Opriți-vă!
Opriţi-vă! Nu mai vindeţi examenele studenţilor dumneavoastră, cum s-a descoperit recent la Facultatea de Medicină din Craiova; oricât de mic v-ar fi salariul. Nu mai numiţi în funcţii oameni care iau mită în loc să administreze facultatea, cum s-a întâmplat la Medicina din Bucureşti. Nu vă mai angajaţi copiii sau rudele chiar în facultatea în care lucraţi, cum se întâmplă aproape peste tot; doar dacă nu cumva sunt excepţionali în specialitatea lor.
Şi nu, motivul pentru care vă rog să vă opriţi nu are nimic de-a face cu rectitudinea morală sau spiritul justiţiar. Şi nici cu faptul că-i nedreptăţiţi pe doctoranzii harnici care visează la o carieră academică dar locurile sunt pregătite pentru alţii; sau pe rezidenţii buni care pleacă din ţară pentru că posturile sunt ocupate. Cui faceţi rău dacă nu vă opriţi? Chiar vouă.
Există un mit care spune că şcoala medicală românească e excepţională. Cei care îl contrazic sunt anatemizaţi public, primesc imediat zeci de replici supărate pentru că, nu-i aşa?, niciunuia dintre noi nu-i place să i se pună oglinda în faţă. Dar excepţionalitatea şcolii medicale româneşti este dată de oameni care au atins performanţa în ciuda, nu datorită, sistemului medical de învăţământ. Să nu intrăm în detalii legate de modul de desfăşurare a programelor de rezidenţiat sau de atenţia acordată studenţilor medicinişti, ci să ne rezumăm la comparaţii simple dar greu de contestat: celebrele clasamente universitare internaţionale.
Am ales două, ambele extrem de cunoscute. Primul, QS World University Ranking, evaluează universităţile mai degrabă din perspectiva absolvenţilor. Al doilea, aşa numitul Shanghai Ranking, foloseşte drept criteriu principal excelenţa academică şi impactul cercetării. Comparaţia nu am făcut-o la general, ci punctual: în domeniul medical şi farmacologic, focalizând şi mai mult pe regiunea noastră geografică. Cum stau aşadar şcolile de medicină româneşti comparativ cu suratele lor din Europa centrală şi de est?
În QS World University Ranking nu avem nicio facultate de medicină clasată în primele 300 din lume. Ungurii au patru – Semmelweis din Budapesta şi cele din Debrecen, Peci şi Szeged –, grecii au tot patru – facultăţile din Thessalonik, Atena, Creta şi Patras -, cehii au facultatea de medicină din Praga, polonezii pe cea jagellonică, croaţii pe cea din Zagreb şi estonienii pe cea din Tartu. Ştim argumentaţia care spune că Ungaria a fost parte egală dintr-un imperiu cu tradiţie sau că grecii sunt de mult timp în Uniunea Europeană şi au putut să se dezvolte. Dar de ce nu poate avea România, una dintre cele mai mari ţări din regiune, o şcoală medicală cel puţin la fel de bună precum estonienii sau croaţii?
Din curiozitate am repetat comparaţia şi cu ţări aflate într-o situaţie economică mult mai dificilă decât a noastră. Facultăţile de medicină din Cairo sau din Teheran sunt mult mai bine clasate decât omologii români. Situaţia se menţine şi în mult mai exclusivistul clasament Shanghai, unde în primele 200 de poziţii pătrunde o singură şcoală medicală din regiunea noastră geografică: cea din Atena.
Interesant este că există alte domenii în care românii reuşesc să facă o figură onorabilă. Universităţile din Bucureşti, Cluj şi Timişoara au reuşit să intre în top 200 pentru specializarea limbi moderne, iar Bucureştiul şi Clujul reuşesc să intre la matematică undeva între poziţiile 250-300. Ce este sub poziţia 300 deja nu mai contează: cine are măcar răbdare să citească până acolo?
