La 6 februarie 1941, sute de români bucovineni au fost uciși de grănicerii sovietici când încercau să ajungă în România traversând Prutul pe gheață.

Februarie vine cu amintiri înlăcrimate la românii din Mahala. „În prima duminică a lui februarie, românii din Mahala aud chemarea crucilor albe din cimitir, de pe aleea martirilor, ce stau ca martori ai genocidului regimului sovietic contra neamului românesc din Bucovina ocupată. Așa ca în fiecare miez de iarnă, se vor strânge și în această duminică din preajma tragicei date de 6-7 februarie la slujba de pomenire lângă crucile sub care odihnesc peste o sută de consăteni, cei mai mulți răpuși în floarea tinereții, aduși din gropile comune din malul Prutului, ca să-și doarmă somnul veșnic în pacea de acasă, lângă străbunii lor“, relatează scriitoarea Maria Andrieș.

Scriitoarea povestește că a fost prezentă la aproape la toate comemorările alături de moștenitorii curajoșilor tineri, care și-au jertfit viețile pe altarul libertății. „Am cunoscut femei gârbovite de ani, care în copilărie au suferit calvarul deportărilor pentru că un frate, un tată au pornit în acea noapte infernală să treacă Prutul. Acum, chiar dacă mai trăiește cineva din copiii exilului, nu mai este în putere să ajungă până la cimitir“, povestește Maria Andrieș.

Pactul Ribbentrop-Molotov, la originea tragediilor

La originea masacrului din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941 de la Lunca Prutului, ținutul Herța, din regiunea Cernăuți, a stat Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Pactul prevedeau împărţirea de către Hitler şi Stalin a unor întinse teritorii aparţinând unor state din Europa Centrală şi de Est.

La 26 iunie 1940, URSS a trimis guvernului de la Bucureşti ultimatumul privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord.

În toate teritoriile româneşti ocupate de sovietici, au început din vara anului 1940 arestări, jafuri, violuri, torturi, execuţii fără judecată şi deportări în gulagurile din Siberia, ţintiţi fiind în special elitele intelectuale. Doar în perioada 1940-1941 în această zonă au fost omorâte circa 27.000 de persoane, iar 150.000 au fost deportate în stepele din Rusia, conform Lecției de istorie.

Pentru a scăpa de teroarea bolşevică, mii de cetăţeni români din Bucovina s-au refugiat în România, lăsându-si în urmă casele. De teama persecuţiei sovietice, grupuri de români din Bucovina traversau noaptea peste gheaţa groasă care acoperise râul Prut în iarna anului 1941, încercând să ajungă în România. Unii reuşeau să se refugieze la Rădăuţi, alţii erau interceptaţi de grănicerii sovietici şi împuşcaţi pe loc ori capturaţi şi trimişi înapoi, unde îi aştepta condamnarea la moarte sau deportarea.

Noua graniță

Cu această năzuinţă au pornit la drum la mijlocul lunii ianuarie 1941 aproximativ 150 de localnici din satul Mahala, mergând pe jos circa 30 kilometri până în apropiere de noua graniţă româno-sovietică. Patrulele sovietice i-au descoperit însă şi i-au ucis. Niciunul nu s-a întors ca să povestească celor rămaşi în sat.

Avea să fie doar primul episod al masacrului din Lunca Prutului. În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup compact de 400 de români din nordul Bucovinei, din satele Coteni, Boian, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala au încercat să treacă granița pe râul Prut înghețat. Când s-au apropiat de graniță majoritatea au fost uciși de mitralierele grănicerilor sovietici și aruncați în gropi comune aflate în apropierea râului. Doar 57 au reușit să scape și să treacă granița în România și au povestit atrocitățile. Alți 44 de fugari au fost prinși de trupele sovietice, iar 23 dintre ei au fost condamnați la moarte, ceilalți fiind condamnați la diferite pedepse cu închisoarea și trimiși în Siberia.

