Patriarhul Iustin Moisescu este la fel de controversat ca și Iustinian Marina, căruia i-a succedat. Ambii au fost aserviți nu lui Dumnezeu, ci comuniștilor.

Patriarhul Iustin a condus BOR nouă ani; Grafică: Dan Dorel Mirea

Conform portretului făcut de basilica.ro, patriarhul Iustin s-a născut în data de 5 martie 1910 în Cândești, județul Argeș. A studiat la Seminarul orfanilor de război din Câmpulung-Muscel (1922-1930) și la Facultatea de Teologie din Atena (1930-1934), cu specializare la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasbourg (1934-1936) și din nou la cea din Atena (1936-1937), unde a obținut doctoratul, în 1937, cu teza „Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura”.

A fost profesor de Limba latină la Seminarul „Nifon” din București (1937-1938), profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Varșovia (1938-1939), profesor agregat (1940), apoi titular (1942) de Exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Cernăuți-Suceava, transferat în 1946 la aceeași catedră la Facultatea de Teologie din București (din 1948 Institut Teologic Universitar).

În 1956, a fost hirotonit preot necăsătorit și, în același an, a fost ales Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului (hirotonit arhiereu în 15 martie, intronizat la 18 martie).

În 10 ianuarie 1957 a fost ales Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei (întronizat la 13 ianuarie), unde a păstorit 20 de ani.

La 12 iunie 1977 ales Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (intronizat la 19 iunie 1977), păstorind până la moartea sa în 31 iulie 1986.

Dacă reprezentanții Bisericii îl proslăvesc pentru o singură reușită, respectiv faptul că a inițiat marea colecție intitulată „Părinți și scriitori bisericești”, proiectată în 90 de volume, precum și colecția „Arta creștină în România”, în 6 volume, istoricii îl acuză de faptul că nu a ținut piept tăvălugului comunist care a distrus zeci de biserici în timpul mandatului său.

Cea mai mare pierdere este Mănăstirea Văcărești, una dintre cele mai vechi aşezăminte din București, demolată din ordinul Ceauşeştilor, cu acordul tacit al patriarhului. La vremea respectivă, câţiva intelectuali de marcă ai României şi câţiva preoţi au încercat să se opună, însă fără succes.

Icoane furate de țigani

Pe 2 decembrie 1984, Nicolae Ceauşescu a vizitat Văcăreştii, dispunând demolarea lăcaşului, sub pretextul construirii pe platoul dealului a unui nou palat al justiţiei. La sfârşitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti, sesiza Studioul Buftea că, în timpul acţiunilor de filmare conduse de Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect istoric, „Noi, cei din linia întâi“, fapt ce a determinat intervenţia la forurile superioare a personalului Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti au fost aduse grave avarii monumentului istoric Văcăreşti. În adresă se menţiona faptul că în monument s-au folosit aruncătoare de flăcări, petarde, tancuri şi tunuri. Opera de distrugere a fost completată de un grup de ţigani din zona, care au furat icoane pe lemn datând din secolul XVIII, din fericire recuperate.

De cealaltă parte a baricadei, protestele şi intervenţiile scrise, aparţinând unor personalităţi ale vieţii culturale de atunci (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer), nu au avut sorţi de izbândă. La fel intervenţiile personale ale unor înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române sau cele ale preşedintei de onoare a Uniunii Arhitecţilor din România, nonagenara Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui scriitor Barbu Stefănescu-Delavrancea. Doar tergiversările intenţionate şi curajoase ale unor arhitecţi, precum Gheorghe Leahu, au făcut ca demonicul plan să fie întârziat.

Totuşi, în intervalul septembrie – decembrie 1986, ansamblul este demolat. Zi şi noapte buldozerele şi macaralele lucrează, în timp ce basculantele cară spre rampa de gunoaie capiteluri, sculpturi, fragmente de frescă. Zidurile pe care utilajele nu le pot distruge sunt puse la pământ cu dinamită.

