În confruntarea dintre Occident și Rusia, care a început la 24 februarie 2022, Occidentul și Ucraina au avut totul pentru a câștiga: resurse economice infinit superioare celor ale Rusiei, avantaj tehnic în domeniul militar și, în sfârșit, legea de partea lor. Dar Putin crede acum că are vântul în pânze, în măsura în care nici măcar nu mai ascunde faptul că obiectivele sale în Ucraina și în alte părți nu s-au schimbat. Cum am ajuns aici? - se întreabă Françoise Thom , specialistă de la Sorbona în relații internaționale și în spatiul ex-sovietic, într-o analiză privind conflictul armat din estul Europei.

„Oamenii buni sunt slabi, personali și timizi; doar ticăloșii sunt hotărâți... Cum să le ținem piept unor oameni care se folosesc de toate mijloacele pe care le au la dispoziție?“, spunea scriitorul francez Nicolas Chamfort în 1789, în plină Revoluție Franceză.

Situația din Ucraina de astăzi amintește în mod dramatic de cea din Finlanda din martie 1940. Această țară mică fusese invadată de Armata Roșie la 30 noiembrie 1939. „În trei zile, trupele noastre vor fi la Helsinki“, i-a spus Molotov lui Kollontaï, ambasadorul sovietic în Suedia, în octombrie 1939. Stalin pregătise deja un guvern comunist care urma să fie instalat la Helsinki. Rezistența eroică a poporului finlandez și succesele inițiale fulminante ale acestuia au stârnit admirația democrațiilor și un torent de declarații de susținere din partea Parisului, a Londrei și a Washingtonului. Dar, după eșecurile inițiale, Stalin a dat totul pe față. La 11 februarie 1940, liniile finlandeze au fost rupte. Mareșalul Mannerheim și-a reconstituit apărarea pe o a doua linie, dar și aceasta a cedat pe 19 februarie. La 28 februarie, Mannerheim a considerat că apărarea era epuizată. Rezervele de muniție erau epuizate. La 29 februarie, guvernul finlandez a decis să deschidă negocieri de pace. Frontul era în pericol să se prăbușească complet. La 11 martie, Franța și Marea Britanie, care dezbăteau de luni de zile forma de asistență care să fie oferită Helsinki, au promis oficial că vor ajuta Finlanda dacă aceasta o va solicita: un corp expediționar aliat urma să fie trimis începând cu 15 martie. Dar la 13 martie a fost semnat armistițiul. Potrivit diplomatului Raymond Boyer de Sainte-Suzanne, până la sfârșit, generalul Gamelin și omologul său britanic, generalul Ironside, „au înecat punerea în aplicare a deciziilor Consiliului Suprem în ritmul lent al pregătirilor, pentru a fi gata prea târziu“. S-a vorbit chiar de un „sabotaj foarte conștient“ în cazul lui Gamelin. În ceea ce-l privește pe Daladier, șeful guvernului francez, belicos în cuvinte, „in extremis, a tras de timp“. Propaganda Kremlinului a reușit să blocheze orice înclinație de a acționa în tabăra occidentală, șoptindu-i că o intervenție aliată alături de Finlanda l-ar împinge pe Stalin și mai mult în brațele lui Hitler, în timp ce stăpânul Kremlinului nu ar dori nimic mai mult decât să negocieze cu Occidentul. Astfel, în toată această perioadă, cuplul germano-sovietic a reușit să amețească democrațiile și să le împiedice să acționeze. Boyer de Sainte-Suzanne a scris: „Impresia era una de slăbiciune și timiditate: zile tragice și mediocre, într-adevăr.“ „ Lucrul teribil este că noi urmărim o politică de mare putere și nu mai suntem o mare putere. Imperiul este doar vorbe“, a observat cu amărăciune Daladier. Acest fiasco lamentabil al democrațiilor a prefigurat catastrofa din mai-iunie 1940.

Stalin devorând sorbetul finlandez, în 1940. 200.000 de morți Foto Wikipedia

Istoria este o cameră de ecou. Dacă astăzi predăm Ucraina călăului său rusesc în același mod în care am abandonat Finlanda în iarna 1939-1940, s-ar putea să ne confruntăm în curând cu un dezastru de o cu totul altă amploare, în fața unei axe a dictaturilor cimentate de ura față de civilizația occidentală, scrie Françoise Thom.

