„Eram trataţi ca subalterni de către ruşi”

Septembrie1944-mai 1945: armata română luptă alături de trupele sovietice contra Germaniei în Campania din Vest · etapele campaniei: 1 septembrie-25 octombrie 1944 – trupele noastre şi cele ale URSS eliberează Nordul Transilvaniei, alungând forţele germane şi ungare · octombrie 1944-mai 1945 – armata noastră sub comandamentul Armatei Roşii luptă în Ungaria, Cehoslovacia, Austria · pentru această etapă a războiului, statul român mobilizează întregul său potenţial militar 530.000 oameni), economic (770 milioane de dolari) şi politico-diplomatic · pierderile armatei noastre pe Frontul Vestic sunt mari: 167.500 morţi, răniţi sau dispăruţi · 10 februarie 1947: se semnează Tratatul de Pace între România şi Puterile Aliate, care consemnează că ţara noastră a luat „parte activă la războiul contra Germaniei”, dar nu ni se recunoaşte totuşi statutul de cobeligeranţă · 5 aprilie 1945: Stalin trimite o telegramă primului ministru Petru Groza în care felicită trupele Armatei 4 şi Armatei 1 pentru succesele de pe Frontul Vestic · totuşi, în campanie, Armata Română a fost adesea rău tratată şi umilită · în acelaşi timp, România avea să rămână sub ocupaţie sovietică până în 1958.

18.12.1944 – Armata romana a participat alaturi de armata sovietica la luptele pentru eliberarea teritoriului Ungariei si Cehoslovaciei pana la 12 Mai 1945.

Câteva dintre mărturiile celor care au luptat pe Frontul Vestic, înregistrate pentru Arhiva de istorie orală, vorbesc despre raporturile proaste ale ofiţerilor noştri cu armata lui Stalin şi chiar despre „manevrele” făcute de ruşi pentru ca ei să apară, pe nedrept, în postura de „eliberatori” ai unor localităţi.

Gheorghe Lăcătuşu, colonel

„Pe front, în Vest, aţi luptat alături de armata sovietică, o unitate militară sovietică. Care erau raporturile între comandanţii dumneavoastră şi sovietici?

De subordonare. […] Între noi, ofiţerii mai mici în grad [nu erau legături], doar cei care eram ofiţeri de legătură sau… ordonanţă sau curier, asta poate, dar în rest nu. Însă, la nivel de comandă, ceea ce noi sesizasem, simţiserăm şi am văzut pe viu, a fost faptul că eram trataţi ca subalterni de către ruşi, eram trataţi la nivel de… de inferioritate totală. Noi, indiferent de grad, [fie] că erai general, comandant de corp de armată, putea foarte simplu un maior sau un locotenent-major sau un colonel rus să îi dea totul peste cap. […] Realitatea este că ei aveau prioritate în materie de conducere, de dispoziţie şi aşa mai departe, lucru care, de altfel, s-a şi… văzut.

Spre exemplu, Budapesta, cucerirea Budapestei. A durat vreo două luni şi ceva, cu trupele noastre române, cu corpul VII Armată al lui [Nicolae] Şova. Şi când au intrat în Budapesta, au răsturnat totul şi au cucerit-o cu lupte grele, au fost aproape 10.000-11.000 de morţi din trupele române. Şi când mai aveau doi paşi, ca să spun aşa, să termine şi să cucerească Budapesta, a venit dispoziţie sovietică, au luat trupele române de acolo, fără nicio explicaţie şi le-au expediat în [afara oraşului]… peste noapte să ajungă la 100 de kilometri depărtare de Budapesta, […] ca să intre ei, să pună ruşii drapelul [de cuceritori] pe… Şi asta s-a-ntâmplat nu numai cu Budapesta, ci cu foarte multe, foarte multe, foarte multe localităţi unde [au luptat românii]; dacă noi am reconstitui, dacă am reface drumul armatei române, pe unde au luptat şi pe unde au căzut, aţi vedea cimitire întregi! […] Cam asta era relaţia între trupele sovietice şi române.”

