În anul 1998, autorităţile române au adoptat o ordonanţă de urgenţă a guvernului prin care se acordau investitorilor din regiuni defavorizate anumite stimulente fiscale pe o perioadă de zece ani. În cadrul procesului de pregătire a aderării la Uniune, România a pus capăt acestui regim de stimulare în anul 2005, cu alte cuvinte cu trei ani mai devreme decât ceea ce prevedea legislaţia.

Ioan şi Viorel Micula, investitori suedezi cu reşedinţa în Romania, sunt acţionarii majoritari ai societăţii European Food and Drinks Group, beneficiară a acestor stimulente. Conform dispoziţiilor unui tratat bilateral de investiţii încheiat în anul 2002 între Suedia şi Romania privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, domnii Micula, precum şi alţi reclamanţi au solicitat instituirea unui tribunal arbitral pentru a obţine despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de abrogarea stimulentelor prevăzute de OUG.

În anul 2013, tribunalul arbitral a estimat că România nu a reuşit să asigure un tratament just şi echitabil investiţiilor şi a acordat reclamanţilor despăgubiri în cuantum de aproximativ 180 de milioane de euro.

În anul 2015, Comisia Europeană a adoptat o decizie prin care se declara că plata despăgubirii constituie un ajutor de stat şi a solicitat României să recupereze sumele deja plătite şi să se abţină de la orice altă plată. Sesizat cu această cauză, Tribunalul Uniunii Europene a anulat, în 2019, decizia Comisiei Europene, estimând că aceasta nu era competentă să examineze în lumina dreptului ajutoarelor de stat despăgubirea care viza compensarea prejudiciului suferit prin retragerea prematură a unui regim de stimulare, înaintea aderării României la Uniunea Europeană, şi că această despăgubire nu constituia un ajutor de stat.

Comisia Europeană a formulat recurs şi solicită Curţii de Justiţie să anuleze hotărârea Tribunalului.

În concluziile prezentate joi, avocatul general Maciej Szpunar respinge mai întâi argumentele potrivit cărora procedura arbitrală în cauză şi hotărârea arbitrală subsecventă aduc atingere principiului încrederii reciproce şi autonomiei dreptului Uniunii, având în vedere principiile stabilite de Curte în Hotărârea Achmea. Conform acestei hotărâri, dreptul Uniunii se opune unui mecanism de soluţionare a litigiilor prevăzut de un TBI încheiat între două state membre şi care implică faptul că un tribunal arbitral, în afara sistemului jurisdicţional al Uniunii şi nesupus controlului unei instanţe a unui stat membru, poate să interpreteze sau să aplice dreptul Uniuni.

Avocatul general nu este de acord cu analiza Tribunalului potrivit căreia dreptul European Food şi alţii de a primi presupusa măsură de ajutor care constă în despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală s-a născut la momentul încălcării de către România a dispoziţiilor TBI. Astfel, România a fost ţinută să acorde despăgubirea în cauză, iar dreptul de a o primi a fost conferit numai după ce litigiul a fost soluţionat. Aşadar, în opinia sa, Tribunalul a săvârşit o eroare de drept şi o eroare în calificarea juridică a faptelor statuând că ajutorul în discuţie fusese acordat la momentul încălcării de către România a TBI, întrucât presupusa măsură de ajutor a fost acordată la momentul în care a fost recunoscut dreptul de a primi despăgubirea şi în care, în mod corelativ, România a fost obligată să plătească această despăgubire, respectiv după adoptarea hotărârii arbitrale, cu ocazia punerii sale în aplicare de către România. Or, acest moment era ulterior aderării României la Uniune. Rezultă că dreptul Uniunii era aplicabil acestei măsuri şi că Executivul comunitar era competent, în temeiul articolului 108 TFUE, să examineze despăgubirea în discuţie în lumina dreptului ajutoarelor de stat.

Însă concluziile avocatului general nu sunt obligatorii pentru CJUE, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, judecătorii CJUE tind să urmeze opiniile avocatului general.