Mai presus de toate, trebuie să înțelegem cauzele acestei paralizii a voinței care lovește popoarele democratice atunci când au de-a face cu regimuri ticăloase, asemănătoare cu criza care îi pietrifică pe moderați atunci când se află în fața unor facțiuni minoritare, dar agresive, care practică teroarea. Acest lucru a fost deja observat de perspicacele Pierre de l'Estoile în momentul primei crize revoluționare care a zguduit Parisul în 1589, când, în plin război religios, Liga catolicilor extremiști a preluat puterea: „Oamenii buni sunt paralizați de teroare. Le-a lipsit curajul, nu puterea“ susținătorilor rămași ai monarhului legitim (Henric al III-lea și mai târziu Henric al IV-lea). Uităm prea bine că Putin este un revoluționar al cărui scop este de a răsturna ordinea mondială. Nu reușim să vedem că un proiect retrograd, cum este cel al Kremlinului, poate fi perfect însoțit de practici revoluționare: a fost cazul Ligii menționate mai sus și este cazul lui Putin astăzi.

Cauzele imediate ale pasivității noastre se află în primul rând în propaganda insidioasă a inamicului și a reprezentanților săi din democrații

Să-i dăm cuvântul lui Marc Bloch, a cărui carte „L'étrange défaite“ (Înfrângerea ciudată n.r.), scrisă la cald între iulie și septembrie 1940, merită să fie recitită astăzi. La fel ca „realiștii“ de astăzi, pacifiștii, notează Bloch, „invocau interesul mai presus de orice; și tocmai prin formarea unei imagini a acestui presupus interes teribil de străin de orice cunoaștere adevărată a lumii, ei i-au indus în eroare în mod grav pe adepții care-i urmau orbește și își puneau încrederea în ei... Ei au învățat, nu fără motiv, că războiul acumulează devastări inutile. Dar nu au reușit să facă distincția între războiul pe care te hotărăști voluntar să-l pornești și războiul care ți se impune, între crimă și autoapărare... Au șoptit - i-am auzit - că hitleriștii nu erau, de fapt, atât de răi pe cât erau prezentați: probabil că ne-am scuti de mai multă suferință dacă le-am deschide larg ușile decât dacă ne-am opune invaziei prin violență... Cum cuvântul pe care îl propovăduiau era o evanghelie de aparentă comoditate, predicile lor au găsit un ecou ușor în instinctele leneșe și egoiste care, alături de virtuți mai nobile, dorm în fundul fiecărei inimi umane.“

Războiul psihologic purtat de Rusia împotriva „Occidentului colectiv“ face apel la aceleași tendințe. Această muncă de subminare folosește două pârghii: intimidarea (șantajul nuclear) și demoralizarea.Scopul nu este doar de a speria democrațiile occidentale pentru a le determina să refuze victoria Ucrainei (ceea ce s-a întâmplat încă de la începutul conflictului), ci mai ales de a furniza argumente care să justifice lașitatea și abandonul lor față de Ucraina. Și aici Kremlinul s-a dovedit a fi de o inventivitate fără cusur. Obiectivul numărul unu a fost acela de a distruge ideea superiorității morale a cauzei ucrainene. Totul a fost folosit în acest scop: corupția elitelor de la Kiev, zâzania de la vârf, infatuarea lui Zelenski cu lumina reflectoarelor și așa mai departe. Retorica pseudo-umanitară a fost chemată în ajutor: haideți să punem capăt suferințelor inutile ale ucrainenilor, care oricum se vor întoarce în sânul Rusiei, de care oricum nu sunt foarte departe, și așa mai departe. Să nu uităm de vechiul argument dovedit că ostilitatea occidentală nu face decât să întărească legăturile dintre Beijing și Moscova, în timp ce ar fi în interesul Occidentului să scoată Rusia de pe orbita Chinei... Așadar, de la bun început, Kremlinul a mizat cu bună știință pe slăbiciunea Occidentului și i-a pus la dispoziție cu entuziasm întregul arsenal de sofisme pentru a justifica viitoarele demisii.

