Zeci de orașe din România au fost construite de la zero în primele decenii de comunism, pentru a găzdui forța de muncă atrasă în industrie. Multe dintre ele au intrat în declin după 1990, dar păstrează povești neobișnuite despre înființarea lor.

Aproape jumătate din cele peste 300 de orașe din România au mai puțin de zece mii de locuitori, conform datelor Recensământul populației și locuințelor din 2021. Micile orașe au avut, în general, o ascensiune rapidă în câțiva ani, dar și un declin abrupt, după 1990.

Fenomenul cauzat de dispariția centrelor industriale din jurul lor le-a lăsat tot mai pustii și cu o populație tot mai îmbătrânită. Numeroase localități din România au primit statutul de oraș în anii ‘50 și ‘60.

Orașe apărute în numai câțiva ani

Atunci, primele cartierele de blocuri muncitorești, cu locuințe de confort redus, au apărut în locul unor sate ori pe terenurile virane din jurul centrelor industriale aflate în febra expansiunii dictate de regim.

Înaintea apariției blocurilor, peisajul centrelor industriale era dominat de coloniile de barăci în care erau găzduiți muncitorii și de șantiere noilor uzine.

Cu timpul, noile orașe din România au fost „invadate” de familii de tineri care au lăsat în urmă câmpurile din satele natale pentru a munci în uzinele și fabricile comuniste.

Locuințele puse la dispoziție de regim ori de întreprinderi, construite cel mai adesea din materiale ieftine, prefabricate, au devenit pentru o perioadă supra-aglomerate, pentru că găzduiau mai multe familii. Însă în anii ‘60, migrația spre noile orașe ale României încă nu fusese domolită.

„Deja în 1966, aproape o treime din români trăiau în localităţi în care nu se născuseră, iar 60 la sută dintre locuitorii celor mai mari şapte oraşe se născuseră în altă parte. Colectivizarea a tăiat legăturile cu pământul, forţând tinerii şi pe cei apţi de muncă să rămână la fabricile din marile oraşe. În perioada din 1968 până în 1973, aproape două milioane de oameni au migrat dintr-o locaţie în alta, migranţii din mediul rural-urban reprezentând o majoritate de două treimi. Pierderea netă a populaţiei în mediul rural a crescut de la 6,3 la mia de locuitori în 1968 la 9,8 la mie în 1973. Pierderile populaţiei rurale din migraţie au fost deosebit de mari în Moldova, Muntenia şi Maramureş”, informau cercetătorii de la Biblioteca Congresului SUA, în volumul „România, un studiu al ţării” (1989)

Industria comunistă a avut, în multe cazuri o viață scurtă, de câteva decenii, iar micile orașe muncitorești din România, care îi găzduiau forța de muncă, au intrat în declin începând din anii ‘80.

Atunci, angajările în uzinele apropiate lor au stagnat, condițiile de muncă și de trai în aceste orășele nu mai atrăgeau tinerii, iar satele din România, populate în mare parte de vârstnici, nu au mai putut furniza noi generații de muncitori.

Multe localități au rămas „orașe” doar cu numele, spun actualii lor locuitori, foști angajați ai întreprinderilor locale, acum pensionari. La periferia lor, se găsesc foste blocuri pentru muncitori și cămine de nefamiliști, părăsite de ani buni, semn că epoca lor industrială este și tot mai îndepărtată în timp. Unele mici orașe ies din tipar prin poveștile neobișnuite ale înființării lor.

Orașele sovietice din Munții Apuseni

La începutul anilor ‘50, peste 80 de hectare de teren de la marginea satului Ștei din judeul Bihor au fost expropriate pentru a lăsa loc unui oraș complet nou, care avea să găzduiască inginerii și militarii sovietici implicați în proiectul minier secret de la Băița - localitate aflată la circa 20 de kilometri de noul oraș din România.

Proiectat la Moscova, orașul Ștei din Bihor (video) se înfățișa într-un decor specific orășelelor muncitorești din URSS, cu cvartale formate din blocuri dispuse în așa fel încât la nevoie să poată fi folosite ca refugii pentru armată, cu bulevarde largi și clădiri monumentale, împodobite cu decoruri socialiste.

