O rugăminte pentru pacienții furioși pe medici și pentru medicii supărați pe pacienți
Dintre sutele de reacții iscate de revolta medicilor, deocamdată manifestată doar online, una singură mi-a atras atenția. Prin gravitate. Remarca unei doctorițe care, după ce a parcurs comentariile de pe rețelele sociale și site-urile de știri, a constatat uimită: “Chiar pacienții noștri nu doresc să avem salariile mărite”.
Acest fenomen este mult mai grav decât plecarea medicilor din țară sau corupția din sistem. E ceva care pe mine unul, pur și simplu, mă înspăimântă.
Încrederea pacientului în medicul său este miezul actului vindecării. Nu o spun eu, ci medici mari precum neurologul Oliver Sacks, chirurgul Maria Siemionow sau Atul Gawande. Medicina modernă nu doar că recunoaște importanța acestui ingredient, dar face orice ca să nu-l piardă. Iar ceea ce ni se arată în aceste zile, tot mai limpede, este neîncrederea tot mai mare care există în România între pacienții și medicii lor.
Am ajuns aici atât din cauza politicilor dezastruoase a trei guverne succesive (Tăriceanu, Boc și Ponta), dar și a lipsei de informații de care fiecare dintre noi suferim adesea. Ne bazăm prea mult pe percepții în a-i judeca pe ceilalți, și prea puțin pe fapte. De pildă, majoritatea pacienților cu care am vorbit cred că 9 din 10 medici români cer și primesc plicuri. La rându-le, medicii spun că cei care fac asta sunt o minoritate, cel mult 2-3 din 10 medici. Aceasta este percepția. Care sunt faptele?
Studiile existente până astăzi ne spun că între 4 și 6 din 10 medici români primesc plicuri. Iar dintre pacienții care au dat, jumătate spun că au dat pentru a fi tratați mai bine decât ceilalți. Ce înseamnă asta? Că percepția noastră, bazată pe impresii nu pe fapte, tinde să fie radicalizată, să fie la o extremă.
Realitatea este de cele mai multe ori nuanțată, în timp ce radicalizările cresc neînțelegerea și scad încrederea în celălalt. Sau mai exact, în cazul particular al medicinei, orice radicalizare ne îmbolnăvește. Ne îmbolnăvește tocmai pentru că încrederea dintre pacient și medicul său este miezul vindecării.
RUGAMINTEA PENTRU PACIENTII FURIOSI
Dacă ești pacient sau rudă de pacient supărat pe medicii români s-ar putea să simți asta din cauza experiențelor personale nefericite trăite în spitale. Dar trebuie să te autodepășești și să-l înțelegi și pe cel îmbrăcat în halat alb. Să înțelegi că medicii au fost de secole o castă conștientă de excepționalitatea ei. Doar să-ți petreci diminețile timp de doi ani, ca tânăr student, disecând cadavre te face, inevitabil, să te simți și să te știi diferit de prietenii tăi care proiectează programe sau conduc companii.
Să înțelegi că nu poți să-ți înfigi bisturiul în carnea omului dacă nu te crezi, măcar puțin, deosebit. Să accepți că un om care duce până la capăt o gardă de noapte într-un spital de urgență plin este nu doar epuizat fizic, dar și doborât emoțional. Și dacă pe Simona Halep o admiri că a rezistat să joace două seturi și trei game-uri la 35 de grade, pe doctorul Popescu de ce nu l-ai admira când face ceva mult mai greu?
În același timp să-i ierți medicului român frustrările sale. Că vrea și el să câștige legal 2500 de euro pe lună precum colegul polonez de care se freacă la congrese. Că visa la 25 de ani să facă anumite operații, iar acum nu are nici măcar aparatura necesară pentru investigații sau intră în sală în funcție de toanele vreunui Dom’ Profesor. Că s-a săturat să se umilească în fața unei funcționare sau a unui politruc dintr-o instituție publică pentru a-și primi drepturile. Înțelege-i și iartă-i toate aceste frustări. Pentru că sunt și ale tale, sunt ale noastre.
...SI RUGAMINTEA PENTRU MEDICII SUPARATI
Iar dacă ești unul dintre medicii supărați pe țara ta, pe pacienții tăi, pe oamenii care-i înjură pe medici prin trenuri sau pe forumuri, ar trebui să înțelegi că asta se întâmplă, în parte, și din cauza sistemului în care accepți să lucrezi fără să fi încercat, până acum, să-l schimbi. Și să accepți asta cu smerenia înțeleptului care a stat față în față cu moartea.
Să înțelegi că oricât de bun diagnostician sau tehnician ai fi, pacientul care ajunge în fața ta nu e doar o bucată de carne pe care trebuie s-o repari ca pe un motor, ci și un om pe care trebuie să-l alini. Să înțelegi că înainte de confortul cabinetului tău de medic sau a camerei tale de gardă, trebuie să primeze salonul în care stau opt pacienți fără aer condiționat și un duș decent, în condiții în care tu nu ai sta nici sănătos.
Să-i ierți pacientului care se răstește la tine: o face pentru că sistemul care ar trebui să-l îndrume l-a dezorientat și umilit într-o zi mai mult decât te umilește pe tine într-o lună. Să-i ierți rudei care te înjură, căci o face de frică. Frica de poveștile pe care le-a auzit înainte de a veni la tine, frica de mizeria spitalelor, frica de puterea halatului tău alb, frica de moarte.
Iartă-i și înțelege-i toate greșelile și scăpările pentru că e mai vulnerabil ca tine; pentru că deși el e bolnavul pe care-l poți vindeca, tu nu ești zeul care merită ofrande. Ești doar un om, la fel de fragil ca cel pe care astăzi încerci să-l vindeci.
În lipsa acestui exercițiu al înțelegerii, venit atât din partea medicilor, cât și a pacienților, degeaba salariile se vor mări, spitalele se vor dota și saloanele se vor curăți. Criza Sănătății din România e mult mai adâncă pentru a putea fi rezolvată doar cu un spor de 50% sau chiar de 100% la salarii. Însă aceasta ar putea fi primul pas.
Căci decizia Înaltei Curți de a declara ilegal orice plic în spital este un punct de cotitură. Plicurile în spitale sunt și trebuie să rămână ilegale. Da, plicurile au ținut până acum sistemul medical în funcțiune, dar nu au fost altceva decât un pact cu diavolul. Iar toți cei pe care-i vedeți astăzi contestând această decizie au făcut, la rându-le, acest pact cu diavolul.
În lumea medicală apele s-au separat acum în două: de o parte stau cei care contestă decizia Înaltei Curți, de cealaltă cei care o salută dar solicită consecutiv, și pe bună dreptate, mărirea veniturilor medicilor. Rămâne de văzut care dintre cele două tabere se va impune. Cea de-a doua merită nu doar înțelegerea, dar și sprijinul nostru, al tuturor. Prima nu merită nimic.