Dar dincolo de aceste cauze imediate, există factori endogeni societăților noastre, fără de care manipulările Moscovei nu ar fi la fel de eficiente. Marc Bloch a criticat „letargia intelectuală a claselor conducătoare“: „Răsfățați de practica coridoarelor, liderii noștri politici credeau că se informează, când nu făceau decât să culeagă bârfe la întâlniri întâmplătoare. Problemele globale și naționale le apăreau doar în termeni de rivalități personale.[...] De ce să ne mirăm dacă staff-urile nu și-au organizat corect serviciile de informații? Ei aparțineau unor cercuri în care dorința de informare se stinsese treptat; unde, atunci când puteau răsfoi Mein Kampf, oamenii încă se îndoiau de adevăratele scopuri ale nazismului și unde, atunci când împodobesc ignoranța cu frumosul cuvânt «realism», par să se îndoiască și astăzi. Cel mai rău lucru este că această lene de cunoaștere duce aproape în mod necesar la o dezastruoasă automulțumire față de propria persoană.“ O renaștere populară era posibilă, cu condiția ca națiunea să fie corect informată asupra pericolului: „Or, acest popor [...] care nu era, cred, incapabil, în sine, să aleagă căile potrivite, ce am făcut pentru a-i oferi acest minim de informații clare și sigure, fără de care nu este posibilă nici o conduită rațională? În realitate, nimic. Aceasta a fost cu siguranță marea slăbiciune a sistemului nostru pretins democratic și cea mai mare crimă a așa-zișilor noștri democrați“.

Toate aceste constatări amare se aplică situației noastre actuale, cu excepția faptului că aceasta a fost agravată de schimbările în conștiința colectivă provocate de expansiunea mass-mediei și de incultura sinucigașă a societăților noastre democratice.

Fiascoul finlandez a dus la demisia lui Daladier la 20 martie 1940, dovadă că în Franța s-a înțeles amploarea dezastrului. Astăzi, perspectiva unei victorii rusești în Ucraina nu-i emoționează aproape deloc pe concetățenii noștri, care nu au nici cea mai mică idee despre miza acestui conflict. Supuși la bombardamentul zilnic al știrilor, ei au dobândit o percepție pâlpâitoare a lumii, în care o știre senzațională o alungă pe alta, în care aceleași afecte iraționale se revarsă asupra unor obiecte succesive, un eveniment eclipsându-l și ștergându-l pe cel precedent, în timp ce doar torentul de emoții rămâne permanent. Atacul spectaculos al Hamas asupra Israelului a fost suficient pentru a ne face să uităm de martiriul Ucrainei. Pasiunile stârnite de conflictul din Orientul Mijlociu ne-au deturnat atenția de la războiul ruso-ucrainean și au întunecat în mintea noastră ceea ce este în joc: libertatea națiunilor europene. Și cum ne putem aștepta ca politicienii noștri să fie capabili să elaboreze un plan de acțiune coerent și să explice poporului lor necesitatea acestuia, dacă ei înșiși se lasă influențați de sondajele de opinie și de pasiunile stârnite de mass-media? Pierderea sentimentului de continuitate ne face să nu mai încercăm să înțelegem lumea din jurul nostru și să abandonăm orice încercare de a o vedea clar, în favoarea unei stări permanente de surescitare emoțională, transformată rapid într-o construcție conspiraționistă consolidată de pasiunea partizană. Mai rău, cei care se opun acestei prejudecăți a ignoranței și a incomprehensiunii se lovesc de un baraj de ostilitate. Cei câțiva experți care au avertizat împotriva Rusiei lui Putin au fost etichetați drept „esentialiști“, deoarece cunoașterea poverilor istoriei rusești însemna că nu împărtășeau euforia care a urmat căderii comunismului. Un „esențialist“ este cineva care crede că lumea, în ciuda zgomotului și furiei sale, este inteligibilă. Faptul că acest termen este folosit acum pentru a stigmatiza spune multe despre alergia societăților noastre la libertatea minții. Alegerea deliberată a ignoranței, respingerea viscerală a inteligenței din pasiune pentru egalitate și confort birocratic sunt cei mai buni aliați ai Kremlinului. Această îngustare a orizonturilor se reflectă într-un provincialism în creștere, în care parohialismul și partizanatul întunecă simțul binelui public și al intereselor pe termen lung. Moscova face tot posibilul pentru a cultiva acest provincialism îngust, care generează fanatism și antagonism, inevitabil într-un spațiu închis, izolat și lipsit de trecutul său. Regimul Putin consideră că aceasta este cea mai bună modalitate de a doborî democrațiile.