[interviu de Mariana Conovici, 2002]

Mircea Moţei, în 1945 proaspăt absolvent al Liceului Militar din Timişoara

„[Când s-a terminat războiul, eram pe front în Germania şi am pornit spre casă]. Şi, deci, cum am ajuns la şosea şi mergeam aşa, liniştiţi, era o zi frumoasă, de mai, deci cât putea să fie, să zicem 11 mai [1945], la două-trei zile după eveniment. La un moment dat, vedem o hoardă, aşa – că altfel nu puteam să spunem, nu din antipatie pentru ruşi, dar erau ca o hoardă! – care ocupa toată strada. Un număr imens de oameni, neînarmaţi, îmbrăcaţi în uniforme din astea, kaki, de pânză, care ocupau şoseaua şi laturile din afară. Deci, toţi se deplasau încoace, hălăduind, fără disciplină, fără formaţie – grămadă! Şi când au ajuns la noi, s-au repezit ca nişte ulii, pe căruţă, au azvârlit jos bagajele şi s-au urcat în căruţă, vreo 15-20 de inşi, câţi au încăput acolo. Francezii [care erau cu noi], speriaţi, au început să le explice: <Nous sommes françaises….>, <Ia ruski! Davai…> Şi s-au urcat în căruţă şi au plecat. Bagajele – aruncate pe jos, francezii noştri se uitau cu gura căscată, cu ochii mari, nu mai ştiau ce să credă. Noi le-am spus: <Asta nu e nimic! Asta nu e nimic, dacă aveau spaţiu mai mult şi nu erau aşa mulţi, vă luau şi bagajele! O să vedeţi mai departe…> Au aruncat trei sferturi din bagaje, că nu aveau cum să le care, şi au pus acolo, în căruciorul ăla, cât au putut, ce au mai putut lua în mână şi am plecat mai departe la Viena. Am ajuns la Viena.

Acolo ne-au băgat într-un fel de curte, unde era aşa, un fel de bloc mai mare. […] S-a făcut un fel de coloană, din toţi ăştia pe care îi adunau ruşii, de străini, cum s-ar zice, români, francezi, sârbi, toţi pe care îi prindeau îi băgau acolo, în lagăr, dar nu aveau lagăr, nu aveau nimic.

Era sub cerul liber…

Da, prin oraş. Şi am stat acolo o zi şi o noapte, până când au strâns ei lume multă şi după aia au făcut un fel de convoi, sub o pază militară, un sublocotenent, cum îi ziceau ei, şi cu zece soldaţi ruşi, şi am plecat. Am plecat, am ieşit din Viena şi am plecat spre Ungaria, spre Sopron. Cred că eram peste 1 000, poate peste 2 000 de oameni, în care erau toate naţionalităţile, cei mai mulţi erau românii şi sârbii. […]

Şi aceşti români pe care i-aţi întâlnit la Viena…

I-am întâlnit târziu, prin Ungaria, în coloană. Din ăştia care fuseseră luaţi de unguri în armata maghiară [a lui Horthy] şi când armata maghiară s-a retras, o parte din armata maghiară s-a predat la Viena şi alta s-a retras în Germania. Ei, şi mulţi dintre ei, care erau români, ţărani, au venit înspre ţară. Ruşii îi strângeau… Foarte mulţi erau sârbi din lagărele de prizonieri, ăia erau foarte mulţi. […]

[Francezii], când au văzut că au ajuns la Sopron, a intrat spaima în ei. A intrat spaima în ei şi [pe urmă] cred că au ajuns în Rusia. Că de acolo, dacă nu erai capabil să te descurci singur şi să asculţi ce spuneau ruşii şi mai ştiu eu ce… nu erau în stare să se întoarcă. Şi cred că au ajuns în Rusia, că ruşii aşa au făcut cu toate convoaiele astea: le-a dus în Rusia.”

[interviu de Virginia Călin, 1997]