Paradoxul lui Pyrrhus, dușmanul Romei antice. Cum să câștigi și să pierzi o bătălie în același timp
Un rege mercenar din Grecia a reușit în mod paradoxal să câștige și să piardă în același timp o bătălie. Este vorba despre Pyrrhus și a luptat cu armata Republicii Romane într-una dintre cele mai sângeroase încleștări armate.
Mișcările tactice din timpul războaielor Pyrrhice FOTO Wikipedia
De-a lungul istoriei au avut loc numeroase confruntări sângeroase. Una dintre acestea a rămas legendară atât prin paradoxurile ei dar și prin pierderile importante de vieți omenești. Este vorba despre bătălia de la Heraclea din anul 280 îHr, din timpul războiului pyrrhic.
Războiul s-ar fi declanșat dintr-o eroare dar a dus la o desfășurare impresionantă de forțe pentru lumea antică și a schimbat definitiv echilibrul în Peninsula Italică, contribuind la „cimentarea” statutului Romei ca nouă putere în zona mediteraneeană. Totodată bătălia de la Heraclea este considerată una dintre cele mai paradoxale din istorie.
Un război pornit de la un echipaj rătăcit
În secolul al III lea îHr, Republica Romană devenise o forță în Peninsula Italică. Șocul invaziei galice din secolul al IV lea și jefuirea cumplită a Romei dăduse un semnal puternic de alarmă.
Liderii Romei au pus accent pe sporirea capacității militare și dezvoltării unui sistem versatil și formidabil de luptă. În plus, legiunile romane republicane câștigaseră suficientă experiență de luptă în războaiele italice, mai ales cele contra samniților.
Roma reușise să integreze cetățile cucerite sau aliate în acel sistem latin, profitând și de similitudinile culturale și lingvistice. În sudul Italiei, se afla Magna Grecia, o salbă de cetăți grecești puternice, mai ales din punct de vedere economic, foste colonii ale cetăților-state din Elada.
Cea mai puternică era Tarentum, fostă colonie a Spartei, care cunoștea o puternică dezvoltare economică. În secolul al III lea îHr, Roma și Tarentum vor ajunge la un conflict armate deosebit de sângeros. Și totul a pornit de la o corabie rătăcită. Istoricul latin Appian scria că o corabie romană se rătăcise în apele din jurul Tarentului.
Crezând că este o amenințare, mai ales că Roma era deja cunoscută ca un stat expansionist în Italia, tarentinii au capturat și jefuit corabia. Titus Livius spune că cele două părți nu au ajuns la nicio înțelegere după acest incident, ba chiar, probabil cu o notă subiectivă, autorul latin dă vina pe o lipsă de comunicare din partea tarentinilor.
„Când cei din Tarent au jefuit și ucis comandantul unei nave, Senatul a trimis emisari să se plângă de cele întâmplate. Emisarii au fost tratați cu dispreț. Așa că războiul a fost declarat”, scria acesta.
Două puteri față în față
Romanii aveau o armată formată din cetățeni chemați sub arme, nu din profesioniști. Cu toate acestea erau o forță călită în luptă, bine organizată și disciplinată. Erau organizați în legiuni și intrau în luptă pe trei linii, fiecare soldat ocupându-și poziția în funcție de vârstă, avere și experiență de luptă.
Pentru lupta cu Tarentum, Senatul roman a mobilizat 40.000 de soldați, o adevărată forță pentru aceea vreme. Luptau înarmați în funcție de avere sau statut. În prima linie, erau hastati, soldații tineri înarmați cu sulițe de aruncat, o spadă scurtă numită gladius și un scut mare și oval. Aveau coifuri și ceva protecție în zona pieptului și a spatelui. În linia a doua se aflau principes, înarmați la fel ca și hastati, dar cu coifuri și protecție corporală mai bună. Erau soldați mai experimentați.
În cea de-a trei linie luptau veteranii, cei mai buni și cei mai bine echipați soldați. De partea cealaltă, grecii din Tarentum se bazau pe mercenari. Mai precis, au cerut ajutorul regelui Epirului, un general aventurier numit Pyrrhus, rudă cu Alexandru cel Mare.
