„Ruşii au tras cu pistoalele în obloane, au făcut ca toţi diavolii”

de Silvia Iliescu

1944 şi anii următori: rolul trupelor ruseşti ocupante este acela de a păzi schimbarea regimului social-politic din România şi de a înspăimânta populaţia · teroarea, violenţa, jaful sunt aplicate mai întâi haotic, apoi în mod sistematic · rapoartele din 1944 ale Inspectoratului General al Jandarmeriei relevă preferinţele „eliberatorilor” pentru vinuri şi crame, ceasuri, cai, maşini, alimente, lenjerie, inele, aparate de radio, arme, păsări, oi · abuzurile se ţin lanţ, în Bucureşti şi peste tot în ţară.

Iată din nou mărturii înregistrate cu ani în urmă pentru Arhiva de istorie orală despre ocupaţia de 14 ani a Armatei Roşii a lui Stalin în România. Asemănările cu ceea ce face armata rusă astăzi în Ucraina este izbitoare.

---

Maria Ţeţu, fiica medicului Ion Ţeţu, în 1944 studentă la Facultatea de Drept

„Noi eram la ţară, unde aveam o proprietate şi acolo eram cu familia, lângă Mizil, în judeţul Buzău. Şi eu şi am venit să stau cu tatăl meu [la Bucureşti], o săptămână, m-a luat cu el. Casa era strânsă toată, mama strânsese tot ce era în casă şi, mă rog, lucrurile, să zic aşa, mai de valoare, vase şi aşa mai departe, au fost duse tocmai la Făgăraş, la nişte rude ale tatălui meu, tatăl meu fiind de acolo. Şi noi eram în Bucureşti amândoi.

Şi în noaptea de 23 august [1944], la radio, stăteam toţi în casă – noi eram mai mulţi, era şi o familie de evrei în blocul nostru, care au venit şi ei, bineînţeles… […] Am ascultat comunicatul regelui. Şi, în fine, toată lumea a plâns, credeam noi că totul s-a sfârşit şi aveam convingerea fermă că, într-adevăr, trupele aliate respective, ziceam <Aliaţi>, spuneam americani, spuneam englezi, spuneam francezi. Dar iată că, imediat după 23 august…

Miting la Bucureşti, în cinstea Armatei Roşii; Fototeca online a comunismului românesc, 3/1944

Familia mea era despărţită, mama rămăsese acolo, la vie, cu sora mea şi eu eram cu tata aicea… Abia după 10 zile au reuşit să vină [şi ele în Bucureşti], pentru că ruşii au spart toate barierele care au fost dinspre Brăila spre Buzău şi au trecut pe la vie, oamenii care mai erau în casele lor s-au dus şi au dormit pe sub porumbişte, pe vie, pe sub sârmele pe care trecea via, se băgau între rândurile de vie să nu fie găsiţi când treceau ruşii pe traseul acesta al Buzăului, Brăila-Buzău-Bucureşti-Ploieşti. Această intrare a lor a speriat îngrozitor! Mai ales că au furat de peste tot, tot ce-au găsit! N-au omorât, nu ştiu, în jurul nostru, pe regiunea aceea, dar au furat tot, au spart tot, au stricat tot şi-au luat toate animalele, adică au luat caii, toţi pe care i-au găsit, au plecat cu cai şi păsări şi astea, ca să aibă de mâncare. În fine, astea sunt amănunte care au fost, au trecut, ziceam noi că se vor linişti, crezând că… vor veni Aliaţii, cum spuneam noi. Ei, lucrurile nu s-au întâmplat aşa. […] A fost o etapă tranzitorie, care a durat din ’44 până în ’47, în care, într-adevăr, a fost o naivitate a noastră, a românilor de atunci, să credem că ei se vor mulţumi cu stadiul la care credeam noi, adică de a face parte dintr-o conducere de-aceasta de-a lor, de învingători, dar fără să vină să distrugă… Aşa am crezut noi.”

[interviu de Silvia Iliescu, 2000]

Ion Neacşu, brutar

„Am avut un băiat, militar la Alba Iulia şi făcea armata acolo şi eu eram în Bucureşti. M-am dus la băiat cu bani, [să-i duc nişte bani]. N-am luat tren de persoane, am luat tren de marfă. […] S-au suit ruşii, au deschis uşa şi obloanele […] şi doi stăteau la uşă şi doi te luau la rând. Vai, de mine! Eu am fost băgat mai încolo… Când am văzut ce fac ruşii, îl luau pe om <Davai ceas!>, îi luau ceasul. Am avut şi eu un portmoneu cu bani în buzunar… Credeţi-mă, ce-am văzut!… cum îl lua [pe om] ceasul i-l lua, îi lua şi banii şi-l da jos [din tren]. La mine n-au găsit nimic, mi-au luat fularul de la gât, când au văzut că n-au găsit nimic au luat fularul şi uite aşa m-au zguduit şi m-au dat jos. Şi astea suferinţe am avut…

