Pirus, regele Epirului, a fost considerat unul dintre cei mai geniali și, totodată, ghinioniști sau neînțeleși generali ai antichității. Se spune că era un demn urmaș al lui Alexandru Macedon, dar cu toate acestea a rămas în istorie pentru paradoxurile trăite, inclusiv o moarte stupidă.

Toată lumea știe ce este o „victorie pirică” sau o „victorie a la Pirus ”. Adică un succes obținut cu sacrificii atât de mari, încât aproape nici nu mai contează. Puțini știu însă că în spatele acestei expresii atât de cunoscute se află un personaj fabulos, genial, paradoxal, neînțeles și ghinionist, în același timp.

Este vorba despre Pirus, regele Epirului, un general comparat ca talent strategic cu Alexandru cel Mare (de altfel era și rudă cu acesta), un militar pur-sânge care a îndrăznit să atace Roma și Cartagina, visând la un nou imperiu elenistic în Mediterana.

Copilăria chinuită a prințului din neamul moloșilor

Pirus s-a născut în anul 318 îHr în Epir, o zonă muntoasă, de coastă, locuită de marinari și păstori greci. Pirus provenea din vechiul trib al moloșilor, din familia regală a Aecizilor, cei care în jurul anului 380 îHr unificaseră triburile epirote și au constituit un regat elenistic pe coasta de astăzi a Greciei și Albaniei.

Pirus era fiul lui Aecides și al Phitiei, verișoara lui Alexandru Macedon. Cu alte cuvinte, Pirus se înrudea cu celebrul cuceritor macedonean. De altfel Pirus s-a născut la numai câțiva ani de la moartea lui Alexandru Macedon, iar copilăria și-a petrecut-o în vâltoarea războaielor civile din lumea elenistică, războaie ale diadohilor, generalii lui Alexandru Macedon care-și împărțeau cu sabia uriașul său imperiu.

Pirus avea doar un an de viață atunci când tatăl său a fost detronat de Casandru, regele Macedoniei, iar Epirul luat sub controlul acestuia. Pithia și Pirus s-a refugiat în ținuturile ilirilor, sub protecția regelui Glaucias.

La vârsta de 13 ani, după o copilărie petrecută în ținuturile aspre ale ilirilor, unde ar fi învățat să și lupte, Pirus se întoarce în Epir pentru a revendica moștenirea tatălui său. Ajutat de triburile epirote, acesta revine pe tron, dar fiind minor, sub tutela aristocraților și a mamei sale.

După numai patru ani, este detronat de același Cassandru și obligat să plece din nou în exil. De această dată, Pirus revine pe scena istoriei ca un tânăr de 19 ani, cu un talent aparte pentru război și comanda trupelor. Trăia la curtea lui Demetrius al Macedoniei, cumnatul său. Luptă ca războinic și mai apoi cu funcție de comandant în luptele dintre diadohi pentru împărțirea și stăpânirea lumii elenistice, fostul mare imperiu al lui Alexandru Macedon.

Luptă în armatele lui Demetrius și se remarcă prin calități remarcabile. Plutarh spune despre el că „trăsăturile lui Pirus mai degrabă inspirau frică celui care-l privea, decât l-ar fi impresionat cu un simț al maiestății”. Poate mai degrabă în timpul luptelor, fiindcă așa cum arată arta monumentală, Pirus era mai degrabă, un tânăr chipeș. Dar cu siguranță un războinic încercat.

Un tânăr războinic și făurirea unui puternic regat elenistic

În anul 298 îHr, Pirus este trimis ostatic la curtea lui Ptolemeu I Soter, rege elenistic al Egiptului și fost general al lui Alexandru Macedon. Pirus servea drept garanție a păcii încheiate între Macedonia și Egipt. A trăit mai mult la Alexandria, perla Egiptului ptolemaic și a impresionat prin calitățile sale dar și prin felul său aparte de a se băga pe sub pielea celor de care dorea să se folosească.

Pentru a atrage sprijinul Ptolemeilor, Pirus se căsătorește cu Antigona, fiica vitregă a lui Ptolemeus I Soter. Cu ajutorul ptolemeilor, Pirus, împreună cu noua soție se întoarce în Epir. Ajunge co-regent alături de Neoptolemus și desprinde Epirul de sub dominația macedoneană. La scurt timp, Pirus scapă de Neoptolemus și ajunge singurul conducător al Epirului. Sub conducerea lui Pirus, micul regat de coastă cunoaște o adevărată perioadă de aur. Pirus își folosește talentul de general și își conduce armatele către Iliria reușind să anexeze provinciile Amfilohia, Parauaea dar și Timphaea, la granița cu Macedonia.

Pe lângă calitățile militare, Pirus demonstrează și o șiretenie diplomatică aparte. După moartea Antigonei, se căsătorește pe rând, cu fiica lui Agatocles, tiranul Siracuzei și primește ca zestre Corcira și Leucas, iar mai apoi cu fiica lui Audoleon, regele Peoniei. De asemenea realizează o alianță cu Bardylis, regele Dardaniei, reușind să unifice un teritoriu semnificativ sub sceptrul său.

Pentru o perioadă scurtă, devine și co-regent al Macedoniei, după ce îl învinge pe cumnatul său Demetrius. Este îndepărtat însă de Lisimah, diadohul care avea să poarte război cu Dromihete, regele geților nord-dunăreni. Pe lângă războaie și alianțe, Pirus s-a dovedit un adevărat patron al artelor și sportului. În Epir se afla celebrul sanctuar de la Dodona, închinat lui Zeus, al doilea ca importanță, după Delphi, în lumea greacă.

