Pe 18 martie am primit un mesaj pe mobil de la Lufthansa anunțînd că zborul meu Berlin-Paris se anulase. Era o miercuri și aveam și ore, și un oaspete care trebuia să zboare la Tunis a doua zi să deschidă o mare conferință internațională despre democrație. Și el zbura cu Lufthansa. Pe la prînz, secretara de la UNESCO, unde trebuia să vorbesc a doua zi, a sunat la American Express să vadă ce alternative am. American Express România, foarte profesioniștii mei agenți de călătorie, au intervenit la rugamintea mea cît cei de la Paris ne trimiteau mesaje automate și m-au anunțat că pot să zbor chiar mai devreme, cu Germanwings, aripa low-cost a Lufthansei, în aceiași bani, dacă ies de la curs o oră mai devreme. La prînz, un coleg care predă sistemul social german a explicat cu lux de amănunte oaspetelui meu american că piloții de la Lufthansa, care ne omoară cu grevele, refuză să își piardă avantajele pe care le au față de piloții de la Germanwings, aripa lor low-cost, că vor să continue să zboare mai puțin, să aibă salarii mai mari și să iasă la pensie la 50 de ani, ”ceea ce, desigur, în zilele noastre nu mai e cu putință”. Vîrsta de pensionare a fost crescută în Germania sub social democrați deja, dinainte de dna Merkel – eu voi lucra pînă la 65 de ani dacă nu se schimbă legea, de exemplu. La masa aceea mi-am permis o reflecție, și anume că la orgine trebuie să fi calculat cineva că e o doză mare de stres să fii pilot și e probabil mai bine să te retragi la 50 de ani – vă amintiți de dl Iovan care zbura că avea probleme materiale din cauză că era pensionat, și să întreb dacă a calculat cineva atunci cînd a anulat riscul cu pricina ca să economisească dacă chiar face. Dar nimeni nu s-a mai preocupat dintre noi, pentru că în foarte celebrul muzeu tunisian Bardo unde turiștii occidentali se duc să vadă mozaicele romane – cea mai mare colecție pe care o știu de mozaice intacte e la Tunis, în două muzee separate – au intrat unii cu Kalașnikovul pe ușa din față și s-au pus pe tras rafale și fugărit lumea prin muzeu. La asta mâ gîndeam cînd am ajuns la aeroport, că e mai bine ca oaspetele meu să sară Tunisul, profitînd de greva Lufthansa, pînă am observat un pic ce era în jur.

Aeroportul berlinez Tegel, care trebuia dezafectat de vreo doi ani ca să ne mutăm pe unul nou, care nu e gata, e aeroportul meu favorit din lume. Poarta e în spatele contoarului de check-in și cum e foarte mic, de pe vremea Berlinului de Vest, nu are rost să te duci devreme, e singurul aeroport din lume unde te poți duce cu 45 de minute înainte și tot zbori. De când cu amânarea deschiderii noului aeroport e mai vraiște, cu un hangar de tablă pe post de terminal Schengen, de exemplu, dar eu tot trec prin el de 2.5 ori pe săptămînă anual, în medie (zilele astea mai des), și e cel mai puțin stresant aeroport din lume. Miercurea trecută nu era așa. Piloții cu condiții mai proaste de la Germanwings erau aduși, ca și avioanele, intempestiv de peste tot, să zboare în locul celor de la Lufthansa, compania mamă care risca să piardă deja cu o zi de grevă mai mult decît dacă i-ar fi plătit un an. Am stat în autobuz așteptînd să fie alimentat avionul circa o jumătate de oră, nu mi s-a mai întîmplat de când sînt, și am ajuns la Paris cu o oră mai tîrziu. Securitatea era ca de obicei – în avioanele germane față de cele americane sau de Air France, compania cu care trec eu oceanele, e și în zile bune un fleac și poți ușor să te urci în avion fără să se uite cineva la vreun act de identitate. Tot din economie s-a transferat pasagerului integral răspunderea îmbarcării lui, de parcă nu am avea război pe două fronturi.

De ce nimeni din presa internațională nu spune o vorbă despre faptul că în zilele precedente accidentului din Alpi, ca și de mai multe ori anul trecut, piloții au avut sarcini în plus, au trebuit practic să lucreze ca să spargă greva colegilor lor, cu care probabil erau cu toții de acord în privat? Cine crede că e așa ușor să fii pilot, să fii chirurg, să faci lucruri de risc, că e ceva cu același stres ca orice altă ocupație nu e în toate mințile.  De ce oare în seara accidentului mai mult de zece piloți din Dusseldorf nu au mai plecat, acuzînd șocul? Ancheta pe care o aștept eu nu e în Franța, ci în Germania, despre cît au zburat acești oameni în ultimul an. În avionul Germanwings cu care am revenit la Berlin, pe 23, stafful era mult mai palid ca pasagerii. Dar nimeni nu deschide gura, chiar în presa germană comentariile sînt stereotipe, cînd punctul pe i este clar – în condiții de stres crescut unii oameni cu antecedente decompensează, și compania Lufthansa săptămâna trecută radia stres – ce să mai spun de stresul cronic pe piloți când ai mereu discuții despre salarii și vîrsta retragerii.

Înțeleg perfect că avem nevoie să zburăm la prețuri joase, ca lumea să își poată permite, economiile să crească, companiile aeriene să nu dea faliment și așa mai departe. Dar securitatea e un bun public, și statele trebuie să mai vină în ajutor companiilor aeriene înainte să se producă accidente. Straniu, dar nu nesemnificativ, această tragedie germană s-ar putea să fie despre austeritate, în țara unde nu se plânge mai nimeni de ea, ba toată lumea îi blamează pe greci că nu se țin la fel de tari ca noi.  Alina Mungiu-Pippidi

Distribuie Distribuie Comentarii