În ianuarie 1987 cad ultimele piese ale măreţului ansamblu: biserica şi galeria estică, cu paraclisul domnesc. De Sfântul Ioan Botezătorul, platoul dealului Văcăreşti, gol, arăta ca o rană vie în bătaia viscolului.

Cu toate acestea, patriarhul îl numea „ctitor“ pe Nicolae Ceaușescu. „Înalţii ierarhi, clerul şi credincioşii... sunt uniţi strâns în jurul preşedintelui ţării, Nicolae Ceauşescu, şi iau parte cu entuziasm la implementarea măreţei construcţii a noii Românii, România fericită... Toate acestea se datorează solicitudinii permanente şi îndrumării directe a preşedintelui republicii noastre Nicolae Ceauşescu. De aceea, cu motive întemeiate, aceşti ani au intrat în istoria noastră ca Epoca Ceauşescu”, arăta patriarhul într-un discurs din 1985, la finalul căruia îl numea „ctitor” pe Nicolae Ceauşescu – termen arhaic atribuit constructorilor de biserici.

„Politrucul Iustin Moisescu“

În Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, istoricii îl conturează pe Iustin Moisescu ca având o reputație de politruc. „Atât Iustin Moisescu, cât şi Teoctist Arăpaşu, succesorii patriarhului Justinian, deşi făceau parte din tabere ecleziale rivale, au ajuns în fruntea BOR datorită loialităţii dovedite faţă de conducerea Partidului Comunist, primul având şi o proastă reputaţie de politruc. Amândoi s-au remarcat ca susţinători ai „luptei pentru pace”, temă favorită a propagandei comuniste, de fapt parte a discursului isteric antioccidental, în care au fost angrenaţi prelaţi şi preoţi, deveniţi activişti în aşa-numitele Comitete de Luptă pentru Pace“.

Mai departe, se arată în raportul final, „câteva documente descoperite foarte recent în fondul CC al PCR - Secţia Cadre, reprezentând fişa de cadre a Prea Fericirii Sale Părintele Patriarh Teoctist, indică cu claritate faptul că apartenenţa la aceste comitete a fost într-un fel o condiţie a ascensiunii sale către cea mai înaltă demnitate ecleziastică, a fost preţul plătit pentru ca factorii decizionali de la vârful PCR să-l accepte mai întâi ca episcop, apoi mitropolit şi, în fine, în 1986, patriarh. Faptul că arhimandritul (şi mai apoi episcopul) Teoctist a fost încă din 1948 mesagerul puterii politice pe lângă episcopii greco-catolici aflaţi în detenţie a avut urmări care s-au vădit chiar şi după 1989, exacerbând resentimentele multor clerici şi credincioşi uniţi“.

Cei care i-au citit dosarele din arhive au dezvăluit că Iustin a colaborat cu Securitatea, înainte de a ajunge în scaunul de mitropolit al Ardealului, din care avea să fie promovat mitropolit al Moldovei, iar ulterior, în 1977, să devină Patriarh.

Arhiepiscopia Sucevei și a Rădăuților are o altă opinie și spune despre patriarh că a avut „rezultate uimitoare“: „Cu toate că regimul comunist se afla în plină ofensivă, iar Decretul nr. 410 din 28 octombrie 1959 avea să decimeze mănăstirile, activitatea Mitropolitului Iustin Moisescu a avut rezultate uimitoare. Încă de la sfârșitul anilor ’50, a încredințat restaurarea Catedralei și a Centrului Eparhial Mitropolitan marelui arhitect George Matei Cantacuzino. De asemenea, îndată ce urgia comunistă se atenuează (mai ales după amnistia deținuților politici din anul 1964), mitropolitul Iustin Moisescu a început procesul de restaurare a mănăstirilor și de resuscitare a vieții monahale din Moldova. Este perioada în care părintele Ilie Cleopa, refugiat în Munții Neamțului, revine la Mănăstirea Secu și, ulterior, la Sihăstria“.