Aici aveau să rămână pentru aproape un deceniu sovieticii, însă în același timp orașul a fost destinat miilor de muncitori veniți să muncească la mina de uraniu de la Băița, condusă de societatea Sovrom Uraniu (Sovrom Cvartit). În vecinătatea lui, alte două sate de munte, Nucet și Vașcău, cu câteva sute de locuitori înainte de război, urmau să fie transformate în orășele muncitorești.

Populația totală a orașelor Ștei, Nucet (video) și Vașcău a crescut în anii ‘50 la aproape 30.000 de oameni, însă doar pentru câțiva ani. Minerii erau bine plătiți, însă înfruntau pericolele radiaților, muncind cu unelte rudimentare și lipsiți de protecția adecvată. În „ajutorul” lor, erau aduși militari de la detașamentele de muncă înființate de regimul comunist.

De administrarea minelor se ocupau sovieticii, iar paza minelor și a orașelor era asigurată de militari din URSS.

„Dealurile erau pline de barăci de lemn, înainte de a fi construite blocurile. Când au plecat rușii, au început să plece și mulți oameni, pentru că rușii plăteau bine, din banii românilor”, spune Vasile Drăghici, un localnic din Nucet.

Inițial, minereul era extras din carieră, era sortat la Băiţa (video) și transportat la Ştei, unde era măcinat în morile de minereu și în final încărcat în trenurile care porneau în anii ’50 spre destinaţii necunoscute din Uniunea Sovietică.

„S-a exploatat în carieră deschisă, într-un ritm ameţitor, probabil pe vremea aceea apărând şi expresia “oricând din munţi el face-o vale”. Într-adevăr, începând de la trei kilometri de Băiţa Plai, e vizibilă ilustrarea materială a acestei expresii. S-a lucrat cu soldaţi şi deţinuţi politici şi cu ţăranii din Apuseni, uluiţi de salariile (pentru ei imense) oferite. În ce măsură ştiau ei cu ce substanţă periculoasă lucrează? E greu de spus… Dat fiind că, după ani şi ani, au fost găsite în fundaţiile caselor lor pietre cu un conţinut ridicat de uraniu, e de presupus că nu li s-a spus nimic! Deţinuţii oricum nu contau – ei erau “duşmanii poporului”, iar soldaţii oricum trebuiau să fie mândri că erau “patrioţi” şi contribuiau la propăşirea patriei”, arăta un document publicat de Federaţia Naţională de Mine şi Energie.

Mai târziu, exploatarea minieră s-a mutat în subteran, iar galeriile minei Avram Iancu au ajuns să formeze o rețea de aproape 100 de kilometri, întinsă pe trei județe: Bihor, Alba și Arad.

În 1958, oraşul Ștei din Bihor a primit numele de Doctor Petru Groza, pe care l-a păstrat până în 1996, când a revenit la vechea sa denumire. În anii următori mina de uraniu, iar depopularea așezărilor a continuat.

Acum, puțin peste 5.000 de oameni locuiesc în Ștei, în timp ce orașele Vașcău și Nucet mai au fiecare câte 2.000 de locuitori.

Satul lui Nicolae Ceaușescu transformat într-un orășel prosper

Fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu s-a născut în 1918 la Scornicești, în județul Olt. În anii ‘70, satul său natal devenise una dintre localitățile răsfățate în presa și publicistica regimului comunist.

Regimul comunist a făcut investiții importante pentru transformarea comunei sărace din sudul României într-o localitate urbană modernă, cu peste 10.000 de locuitori.

În orașul Scornicești din Olt au fost construite peste 70 de blocuri, un spital, fabrici de procesare a cărnii și de textile, un liceu, mai multe şcoli, un muzeu și chiar un stadion de fotbal, pe care juca echipa locală FC Olt.

Micul oraş al lui Nicolae Ceaușescu a fost dotat cu o casă de cultură modernă, un cinematograf, un complex agro-turistic la Rusciori, iar la muzeul loca vizitatorii puteau vedea, o sală de clasă din anii de şcoală ai lui Nicolae Ceauşescu.

