Arhimandritul Visarion era din Făgăraş. În anul 1796 a intrat în obştea Mânăstirii Neamţ, unde a fost tuns în monahism. Timp de aproape 20 de ani, monahul Visarion a avut ascultarea de tipograf.

După hirotonirea sa ca preot, în anul 1826, ieromonahul Visarion s-a dus la Muntele Athos, împreună cu ucenicii săi, Gherontie şi Isaia. Aici s-au nevoit 7 ani de zile în viaţa sihăstrească, cu post şi rugăciune ziua şi noaptea, sporind mult în lucrarea faptelor bune şi răbdând nu puţine ispite de la diavoli, este arătat în "Patericul Românesc" 1, lucrarea arhimandritului Ioanichie Balan.

Dorind să întemeieze în Athos un schit pentru monahii români şi neavând posibilităţi, Cuviosul Visarion a fost îndemnat de Dumnezeu să se întoarcă în ţară cu ucenicii săi. Auzind de locurile pustniceşti din nordul Dobrogei şi de sălaşele sihastrilor de la Niculiţel, Taiţa, Celicul Mare, Celicul Mic şi de sub dealul Cocoşului, s-au stabilit aici.

În această parte a Dobrogei a existat, de altfel, cea mai veche vatră isihastă din ţara noastră, datând din secolele IV-VI. Aici au fost vestitele cetăţi creştine Dinogeţia, Noviodunum (Isaccea) şi cetatea Vicina. Aici au fost martirizaţi pentru Hristos numeroşi creştini daco-romani în secolele III şi IV, iar în comuna Niculiţel a existat unul din cele mai vechi centre mănăstireşti din Ţările Române, înainte de secolele IX-XI.

Cuviosul Visarion venea în aceste locuri, în care viaţa mănăstirească rămăsese în paragină din cauza ocupaţiei străine, din marea lavră a Neamţului, care a fost sute de ani cea mai înaltă şcoală românească de formare şi trăire duhovnicească.

În anul 1833, ieromonahul Visarion a întemeiat Mănăstirea Cocoş, cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", aproape de comuna Niculiţel, adunând în jurul său numeroşi călugări din partea locului, din Moldova şi din Transilvania. Arhimandritul Visarion a fost egumen şi părinte duhovnicesc al acestui sfânt lăcaş timp de 30 de ani, învăţând, sfătuind şi povăţuind pe calea mântuirii numeroşi călugări, sihastri, preoţi de mir şi credincioşi din satele dobrogene. Credincioşii din partea locului îl socoteau sfânt încă din viaţă, căci vindeca pe cei bolnavi cu rugăciunea şi dobândea multe suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Mănăstirea Cocoş, cu rânduială de viaţă atonită, era pentru românii dobrogeni un adevărat liman duhovnicesc, căci vestea marelui stareţ atrăgea pelerini din toate părţile, până şi din Ardeal. Cuviosul Visarion arhimandritul s-a mutat la cereştile lăcaşuri în vara anului 1862, lăsând în urma sa un sobor numeros de călugări şi sute de fii duhovniceşti. (sursă: "Patericul Românesc" 1, arhimandrit Ioanichie Balan; Ediţia a VI-a, revăzută şi îngrijită de arhimandrit Petru Bălan; Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Cristian Anghelache, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: doxologia.ro

Distribuie Distribuie Comentarii