordinea naşterii. Ăluia cu două zile mai înainte de mine, îi făceam loc, nu treceam niciodată [în faţa lui], era <o ruşine> – ăsta era termenul, domnule, asta era sancţiunea morală! De asta, fiecare îşi păstra locul, ca să nu fie de ruşine, ruşinea era sancţiunea morală a satului…”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2003]

Petre Turtoi din Zebil, Tulcea

„Când venea Paştele, mama nu ne dădea mâncare… ne dădea de post […], nu mâncam lapte, brânză, carne, tot postul. Şi nici în ăla de Crăciun, nici al Sfintei Mării, nu! Mâncam numai ce trebuie: fasole, arpacaş, fidea, macaroane, mâncare gătită ne pregătea. […]

Dacă era nevoie, ne cumpărau haine… [tocmai de asta se zicea:] <Paştele e fudul>… Bătrânii aveau vorbele lor… La Paşte, [primeai] ceva <fudul>, ceva uşor, aşa, un pantalon, o cămaşă bună, o pălărie în cap.”

[Interviu de Silvia Iliescu, 2017]