Atâta timp cât în mințile oamenilor domnește confuzia, nu este posibilă nicio cale de acțiune, iar democrațiile vor continua să ofere spectacolul de nepricepere generalizată cu care se delectează Putin. Concetățenii noștri și factorii de decizie trebuie să se poată distanța de vacarmul mediatic și de bombardamentul știrilor. Pentru a insufla un simț al proporțiilor și a pune evenimentele în perspectivă, nimic nu se compară cu o cultură istorică. Marc Bloch subliniază importanța predării istoriei: „Nu că ar putea fi acuzată că ar neglija lumea contemporană în liceele noastre. Dimpotrivă, îi acordă un loc din ce în ce mai exclusivist. Dar tocmai pentru că nu vrea să privească decât prezentul, sau trecutul foarte apropiat, se face incapabilă să le explice: ca un oceanograf care, refuzând să privească stelele, sub pretextul că sunt prea departe de mare, nu mai poate găsi cauza mareelor. Trecutul poate că nu comandă întregul prezent, dar fără el prezentul rămâne neinteligibil...“

Să analizăm acum cum ne poate spune istoria la ce să ne așteptăm de la Putin și de la Rusia post-Putin

Domnia lui Putin se va apropia în curând de cea a lui Stalin, ca durată. Ambii dictatori sunt responsabili pentru ceea ce într-o țară obișnuită ar fi fost considerat dezastre absolute: vărsare de sânge, regres economic, înrobirea masivă a populației. Dar ambii dictatori au rămas la putere pentru că au reușit să exploateze cele mai profunde aspirații ale poporului rus: dorința de putere care zace latentă într-un om tratat ca un sclav; dorința de a umili și de a da înapoi vecinii care trăiesc mai bine decât el; mândria de a intimida și de a se infiltra în Europa și în Occident în general; afirmarea superiorității metafizice a Rusiei. Amândoi au venit la putere după o contracție a statului rus și au înțeles că formula pentru un despotism de durată era să promită refacerea și extinderea imperiului, transformând statul într-o poliție și o armată gigantice, totul în numele „reunificării pământurilor rusești“. În acest fel, ei au făcut ca regimul lor să se înscrie într-o tendință majoră din istoria Rusiei. În fiecare an, începând cu secolul al XV-lea, Rusia a crescut cu o suprafață de mărimea Olandei. În timpul celor 300 de ani ai dinastiei Romanov, imperiul rus s-a extins cu o rată medie de 140 km2 pe zi. Expansiunea teritorială a justificat autocrația. Statul a fost conceput ca un instrument de expansiune teritorială.

Rusia este o țară care s-a colonizat înainte de a deveni o națiune. „Moscoviții păreau să se simtă ca niște străini în propriul lor stat, locuitori temporari găzduiți din întâmplare într-o casă care nu le aparținea“, scria istoricul rus Vasili Osipovici Kliucevski, referindu-se la Rusia din secolele XIV-XV. Slăbiciunea legăturilor interne și spontane a fost compensată de concentrarea sistematică a tuturor forțelor și resurselor țării în mâinile autocratului și a micii elite imperiale cosmopolite care îl înconjura. Subdezvoltarea organizării sociale a dus la hipertrofia statului. Kliucevski a spus în mod faimos: „Statul a crescut în timp ce poporul s-a ofilit“. Începând cu secolul al XV-lea, statul moscovit a fost excepțional de militarizat; această militarizare crescândă este cea care explică creșterea șerbiei până în secolul al XVIII-lea. În 1830, armata britanică număra 140.000 de oameni, cea franceză 159.000, Imperiul Habsburgic avea 273.000 de soldați, Prusia - 130.000 și armata rusă nu mai puțin de 826.000. „Nu am găsit altă modalitate de a ne garanta frontierele decât să le extindem“, îi scria Ecaterina a II-a lui Voltaire pentru a justifica împărțirea Poloniei. Cu câteva zile în urmă, propagandistul Soloviov al lui Putin i-a făcut ideea reauzită: „Dacă trebuie să luăm Lisabona pentru a ne asigura securitatea, o vom face“.