Dornic de câștig și faimă, regele Epirului a venit cu trupele sale în Tarentum pentru a lupta cu romanii. A adus cu el 26.000 de infanteriști greu înarmați, după model macedonean. Pe lângă aceștia, în armata lui se aflau și 3.000 de călăreți tesalieni, 2.000 de arcași și 500 de faimoși luptători cu praștia din insula Rhodos.
Cea mai de temut forță din armata lui Pyrrhus erau însă cei 20 de elefanți indieni, antrenați special pentru luptă, ceva ce romanii nu mai văzuseră până atunci. Aceste animale erau capabile să rupă liniile inamice și să facă ravagii.
Cum să câștigi și să pierzi, în același timp, o bătălie
Pyrrhus s-a oferit inițial să medieze conflictul dintre cetățile grecești și Roma, dar încercarea a eșuat. Așa că și-a masat trupele pe o câmpie de pe malurile râului Siris între Pandosia și Heraclea.
Romanii au trecut rapid la atac, forțând trecerea râului Siris. Pyrrhus și-a trimis cavaleria tesaliană, cea mai bună din lumea la aceea dată și a reușit să strice formația de atac roman dar și să încetinească înaintarea. Apoi a ordonat arcașilor și luptătorilor cu praștia să lanseze o ploaie de proiectile asupra romanilor.
În acest timp, falanga greu înarmată înainta. Luptătorii epiroți au reușit să creeze o breșă în rândurile romanilor. În acel moment Pyrrhus a trimis pe câmpul de luptă elefanții. Aceștia au provocat panică, dezordine și a rupt rândurile armatei romane. Propriu-zis, elefanții au reușit să sperie caii călăreților romani.
Odată ce cavaleria a fost împrăștiată, flancurile legiunilor au fost expuse. Teoretic, Pyrrhus a câștigat bătălia. În realitate, din cauza pierderilor susținute și a lipsei de întăriri, plus a oamenilor de valoare care să i-a locul celor căzuți, Pyrrhus pierduse lupta.
Plutarh scria că romanii au pierdut 15.000 de oameni, iar Pyrrhus în jur de 13.000, dar erau cei mai buni oameni ai săi. De aici vine și expresia de „victorie pyrrhică” ( sau „a la Pirus”). La Heraclea a fost pur și simplu o baie de sânge.
Învingător în bătălii, dar a pierdut războiul
A urmat o nouă bătălie la Asculum. Deși romanii s-au pregătit cu tot felul de căruțe „anti-elefant” dotate cu cârlige și torțe aprinse, elefanții lui Pyrrhus au făcut din nou ravagii. Și de această dată, regele din Epir a pierdut foarte mulți oameni, chiar dacă a câștigat bătălia. Practic a rămas fără cele mai bune trupe.
În schimb romanii, care aveau un adevărat rezervor de soldați disciplinați și gata de luptă în cetățile aliate, își întăreau forțele imediat. În cea de-a treia bătălie a războiului pyrrhic, și ultima de altfel, lucrurile s-au schimbat radical.
În 275 îHr, la Beneventum, armata lui Pyrrhus slăbită și fără soldații de la începutul campaniei a fost întâmpinată de o armată romană complet refăcută. În plus, romanii învățaseră cum să facă față elefanților. Știau că dacă sunt speriați se vor întoarce împotriva propriilor trupe. Părăsit de aliații samniți, învinși de romani.
Pyrrhus și-a divizat armata în două. Una a trimis-o contra armatei consulului Cornelius Lentulus, iar cealaltă, unde se aflau și elefanții a plecat către tabăra romană din zona Beneventum. Deși a încercat un atac surprinzător, noaptea, el s-a rătăcit cu trupele sale, ajungând cu soldații obosiți abia în zori.
Soldații romani au primit ordine să arunce cu sulițele asupra elefanților, protejați de parapeții taberei. Cassius Dio scria că un elefant tânăr s-a speriat. Și-a scuturat echipajul și s-a întors contra propriilor trupe. Și alții i-au urmat exemplul făcând ravagii în rândul epiroților.
Romanii au reușit să ucidă încă doi elefanții. Pyrrhus a pierdut bătălia de la Beneventum și s-a întors în Epir. Deși a câștigat două din trei bătălii, a rămas fără mare parte din armată și a plecat învins.
Sursa: adevarul.ro