Aceste clasamente sunt importante pentru că percepţia publică despre nivelul educaţiei dintr-o anume ţară se modelează în funcţie de ele. Majoritatea universităţilor care se respectă urmăresc activ să pătrundă în aceste topuri, iar criteriile nu se rezumă doar la numărul de articole cotate ISI, ci şi la accesul studenţilor la infrastructura facultăţii, la interacţiunea dintre studenţi şi profesori sau la activităţile extracurriculare oferite. Există câteva facultăţi în România, ca Universitatea de Vest din Timişoara sau Babeş-Bolyai din Cluj, care au devenit conştiente de utilitatea şi necesitatea de a pătrunde în aceste clasamente şi se mişcă în această direcţie.
În România însă, şcolile de medicină îşi dovedesc prestigiul internaţional crescut prin numărul de studenţi proveniţi din alte ţări. Aici lucrurile stau din ce în ce mai bine, dar mai degrabă din punct de vedere economic, decât academic. E interesant să citiţi forumurile absolvenţilor de liceu din Marea Britanie, de pildă. Există secţiuni dedicate facultăţilor de medicină din România, frecventate în special de tinerii care nu au obţinut note suficient de bune pentru a intra într-o universitate din ţara lor. Este foarte bine că facultăţile de medicină româneşti profită de avantajul de a face parte din Uniunea Europeană şi oferă taxe de şcolarizare mai scăzute şi un cost al vieţii mai mic pentru a atrage studenţi europeni. Dar constant, pe aceste forumuri apar foşti studenţi sau (încă) studenţi străini care scriu despre posibilitatea de a-ţi cumpăra examenele.
Sigur că există insule de competenţă în şcoala medicală românească; dar mă tem că nu ele sunt norma. Am discutat în ultimele săptămâni cu mai mulţi rezidenţi angrenaţi şi în activităţi academice. Toţi (!) doresc să plece în străinătate, motivaţia invariabilă fiind: „ştiţi cum e, la noi nu se poate face cercetare cum trebuie”.
Un raport recent al Comisiei Europene plasează România pe ultima poziţie din UE în privinţa cercetării-inovării. Între 2007 şi 2011 am avut o perioadă de creştere, dar în ultimii patru ani căderea este abruptă dinspre prost înspre foarte prost. Bulgaria şi Letonia, celelalte două lanterne roşii, sunt însă ţările UE cu cea mai mare creştere anuală în 2014 la acest capitol. În plus, după ce guvernul Boc a tăiat fără milă cheltuielile cu cercetarea-inovarea, guvernul Ponta le păstrează la fel de jos deşi premierul vorbeşte non-stop despre creşterea economică a ţării. Iar când sunt chestionaţi, neoficial, în privinţa reţinerii de a investi în acest domeniu, ştiţi ce răspund demnitarii? „Ar însemna să băgăm bani în clanurile universitare şi nu vrem asta. E o gaură neagră acolo”.
În schimb, România stă bine la numărul de doctoranzi. Avem destui. Iar cei mai buni dintre ei, pleacă. Pleacă şi cei mai buni tineri chirurgi; şi cei mai buni tineri anestezişti; şi cei mai buni cardiologi. Pleacă nu atât din cauza salariilor mici, cât din cauza lipsei de perspectivă profesională/academică. Pleacă pentru că excelenţa educaţională nu se obţine vânzând examenele sau angajându-ţi rudele. Nici înfiinţând zeci de facultăţi de medicină – avem mai multe facultăţi de medicină decât Polonia şi Olanda şi cei mai mulţi absolvenţi de medicină din Europa raportat la numărul de locuitori. Pleacă pentru că nu mai speră că România va avea, în următorii ani, o facultate de medicină măcar la fel de bună ca cea din Tartu.
De aceea, vă rog opriţi-vă! Opriţi-vă sau veţi fi uitaţi. Funcţiile voastre vor fi uitate. Cursurile voastre vor fi uitate. La bătrâneţe veţi fi trataţi de cei cărora le-aţi dat examenul pe 300 de euro şi doi cercei. Şi praful şi pulberea se va alege de amintirea voastră. Pentru că doar adevăraţii întemeietorii de Şcoală sunt ţinuţi minte. Iar voi nu aţi întemeiat şcoli. Voi le-aţi demolat.