Odată cu apariția bolșevismului, elita imperială rusă a fost transformată într-o internațională criminală. După 1991, Uniunea Sovietică și blocul comunist au supraviețuit în subteran, în rețele interlope susținute de fostul KGB. Încă de la început, Kremlinul s-a folosit de aceste rețele pentru a-și duce la îndeplinire planul de reintegrare a fostului spațiu sovietic. Ianukovici, președintele ucrainean pro-rus, a fost un multirecidivist. Activiștii pro-ruși din Donbas și Crimeea erau în mare parte deținuți locali, care au fost apoi eliminați pentru a face loc rețelelor corupte de oligarhi apropiați de Kremlin.Sub Putin, procesul de fuziune a puterii cu crima organizată a fost finalizat. În același timp, dinamica expansionistă a fost intensificată prin camuflarea unui mesianism ideologic. Rusia este un stat doar în aparență. În realitate, este un agregat de bande criminale care gravitează în jurul unui „naș“ atotputernic. Această structură mafiotă a puterii rusești s-a căsătorit cu ușurință cu practica imperială: pentru Putin, esențialul este să controleze elitele din țările vizate, așa cum un „naș“ - capo di tutti capi - își supraveghează locotenenții. De aici și obsesia sa pentru „revoluțiile de culoare“, care îl fac să-și piardă prestigiul prin detronarea satrapilor săi.

A considera regimul lui Putin ca fiind „naționalist“ înseamnă a face o interpretare greșită majoră

Președintele rus și cei apropiați lui împart Rusia în trei cercuri. În primul rând, există nucleul grupului conducător, alcătuit din magnații regimului, directorii marilor corporații de stat, siloviki de rang înalt și așa mai departe. Apoi, există grupul privilegiaților, cei care servesc elita care deține țara, în principal moscoviți și câțiva străini. Restul populației este considerat ca fiind supus muncii de sclavi, favoriții regimului abia dacă se obosesc să își ascundă disprețul față de această plebe, căreia televiziunea i-a spălat creierul. Nu cu mult timp în urmă, propagandista Margarita Simonian a sugerat detonarea unei bombe atomice deasupra Siberiei pentru a-i speria pe americani: o expresie frumoasă a disprețului elitei moscovite față de poporul rus. „Vulgum pecus“ (poporul ignorant, n.r.) este văzut ca un balast expirat. Occidentul nu s-a gândit îndeajuns la ceea ce dezvăluie strategia Rusiei pe câmpul de luptă, aceste asalturi succesive în care val după val de soldați sunt măcelăriți pe câmpurile ucrainene.Viziunea darwiniană în vogă în anii Elțîn, când „noii ruși“ aveau toate drepturile, iar restul populației mizerabile era călcată în picioare de marile bestii, a pătruns adânc în cercurile conducătoare rusești. Putin a dezvăluit ceea ce crede cu adevărat despre poporul rus în timpul întâlnirii sale cu mamele soldaților, când le-a spus că ar trebui să se consoleze pentru moartea lor pe câmpul de onoare gândindu-se că, altfel, ar fi murit oricum de alcoolism, în timp ce sacrificiul lor pentru patrie a meritat cel puțin. Pentru astfel de remarci, Putin poate fi considerat rusofobul suprem: el îi vede pe compatrioții săi ca pe nimic altceva decât carne de tun, iar pe femeile rusești ca pe niște organisme de reproducere a căror sarcină este de a reînnoi stocul de carne de tun pentru războaie și cuceriri viitoare.

