,,O școală din Vaslui'', un EDITORIAL EXCEPȚIONAL scris de Cristina Tunegaru
În urmă cu câțiva ani, am fost profesoară la o școală din județul Vaslui, din mediul rural. Elevii mei de atunci au astăzi vârstele violatorilor din comuna Văleni și mărturisesc că am simțit o strângere de inimă când mi-am dat seama de acest lucru. Retrăiesc acum atât de viu experiențele din acel an decisiv pentru cariera mea.
În timpul iernii, după prima oră de curs, când ieși din clasă, coridorul este un patinoar făcut de omul de serviciu în încercarea de a spăla podeaua. În clase, focul făcut cu o oră în urmă este deja stins, soba slab încălzită, iar copiii prea îmbrăcați ca să mai scrie. Doar cancelaria este încălzită pe tot parcursul zilei, focul trosnește în sobă. Totuși, în timpul pauzelor, copiii aleargă pe podeaua acoperită cu gheață, cad, râd, mănâncă cu poftă din bucata de corn și beau laptele prea puțin pentru foamea lor. Dacă alți copii se bat cu cornurile, în Vaslui fiecare bucățică este apreciată.
Câțiva elevi din clasa a VIII-a sar periodic gardul școlii în curtea vecinului care are lemne tăiate și frumos așezate. Se întorc în școală cu câte un braț de lemne pe care le ascund în bancă. Ei fac parte dintr-o clasă alcătuită din mai mult de 20 de băieți și 5 fete eroine. Băncile rupte, scaunele murdare cad rând pe rând, iar băieții destoinici ai clasei încropesc mese din bucăți de pal și lemn. Și-au „aranjat” clasa în așa fel încât să nu poți trece printre anumite bănci. Un sfert dintre băieți au fost deja repetenți o dată. Cu un an mai mari decât colegii lor, ei nu vor decât să-și petreacă timpul într-un mod distractiv. Ceilalți luptă să supraviețuiască în atmosfera de junglă care a acaparat întreaga clasă.
Înalt, deșirat, Marinescu obișnuiește să stea cu capul pe bancă în zilele lui bune. Uneori vorbește cu colegii, ignorând profesorul, iar alteori, vorbește neîncetat de unul singur, deranjând ora prin activitățile lui. Întotdeauna face altceva decât ceea ce i se cere. Nu deranjează ora cu ostentație, ci cu credința că ceea ce face el e mai important. Profesorul îi atrage atenția, în mod repetat, dar îi atrage și supărarea. Marinescu privește țintă profesorul, cu o privire plină de furie care nu mai poate fi stăpânită. Numai atunci îl privește. Uneori, furia aceasta iese prin glasul lui și atunci tuturor le era frică de ceea ce ar putea face; cu toții credem că Marinescu e capabil de orice, că nu poate fi stăpânit.
Activitatea lui școlară se regăsește într-un singur caiet aflat pe bancă doar în orele de biologie. Altfel, pe banca lui – stă singur în bancă – se află cuie, ciocan, lemne. Marinescu își întinde picioarele în culoarul dintre șirurile de bănci și niciun coleg nu-i spune nimic. Pentru că și lor le este frică de el. Marinescu nu are prieteni, doar câțiva colegi cu care schimbă uneori idei, de exemplu furatul lemnelor. Iar relația lui cu fetele din clasă este stranie. Nu doar o dată le-a agresat verbal și fizic. Pe Andreea, o fată delicată și serioasă, pe care o place, o deranjează în mod frecvent atât de mult, încât numai cu multă maturitate și sprijin din partea profesorilor, Andreea a rămas până la sfârșitul gimnaziului în acea clasă. Pentru că fata nu-l place și spune despre el că e bolnav, Marinescu a strâns-o de gât cu un cablu pe care l-a adus în ghiozdan. Când a aflat ce s-a întâmplat, profesorul de biologie a venit în clasa lor, în timpul orei unui alt profesor și fără să aștepte prea mult cuvintele lui Marinescu, l-a lovit atât de tare cu pumnul în cap, încât băiatul s-a lovit cu capul de bancă. Toți au paralizat. Numai Marinescu a rămas cu capul în pământ fără să scoată o vorbă, un scâncet, în timp ce profesorul de biologie îi adresa ordine. Peste alte câteva zile, Marinescu ține ascuns sub bancă un cablu mai gros, pe care îl folosește ca bici. Își lovește colegii și se amuză.
