de Silvia Iliescu

Septembrie 1944: diviziile româneşti, împreună cu Armata Roşie a lui Stalin, luptă contra Germaniei hitleriste şi Ungariei horthyste pe teritoriul Transilvaniei · 17 septembrie – 6 octombrie 1944: are loc bătălia de la Oarba de Mureş, un adevărat masacru asupra armatei noastre comis de ruşi, ca pedeapsă pentru fosta noastră alianţă cu Hitler · generalul Serghei Trofimenco îi trimite pe români să atace frontal, tactică cinică ce avea să facă multe victime printre atacatori · generalii români Ion Dumitru şi Edgard Rădulescu se opun, plănuind atacul pe flancuri şi înconjurarea dealului fortificat de germanii care ar fi fost astfel siliţi să se predea · mareşalul sovietic Rodion Malinovski întăreşte ordinul lui Trofimenco de atac frontal · din spate, ofiţerii ruşi ameninţă că îi vor împuşca pe soldaţii care ezită · 11.000 de soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Regale Române cad în luptă pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.

Cum s-au petrecut lucrurile la Oarba de Mureş şi care au fost relaţiile cu aliaţii ruşi aflăm chiar de la câţiva dintre supravieţuitorii luptelor, mărturiile lor fiind înregistrate mulţi ani mai târziu pentru Arhiva de istorie orală.

Ioan T. Dumitru, maior al Armatei Regale Române

„Pe 23 august, seara, am pornit, la 11, când s-a terminat Comunicatul [regelui]. Am mers toată noaptea şi în jurul orei 11 dimineaţa eram la Piteşti, în faţa Comandamentului Diviziei a 3-a, unde am raportat că am sosit şi numărul de ostaşi pe care îi am sub comandă şi efectivul şi cu armamentul din dotare. Un maior pe care l-am găsit la Biroul 3 Operaţii mi-a spus că divizia deja a fost încolonată la ora 00.00, pe jos, pe partea sedentară, compusă din cel mai tânăr contingent, care [nu avea] nici trei-patru trageri şi fără instrucţia adecvată. A fost trimis pe front şi măcelărit, în special la Oarba de Mureş, a fost un act deliberat făcut de Comandamentul Sovietic, ca să avem pierderile colosale de 11.000 de ostaşi, într-o perioadă scurtă de câteva zile, omorâţi, la Oarba de Mureş…

Trebuia să treci Mureşul cu orice, nu se putea nici în bărci, nici [altfel]… nu aveam poduri şi trecea fiecare pe cont propriu, cum putea. Şi după câteva sute de metri erau nişte dealuri de aşa manieră de parcă trebuia să te urci cu scara. Nemţii, cu efective mici, au putut să distrugă trei divizii în câteva zile, numai datorită acestei greşeli şi a Comandamentului nostru de atunci, dar în special din cauza dispoziţiei primite de la Comandamentul Sovietic.

De ce spun asta? Pentru că eu eram cu unitatea amplasat la un kilometru de intrarea în Oarba de Mureş, la Mureşeni. […] Şi am plecat cu maşina la vreo 6-7 km la sud de Oarba de Mureş unde era comandantul Corpului 2 Armată. […] Şi urma ca în noaptea aceea să fie un nou atac împotriva sistemului de apărare german. Ajunşi acolo, am stat la maşină circa o oră, o oră şi ceva, […] între timp, artileria germană şi-a mărit tragerea şi bătea chiar şoselele de afluire înspre Oarba de Mureş. Am oprit şi generalul mi-a spus, zice: <Ce părere ai, putem trece barajul?> <Domnule general, până nu trece acest… Avem riscul să nu mai putem ajunge la comandament.> Zice: <Atunci opreşte şi până trece acest baraj mai stăm de vorbă.> Şi a întins o hartă pe capota maşinii şi spunea, ceea ce reţin până când mor, zice: <Uite, i-am cerut generalului nostru să-mi dea un culoar de un kilometru-doi, să bag divizia pe aici ca să-i scap, să nu mai atacăm înălţimile alea care nu se pot lua, propriu-zis. […] Ai văzut ce a spus generalul sovietic, ce mi-a spus? […] În Rusia, în Uniunea Sovietică, dumneata, domnule general, executai ordinul. Acum de ce nu-l mai execuţi? Ăsta e ordinul! Nu mai discutaţi şi vedeţi-vă de treabă.> Deci, era deliberat acest [măcel]… Pentru că, dacă se mişca pe flancuri, în dreapta 4-5 kilometri şi în stânga 2-3 kilometri, putea să înconjoare acest masiv şi aceşti oameni nu mai mureau, nu mai trebuia să treacă Mureşul şi să se ducă la moarte!”