Europenilor le este greu să înțeleagă amploarea imensului efort al lui Putin de a pune mâna pe Ucraina și, mai ales, să înțeleagă ce înseamnă acest lucru pentru Europa. Să ne uităm la câteva cifre. La începutul „operațiunii militare speciale“, Putin a trimis 170.000 de oameni în Ucraina, întăriți cu 60.000 de oameni recrutați din regiunile anexate, ceea ce face un total de 230.000. Apoi, în toamnă au fost mobilizați 300.000 și trimiși pe front, la care se adaugă cei 60.000 recrutați în Gulag de Wagner. În cele din urmă, potrivit cifrelor dezvăluite de Putin în conferința de presă din 14 decembrie, 486.000 au fost înrolați sub contract în 2023. În total, 1.076.000 de oameni au fost aruncați în Ucraina, în timp ce, conform propriei recunoașteri a lui Putin, 617.000 de oameni se află în prezent pe front. Acest lucru lasă un deficit de 459.000 de oameni.Având în vedere rotația fragmentată a trupelor, acest lucru dă o estimare mult mai mare a pierderilor rusești în morți și răniți decât cifrele date până acum (aproximativ 300.000 de oameni). Și, în mod clar, Putin este pregătit să continue să alimenteze securea până când își va atinge obiectivele inițiale, subjugarea totală a Ucrainei și lichidarea elitelor sale naționale, așa cum a confirmat în conferința de presă din 14 decembrie.Viziunea darwiniană și logica imperială explică această încăpățânare. Putin eutanasiază cea mai înapoiată parte a popoarelor din Federația Rusă - vagabonzii, bețivii, drogații, bolnavii incurabili, cazurile de psihiatrie, recidiviștii - pentru a prelua controlul asupra poporului ucrainean, deoarece este convins că fără ucraineni în serviciul Rusiei, obiectivele de putere ale Rusiei nu pot fi atinse: ucrainenii sunt percepuți ca fiind soldați mai buni, fermieri mai buni și ingineri mai buni decât rușii.Complexul militar-industrial sovietic s-a bazat foarte mult pe Ucraina, iar armata sovietică a fost formată din mulți ucraineni. Așadar, Putin schimbă în mod cinic resturile de populație ale imperiului său pentru distrugerea elitei naționale ucrainene. După ce va supune Ucraina, el se așteaptă să își mărească armata cu contingente ucrainene pentru a amenința Europa, așa cum cecenii învinși au fost trimiși să răspândească teroarea în Ucraina, iar oamenii din Donbas au fost aruncați pe front împotriva compatrioților lor, până în punctul în care aproape că nu mai există oameni în acea regiune.

Acum, să ne întoarcem la geneza acestui război, care este singura modalitate de a înțelege care este miza

După dezastrul american din Afganistan, în vara lui 2021, Putin consideră că a sosit momentul să-și împingă pionii în Europa, că este suficient un simplu gest pentru a-i alunga pe americani, condiție prealabilă pentru crearea vastei Uniuni Eurasiatice, dominată de Moscova, care este marele proiect al domniei sale: o Europă împărțită în state guvernate de bărbați (sau femei) loiali Kremlinului, o Europă vasală care lucrează pentru puterea rusă, furnizând cu obediență capital, tehnologie, produse agricole, administratori de imperiu, căpitani de industrie etc., toate sub îndrumarea și supravegherea atentă a Kremlinului. Pentru a atinge acest obiectiv, NATO trebuia să fie distrus, legătura transatlantică trebuia ruptă, iar americanii trebuia să înceteze să mai fie actori credibili în securitatea europeană. Acesta a fost scopul ultimatumului rusesc din decembrie 2021, care cerea NATO să se întoarcă la granițele sale din 1997, ultimatum însoțit de amenințări cu războiul nuclear. Când Occidentul a refuzat să se conformeze, Putin a lansat invazia Ucrainei, cu același scop: să discrediteze NATO în Europa și să discrediteze Statele Unite, arătând că acestea sunt incapabile să îi protejeze pe cei care se bazează pe ele pentru securitate.