După 1990, în numai câțiva ani, orașul Scornicești a ajuns de nerecunoscut.

„La cinci ani de la revoluţie, în Scorniceşti aproape întreaga industrie a paralizat. Centrul hotelier şi comercial, aparţinând Cooperaţiei de Consum, este o ruină. Firma este smulsă, geamurile sparte, uşile bătute în câteva scânduri. Interiorul este complet devastat. De asemenea, nu mai funcţionează nici fabrica de bere, nici cea de lactate-brânzeturi (adio, caşcaval de Scorniceşti!), nici Avicola, nici abatorul, nici serele. Imensul complex de vacanţă zace în paragină”, informa revista Flacăra, în 1994.

Orașul Orșova, scufundat și reclădit pe malul Dunării

Mii de români și sârbi au muncit în anii ’60 la cel mai mare proiect hidroenergetic din istoria României, Porțile de Fier I, sistemul hidroenergetic și de navigație de pe fluviul Dunărea.

Amenajarea Dunării la intrarea în România aducea beneficii economice importante celor două țări implicate în proiect, hidrocentrala Porțile de Fier I de la Gura Văii fiind proiectată la 1.200 de MW.

Lacul său de acumulare, cu o lungime de 130 de kilometri şi un volum de peste 2.200 milioane metri cubi de apă, rezolva problemele navigației prin Cazanele Dunării, un defileu cu o lungime de circa nouă kilometri, unde navigația era dificilă din cauza curenților puternici și a distanței de circa 60 de metri dintre maluri.

Sistemul Porțile de Fier I a pecetluit soarta unor vechi așezări de pe malurile Dunării. Insula Ada Kaleh a fost scufundată complet, iar mii de oameni au fost evacuați din localitățile de pe malul stâng al fluviului, care urmau și ele să ajungă sub ape. Cea mai importantă dintre ele, Orșova (video), era locuită în anii ‘60 de vreo 5.000 de oameni.

Cei mai mulți dintre ei au fost strămutați în noul oraș Orșova, construit pe malul Dunării, la circa trei kilometri de vechea vatră a localității, în perioada 1966 – 1971. În acest timp, casele, clădirile publice și drumurile din fostul orășel au fost demolate inundate.

„Orașul Orșova, Dierna daco-romană, și satele din împrejurimi ca și cele din Clisura Cazanelor, trebuiau să își părăsească vechile vetre teritoriale și să se strămute la un nivel superior ce nu va fi afectat de apele lacului de acumulare. Blocuri mari se ridicau în Orșova nouă, unde aveau să locuiască mulți localnici, părăsind casele lor mărunte din mijlocul grădinilor cu trandafiri. Erau bucurii, erau regrete? Nu era timp pentru meditații. Se construia continuu”, își amintea etnologul Lucia Apolzan, care a cercetat așezările de la Porțile de Fier, în anii demolărilor și ai construcției hidrocentralei (video).

Sub presiunea timpului și a apelor, unele construcții din Orșova și de pe insula Ada Kaleh au fost demolate prin folosirea dinamitei. Altele s-au prefăcut în moloz într-un mod ieșit din comun, lovite de proiectile și călcate de tancuri. Distrugerile au fost incluse în scenariu unui film românesc, didactic, numit „Asaltul”.

„Când au sosit şi trupele, cu maşini de luptă, cu armament şi materiale, a început „asaltul“ localităţii şi totodată asaltul unor cote încă necucerite de studioul militar: filmări pe viu, de deasupra sau dedesubtul unor clădiri incendiate în mod real, aruncate în aer, lovite de proiectile reale, filmări de lângă şi chiar de sub ziduri prăbuşindu-se, în subsoluri năpădite de foc şi fum, pe acoperişuri cutremurate de suflul exploziilor”, informa ziarul Apărarea Patriei, în 1969, la apariția filmului „Asaltul”.

În anii următori, vechea vatră a Orșovei și insula Ada Kaleh au dispărut sub apele Dunării, care au crescut cu aproape 40 de metri în amonte de barajul de la Gura Văii. Orașul nou a fost clădit pe dealuri, între râul Cerna și Dunăre.