Şi altceva. Am fost la băiat, acolo, am terminat, am venit aici. Aicea am fost brutar şi mă duceam la moara comercială şi luam făină, că făceam pâine pentru armată. M-am dus şi mi-am cumpărat făină de la moară, am pus într-o maşină, eu am pus 1.000 de kile şi alt brutar 1.000 de kile. Şi am venit pe la bariera Moşilor… Ne-au oprit ruşii, <Hopa!> Doi sta cu puşca colo şi doi aici, aşa… Eu eram în partea aia, eu am sărit jos şi… ruşii spuneau <A! horoşo şofer! Dă-te jos!> L-au dat jos, s-au suit ei pe maşină… şi-au luat maşina cu totul. Au luat maşina cu totul!… […]

Şi am suferit pe urma ruşilor, când au intrat ruşii… Când au intrat ruşii, a venit coloana rusească pe la Pipera. […] Eu am avut fabrica de pâine pe Glucozei… Treceau ruşii şi, fără bani, fără nimic, au luat pâine. […] M-am pomenit pe seară cu ruşi şi cu un evreu tălmaci care vorbea româneşte, că tălmăceşte româneşte, m-am pomenit la prăvălie: <Unde este stăpânul?>, spune tălmaciul. <Eu sunt, dom’le, stăpânul.> Dar ruşii… nu ştiu cum tot spuneau. Spune ăla, tălmaciul: <Măi, omule, uite ce e: dumnealor… sunt de la coloana rusească. Dumneata, pentru mâine dimineaţă, să faci pâine pentru armata rusească>, atunci era pâinea cu cartelă, să ştii. Dar eu m-am uitat într-o parte – era şi de temut, cam ştiam ce s-a-ntâmplat cu alţii! – m-am uitat şi aşa şi aşa şi aşa, zic: <Domnule, dar dacă n-am făină?> <Uite, dumnealor sunt ofiţeri de la… dumneata pentru mâine dimineaţă ai atâta pâine făcută>. <Păi, n-avem făină…>

Au deschis uşile şi au intrat în atelier, s-au dus la magazie şi au găsit făină – au găsit făina! <Păi, dumneata zici că n-ai făină?> <Păi>, zic, <fac pâine pentru populaţie.> <Nu ştiu>, zice, <eşti obligat [să faci] pentru armata rusească>. Mă gândesc ce să fac, păi, să fac… <Fac, dom’le, fac!> <Ei, mâine dimineaţă bagă de seamă, să avem atâta pâine…> A rămas ca eu să fac pâine pentru coloana rusească, pentru ruşi. M-am dus la oameni înăuntru: <Uite, bă, băieţi, au venit că să facem pâine pentru ruşi>. <Păi, e poporul ăsta care vine la pâine mâine, ăştia vin… trebuie să o ia ei>. Ce să fac?! Eu am telefonat la Primăria oraşului: <Ruşii vor să fabric atâta pâine pentru coloană. Ce fac?> Dacă nu mă înşel, primarul Dobrescu [corect: Victor Dombrovski], mi se pare că primarul Dobrescu a fost. Zice: <Te priveşte, te descurci cum poţi! Noi nu admitem asta.> Acuma, a făcut greşeală şi el: să se fi dus la coloană sau să fi luat măsuri.

Eu am venit la prăvălie: <Măi, fraţilor, mă descurc, hai să facem pâine>. Am făcut pâine, trei-patru cuptoare până în ziuă, am dus pâinea la centre şi am lăsat şi în prăvălie, acolo, vânzătorul meu. <Uite, ai atâta pâine, dar până în ziuă!> Nu se luminase, căruţele mele au tras, au încărat, au dus la centre, am epuizat pâinea care am făcut-o. Şi eu mi-am luat soţia şi am venit aici [la Voluntari], că aveam şi aici [o sucursală], dar nu aveam [cuptoare], aici aveam o sucursală, aduceam pâine de-acolo. Şi am stat aici. Au venit ruşii, n-au mai găsit nimic. Au tras cu pistoalele în obloane, au făcut ca toţi diavolii, s-au dus la oameni… […]

S-au dus în Herăstrău, era alt brutar acolo şi coloana… ăla nici habar n-avea de ei! S-au dus la brutarul ăla şi au găsit pâinea scoasă [din cuptor], încă nevândută şi au încărat toată pâinea. […] De-alde d-astea au făcut ruşii, neplăceri, acuma să auziţi şi dumneavoastră, că multe neplăceri au fost!”

[interviu de Octavian Silivestru, 1996]