[interviu de Remus Cârstea, 2001]

Petru Munteanu, profesor, ofiţer în Batalionul 6 Grăniceri

„Am luptat în Ardeal, la Oarba de Mureş, în 1944. Când au început luptele acolo pentru recuperarea Ardealului de Nord, am primit misiunea, ca ofiţer cu vechime, să fiu acel care să iau o maşină mare, s-o încarc cu alimente şi să duc mâncarea, hrana rece a batalionului meu de 900 de ostaşi care intrase pe linia principală a frontului. Mi s-a dat maşina încărcată cu vreo 3.000 de pâini, încărcată cu butoaie de marmeladă, cu mezeluri. Am pornit spre linia frontului să găsesc unitatea mea, ostaşi care nu mâncaseră de trei zile. […]

Maşina am lăsat-o în oraş, undeva mai ascunsă, să nu fie… pentru că oraşul era invadat de ostaşii Armatei Roşii, năvălitori, care au ajuns în Transilvania. Iar eu am plecat însoţit de un caporal pe peronul gării Blaj. Deodată, vine un soldat şi-mi spune mie: <Domnu’ sublocotenent, veniţi repede în oraş. Soldaţi ruşi, turmentaţi de băutură, s-au suit pe maşina noastră care a rămas în oraş şi vor să ne-o ia, să ne-o confişte.> Am plecat repede în oraşul Blaj la maşină, unde o lăsasem, şi în adevăr am găsit acolo ostaşi [ruşi] care se urcaseră şi vroiau numaidecât să pornească maşina. Atunci am căutat cu ei să stau de vorbă: <Pentru ce vreţi să ne luaţi maşina?> <Maşina vrem să v-o luăm pentru că este a noastră, captură de război germană, nouă ni se cuvine. De asta vrem să v-o luăm!> <Bine, dacă spuneţi aşa, eu sunt de acord să vă dau maşina, dar să vă dau cu forme, ca să am şi eu o acoperire unde este maşina. Mergem la Comandamentul Român, mergem la Comandamentul rus din Blaj şi dacă ei hotărăsc să vă dau maşina, eu trebuie să respect acest ordin.> Am plecat împreună cu soldaţii care se clătinau rău de băutură. […]

Ei şi-au dat seama că, mergând la Comandamentul rus, pot fi pedepsiţi – [dată fiind] starea de ebrietate în care se aflau – şi că autorităţile româneşti nu vor ceda aşa uşor. Şi atunci, ne-am amestecat prin mulţimea de pe stradă, din oraşul Blaj, am prins momentul potrivit, i-am lăsat pe dânşii în plata Domnului, iar eu am plecat să-mi găsesc maşina, [şoferului] căreia îi dădusem ordin: <Mă, dacă noi ne ducem la Comandament, voi plecaţi de-aici până la marginea oraşului şi acolo aşteptaţi, unde voi veni.> Şi m-am dus al marginea oraşului.

În adevăr, am găsit maşina, am scăpat de ruşi, am scăpat de Comandament, am scăpat cu maşina cu alimente întreagă şi nu mai putem sta în oraşul Blaj, pentru că oraşul este ticsit de ostaşi ai Armatei Roşii. Mergem pe şoseaua pe care o avem în faţă, unde om vedea. […]

Şi mergând vreo 7 kilometri cu maşina, deodată s-a întunecat şi le-am spus la soldaţi: <Am intrat într-un sat, în satul Crăciunel. Băgaţi de seamă, este şoseaua care împarte satul în două. Ne oprim doar la o casă unde vom găsi lumină, cu rugămintea de a fi găzduiţi peste noapte, urmând ca pe la orele 2-3 noaptea să ne ducem mai departe, în continuare, să găsim linia principală a frontului, unde se afla Batalionul nostru de grăniceri.> Şi mergând aşa, prin sat, le-am spus: <Uitaţi-vă la dreapta, uitaţi-vă la stânga, poate zăriţi vreo lumină, că înseamnă că gospodarul este acasă.> […]