Morții, aruncați în gropi comune

Ecoul măcelului de la Lunca din ianuarie 1941 s-a răspândit repede în ţinut. Cei rămaşi acasă au aflat despre marea tragedie de la ţăranii mobilizaţi pentru a săpa gropi, în care au fost aruncaţi morţii, scrie Petriu Grior din Cernăuți în Revista Art Emis.

„În acea noapte infernală de februarie 1941, lângă satul Lunca, va fi secerat de gloanţele grănicerilor sovietici şi tânărul român Florea Hostiuc, fiul mezin al Anei Hostiuc, născut în 1922, în localitatea Mahala, fostul judeţ Cernăuţi al României. Cei căzuţi sunt aruncaţi în patru gropi comune, rămânând să-şi doarmă somnul de veci în Lunca Prutului şi Valea Plângerii, unde se nasc legendele şi cântă doinele, unde plâng izvoarele şi se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile şi se eternizează clipele. Aici visează părinţii şi freamătă glia strămoşească. În anul 1942, când în ţinutul mioritic activau organele administrative româneşti, au fost întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor. Sunt scoase rămăşiţele pământeşti ale osândiţilor numai dintr-o groapă comună, fiindcă celelalte trei erau înnămolite. Osemintele celor deshumaţi vor fi aduse în satul Mahala din actualul raion Noua Suliţă. Martirii sunt înmormântaţi creştineşte în glia unde s-au născut şi de unde au trecut în nemurire“.

„Curățirea Republicii Ucrainene de elementul antisovietic“

Drama locuitorilor nu s-a oprit aici. În primăvara anului 1941, a apărut Directiva Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, care prevedea aplicarea măsurilor necesare în direcţia „curăţirii Republicii Ucrainene de elementul antisovietic”. În categoria „trădătorilor patriei” au fost incluşi locuitorii ţinutului care, începând cu ziua de 28 iunie 1940, pătrunşi de năzuinţele spre libertate, au încercat să ajungă ilegal în România.

În scrisoarea adresată organelor sovietice de resort în aprilie 1989, evreica Raşela Leibovici, născută la 10 ianuarie 1928, în orăşelul Herţa, scria: „În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jurul orei trei, eu m-am trezit din somn, fiindcă în uşa casei noastre au bătut cu putere. Părăsind dormitorul, am întâlnit trei bărbaţi, dintre care doi erau îmbrăcaţi în uniforme militare, iar unul – în haine civile. Tustrei vorbeau ruseşte. După ce ne-au făcut cunoştinţă cu nişte hârtii, conţinutul cărora nu l-am înţeles, ni s-a ordonat să ieşim în curte cât mai repede. Mama a luat un coşuleţ, unde a pus o pâine şi ceva zahăr. În stradă ne aştepta o căruţă, în care am urcat, îndreptându-ne spre gara feroviară din Noua Suliţă. Ajungând la destinaţie, am fost încărcaţi într-un vagon pentru vite, unde se aflau peste 40 de oameni. Am numărat circa 50 de vagoane, ticsite cu lume, aşteptând să pornească spre locuri necunoscute. După săptămâni în şir, suferind de foame şi sete, am ajuns în oraşul Tobolsk. Tatăl a fost dus în altă parte, murind la 1943”.

Raşela a fost deportată în Siberia împreună cu mama-sa, Clara Leibovici, iar tatăl ei, negustorul Moriţ Leibovici, născut în 1885, apucă drumul spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, unde a ajuns la 1 septembrie acelaşi an, fiind întemniţat în lagărul stalinist de muncă corecţională din cătunul Vojael.

Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decitia nr. 5-M din 20 ianuarie 1943, îl condamnă la opt ani de închisoare, învinuindu-l de faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar român”.

Peste o lună după anunţarea sentinţei, la 13 februarie, evreul, care până la venirea „eliberatorilor” în Ţinutul Herţa a fost proprietarul unei mari prăvălii, având depozite de vinuri şi mărfuri, obţinând anual un venit de 5 milioane de lei, a murit de foame, fiind înmormântat în pământul îngheţului veşnic.