Dar mândri am fost cu toții când profesoara de română a ținut o oră deschisă la această clasă. Jumătate dintre profesorii școlii au participat și doamna ne-a demonstrat prin discuția pe care a avut-o cu elevii ei, că i-a obligat să învețe pe de rost ceea ce le-a predat despre romanul Baltagul. Știau rezumatul pe de rost, caracterizarea personajelor și câte și mai câte. La finalul orei, niciun profesor nu a întrebat dacă vreunul dintre acești copii a citit romanul, dar copiii recitau atât de frumos în ora aceea regizată, încât profesorii au adresat sincere felicitări doamnei și elevilor. Ne-am exprimat chiar și falsa speranță că acești copii vor lua note bune la Evaluarea națională, căci doamna îi pregătește așa de bine. Chiar și Ionescu, a răspuns atât de frumos, a încercat să spună și el o propoziție, deși s-a încurcat puțin. Profesoara este vădit mândră. La masa din cancelarie unde se discută această oră și se bea cafea, ma simt ca făcând parte dintr-o piesă de teatru absurd. Laudele curg una după alta, fiecare dintre noi trebuie să comenteze. Nu spun nimic, nu beau cafea.
În unele dintre ore, Ionescu și Petrescu scuipă semințe și joacă cărți și privesc profesorul cu ochi șireți de o maturitate dureroasă. Cred despre sine că sunt superiori celor cu cărți deschise și nu le pasă de o notă proastă. Dau din umeri și ignoră orice amenințare. Neagă orice act de indisciplină cu o seninătate indolentă, care vrea să demonstreze lipsa de autoritate a profesorului. Ei știu atât de bine că nu li se poate întâmpla nimic, încât te privesc, profesorule, cu ochii triumfători ai celui care te-a învins și te-a ignorat.Văzându-i, îți pare rău de chipurile lor îmbătrânite și triste, le ghicești suferința în ochi.
Numai când se apropie încheierea mediilor Ionescu și Petrescu pescuiesc o carte de pe o altă bancă și vor să citească. Imită stângaci gestul acesta care nu pare al lor. Citesc atât de greu, sunt semi-analfabeți. Se rușinează când colegii îi ironizează, se înfurie și cer să fie lăsați în pace. Nu citesc mai mult de câteva propoziții, ar adresa câteva cuvinte grele celui care le-a cerut să deschidă cartea, dar ei știu foarte bine că nota lor depinde și de comportamentul lor. Așa că astăzi, în ziua în care se încheie mediile, băieții sunt cuminți, umili chiar. Urmăresc ce se scrie pe tabla și se prefac că scriu, dar își zâmbesc unul altuia pe furiș.
După vacanța de iarnă, trei băieți din această clasă sunt invitați în cancelarie nu pentru a fi lăudați, ci pentru a fi expuși profesorilor pentru o altă faptă nepotrivită, într-un scenariu ce poartă numele de „mustrare”. Doi dintre ei au început să plângă, sperând că vor fi iertați, au negat acuzațiile, până când profesorul de biologie le-a adresat corecția. Pe toți i-a lovit și toți cei din cancelarie au încremenit. Ochii plini de furie ai lui Marinescu vărsau lacrimi lungi; părea că va lovi înapoi, încleșta pumnul, îi tremurau buzele și tuturor ne-a fost cu adevărat frică, crezând că Marinescu își va pierde controlul. Dar ca într-o haită, toți s-au supus șefului care i-a pedepsit. Numai profesorul de biologie îi putea opri pe acești copii, noi ceilalți profesori, mai tineri sau mai în vârstă eram lipsiți de mijloace, neputincioși.
La sfârșitul anului școlar, am fugit, părăsind școala și județul pentru un loc mai bun din țară, lăsând copiii și profesorii din Vaslui victime ale sistemului social și educațional.
Pentru că învățământul rural nu poate să motiveze acești copii și pentru că mijloacele tradiționale de disciplinare – autoritatea părinților și a profesorilor – eșuează, se ajunge la violență, manifestarea degenerării unui sistem care nu face față acestor adolescenți. Școala îi învață violența și ei o aplică. Cristina Tunegaru
Cristina Tunegaru
Licențiată în filologie, master în domeniul Literaturii, profesoara de limba română și limba engleză, cu o experiență de 5 ani la catedră, interesată de domeniul pedagogic și de realizarea unor softuri educaționale pentru disciplinele în care sunt specializată.