Am oprit în şosea, foarte bucuroşi că gospodarul este acasă şi ne va primi să ne găzduiască peste noapte. Când colo, din curtea aia ştiţi cine iese? O serie, şapte-opt ostaşi sovietici, toţi cu pistoalele îndreptate asupra noastră. Am oprit. <Cine sunteţi dumneavoastră?> <Noi suntem grăniceri români care mergem să ducem cu acest autocamion hrana rece a ostaşilor care au intrat pe linia principală a frontului.> <Nu, dumneavoastră veţi intra în curtea unde locuim noi.> Eu, văzându-i în stare de ebrietate, [n-am vrut] să mai intru în încurcătură, am refuzat. Atunci, toţi ostaşii sovietici au scos pistoalele şi au spus: <Dacă nu intraţi în curtea aceasta, vă împuşcăm pe loc, pe toţi!> Şi am ajuns într-o situaţie disperată, când a trebuit să trag maşina în curte.

Am tras maşina în curte şi am luat măsurile de rigoare. Am spus sergentului: <Bagă de seamă, pune santinelă la maşină şi noi, peste noapte, când ăştia or fi turmentaţi de somn şi de băutură, noi plecăm… putem să plecăm mai departe să ne îndeplinim misiunea.> Şi pe la 12 noaptea… Iar eu mă duc, însoţit de caporalul meu care să mă păzească, la o altă gospodărie, să mă odihnesc măcar câteva ore. Am plecat.

Când, pe la ora 12.30 noaptea, mă trezeşte din somn: <Sculaţi, domnu’ sublocotenent, degrabă!> <Dar ce s-a întâmplat?> <Ostaşii ruşi ne-au atacat maşina, ne-au bătut santinela, iar ea, plină de sânge şi bătută, ca să se apere a tras un foc de armă. S-a dat alarma în întreg satul şi acuma suntem urmăriţi, cu ordinul să fim împuşcaţi pe loc, acolo unde ne găsim.> S-au apropiat toţi soldaţii de mine, s-a apropiat şi soldatul vinovat, care a fost de gardă acolo, santinela. <Mă, de ce ai tras?> <Domnu’ sublocotenent, am tras pentru că m-a bătut, m-a lovit, m-a umplut de sânge. Ca să mă apăr, să scap, am tras un foc de armă să-i sperii.> <Şi unde ai tras tu focul de armă?> <Am tras, domnu’ sublocotenent, peste acoperişul casei, peste case.> […]

N-a fost adevărat, m-a minţit pe mine. Eu am luat toate măsurile de precauţiune, am ajuns prin ogoare, am găsit o punte, am trecut în ogoarele de toamnă […] şi am ajuns în alt sat, unde era iarăşi o unitate de grăniceri. […] Am ajuns la Comandamentul rus. Ştiţi cum am fost întâmpinat? Vă spun: <A!… Voi sunteţi grupul de terorişti care aţi ucis un ofiţer, în această noapte, în satul cutare. Voi sunteţi!> Şi am fost arestat pe loc. […] Arestat, tăiate galoanele şi începutul cercetărilor de către ei, de Comandamentul rus. Au mers prin sat, pe-acolo pe unde am trecut eu, s-au interesat despre toate şi i-au prins şi pe şoferul meu de pe maşină şi pe sergentul care era cu hrana şi pe încărcători, descărcători, vreo şapte-opt ostaşi români. Pe toţi i-au arestat şi, începând cercetările, ne-au găsit vinovaţi, ne-au trimis în faţa tribunalului rus militar şi s-au dat condamnările. […] Eu sunt condamnat la moarte, în calitate de comandant, iar toţi ostaşii, însoţitori pe maşini, şoferi, sergenţi şi ceilalţi au fost arestaţi şi au fost şi ei condamnaţi la câte 10 ani. Aceştia toţi au fost trimişi la minele de cărbuni de la Donbass, au scos cărbuni 10 ani. Eu fusesem mai departe, tocmai în capătul celălalt al Siberiei, spre Vladivostok…”

[interviu de Octavian Silivestru, 2001]