Pirus va transforma Dodona într-un mare centru religios, dotat cu temple și alte facilități religioase pentru toți pelerinii din lumea greacă. În plus, construiește un amfiteatrul uriaș cu peste 17.000 de locuri, pentru reprezentații teatrale. Tot Pirus va organiza în Epir una dintre cele mai importante competiții sportive ale vremii, festivalul Naia, în onoarea lui Zeus.

Victoriile pirice și visul unui dintre cei mai mari generali ai lumii antice

Ceea ce-i va aduce, lui Pirus, faimă și reputația de unul dintre ce mai mari generali ai lumii antice, va fi atacul asupra Republicii Romane și visele sale de a supune Mediterana. Mai precis, Pirus visa să construiască un imperiu care să cuprindă „Magna Grecia”, adică toate coloniile grecești din sudul Italiei și Sicilia, dar și posesiunile cartagineze din nordul Africii.

„Sicilia este aproape și își întinde brațele în întâmpinarea noastră. O insulă abundentă cu bogății și forță de muncă, foarte ușor de cucerit. Pentru că nimic nu-i poate apăra, Kineas, orașele fiind dominate de anarhie și de demagogi agitați. De acolo, din Sicilia, ce ne va mai putea opri din drumul nostru către Libia sau Cartagina?”, îi mărturisea Pirus filosofului Kineas, citat în operele lui Plutarh.

Pirus pleacă pentru a-și îndeplini visul atunci când Tarentul îi cere ajutorul în fața Republicii Romane. Romanii puneau o mare presiune pe orașele grecești din sudul Italiei, dorind să le cucerească. Pirus trece în ajutorul Tarentului, peste Adriatica, cu o armată importantă. Mai precis, cu 25.000 de infanteriști și 3.000 de cavaleriști. În plus, aduce și 20 de elefanți de război, o armă incredibilă care va șoca trupele romane.

Infanteria lui Pirus era organizată după model macedonean. Pentru a contrabalansa lipsa de mobilitate a falangei macedonene, Pirus a inovat. Mai precis a inventat o serie de trupe de infanterie mult mai ușor înarmate, doar cu scuturi ovale, spade și sulițe pentru aruncat, pentru a umple golurile lăsate de manevrele falangei. În plus, Pirus se baza pe temuta cavalerie tesaliană, poate una dintre cele mai bune ale vremii, utilă pentru flancarea inamicului.

La aceste trupe se adăugau și renumiți și letalii prăștieri din Rhodos dar și 2.000 de arcași din toată lumea greacă. O altă inovație a lui Pirus a fost cavaleria tarentină, călăreți ușor înarmați, cu sulițe de aruncat, care hărțuiau puternic inamicul.

Cei mai de temut erau, evident, elefanții de război. Cu această armată, Pirus a reușit să-i spulbere pe romani în două bătălii, la Heraclea în 280 îHr și Ausculum în 279 d Hr. Victoriile au fost obținute cu atât de multe pierderi omenești încât, Pirus a ajuns în impas. „Încă o victorie ca asta și romanii ne vor distruge complet”, i-a mărturisit Pirus, unui prieten care-l felicitase pentru victorii.

În timp ce romanii mobilizau mereu trupe, Pirus avea armata vlăguită complet. A reușit să câștige aliați în rândul triburilor italice din sud și a plecat către Sicilia sperând să obțină noi victorii și totodată noi trupe pentru a continua luptele cu romanii. Propriu-zis Pirus a început să se lupte cu doi adversari deodată.

S-a pornit să ajute în Siracuza, în Sicilia, contra cartaginezilor. După o campanie aproape inutilă în Sicilia, Pirus se întoarce în Italia de sud și pierde lupta de la Maleventum contra armatelor romane, pregătite de această dată pentru a face față elefanților și cavaleriei tesaliene. Pirus se întoarce cu resturile armatei sale în Epir.

Moartea stupidă a unui rege paradoxal

Exasperat de înfrângerea în Italia, Pirus își reface armata și se aruncă asupra Macedoniei și jefuiește cumplit mai multe regiuni. Mai apoi se întoarce către Pelopones. Noul său obiectiv era cucerirea Macedoniei și a întregii Grecii. În bătălia de la Argos, din anul 272 îHr, Pirus avea să-și găsească sfârșitul într-un mod bizar.

El lupta în fruntea trupelor sale pe străzile din Argos. Erau lupte grele, corp la corp, dar regele epirot era un excelent războinic. Se spune că se pregătea să dea lovitura de grație unui tânăr soldat din Argos, când s-a trezit cu o bucată de țiglă direct în cap. Poveștile spune că mama soldatului ar fi aruncat de la etaj bucata de țiglă.

Versiunile sunt diferite. Unele arată că aceea bucată ascuțită de țiglă ar fi secționat o arteră din zona gâtului și l-ar fi ucis direct pe Pirus. Alte versiuni spun că bucata de țiglă l-ar fi amețit doar pe rege. Suficient însă ca soldații inamici să-l surprindă și să-l ucidă.

Pirus a fost un personaj paradoxal, ghinionist și neînțeles. Era un strălucit războinic și strateg, câștigând cu mare artă multe bătălii. Cu toate acestea un soi de inconsecvență îl făcea, culmea, să piardă războiul. Se spune că în același mod se manifesta și în spațiul diplomatic, dar și privat.

Era un rege cult, un patron al artelor și al sportului. În orice caz, în epoca sa a fost considerat unul dintre cei mai mari generali. „Părerea generală despre Pirus, din punct de vedere al experienței militare, a curajului și valorii personale, este că nu avea egal în rândul regilor din timpul său”, spunea Plutarh.

La rândul său, marele general Hannibal Barca mărturisea că Pirus a fost cel mai mare general al lumii antice, după Alexandru Macedon.