Dacă Statele Unite, devenite mioape din cauza certurilor lor partizane, vor înceta să mai sprijine Ucraina, Putin va fi câștigat. Rusia va fi cu atât mai hotărâtă să înrobească Europa dacă va realiza, după experimentul său dezastruos de „substituire a importurilor“, că este total dependentă de Europa. Regula este să îi controlezi pe cei de care depinzi. Nu poate face acest lucru cu China, dar cu Europa, procesul era avansat până la agresiunea împotriva Ucrainei.Vom asista la o revenire la „Schröderizarea“ Europei. Dacă Putin va fi perceput ca un obstacol în calea acestui proces, sindicatul criminal de la Kremlin își va schimba agentul și va alege un cekist cu față umană, care va pune în scenă o „perestroika 2“, cu o liberalizare superficială a regimului. Dar obiectivul fundamental - capturarea resurselor umane și materiale ale Europei și punerea lor în slujba mașinăriei de putere rusești - va rămâne neschimbat.

Putin este convins că a câștigat deja. Nu numai că este convins că își va atinge obiectivele în Ucraina, așa cum tot spune, dar crede, de asemenea, că va fi posibil să restabilească relațiile cu Occidentul după ce vor avea loc „schimbări interne“ în democrații. Știind din experiență că occidentalii au memoria scurtă, el îi vede deja cum se grăbesc să se îndrepte spre „imensa piață rusă“.

Occidentalii nu trebuie să se lase păcăliți de obrăznicia președintelui rus. Rusia este atât de puternică pe cât de puternică este slăbiciunea noastră. Ea depinde de noi și știe acest lucru. Depinde de noi să ne transformăm punctele forte în pârghii, în loc să rămânem crispați în fața acestei țări ca un iepure surprins în lumina farurilor. Sancțiunile care au fost puse în aplicare au funcționat doar în parte, deoarece Occidentul a avut o țintă greșită: a vrut să pedepsească un stat, când de fapt avea de-a face cu mafie proteiformă cu nenumărate tentacule. Am descoperit că aurul african jefuit de mercenarii lui Putin a mers direct la finanțarea războiului din Ucraina. Oligarhilor li s-a permis să măsluiască vânzarea hidrocarburilor și a materiilor prime, în credința că vor deturna fondurile și că acestea nu vor cădea în brațele statului și nu vor finanța războiul din Ucraina. În realitate, acești oligarhi sunt puricii Kremlinului: Putin își poate cere oricând partea sa din pradă pentru a-și alimenta mașina de război. Diaspora rusă din emirate este pusă sistematic la muncă. Numărul mare de „sinucideri“ și de decese „accidentale“ în rândul oligarhilor de la începutul războiului din Ucraina le reamintește supraviețuitorilor că nu este în interesul lor să dea înapoi și să refuze să spună totul. În mod similar, Occidentul a crezut că luptă împotriva subversiunii Kremlinului prin expulzarea spionilor ruși. O măsură lăudabilă, cu siguranță, dar nu trebuie să uităm că influența Kremlinului se exercită printr-o rețea densă de rețele „informale“. Lupta împotriva statului rus este o țintă prea largă. Este vorba de corporația criminală a Kremlinului care trebuie eradicată, cu toate metastazele sale în țările noastre. Dacă ținem cont de acest factor în politica noastră de sancțiuni, acestea își vor atinge mai repede obiectivul. Economia rusă a fost comparată cu Titanicul, care tocmai a lovit aisbergul, dar își continuă drumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși compartimentele sale iau apă unul după altul.

Imaginea este precisă, iar noi putem vedea deja cum apa se infiltrează pe sub uși: avioanele iau foc, inflația se dezlănțuie, cozile apar din nou. Trebuie să rămânem fermi, să venim în ajutorul Ucrainei și, mai presus de toate, să-i facem pe ruși să înțeleagă de pe acum că, atâta timp cât trupele lor ocupă teritoriul luat din statele vecine, sancțiunile nu vor face decât să se înăsprească până când Titanicul se va scufunda până la fund. Putin se crede și cu slana în pod (supunerea Ucrainei ) și cu buzele unse (va avea acces la resursele occidentale). Să încercăm să-i demonstrăm că se înșeală, conchide Françoise Thom.