„Au început bancurile despre soldaţii ruşi”

de Silvia Iliescu

Directiva NKVD (predecesorul KGB) din 2 iunie 1947 stabileşte metodele concrete de sovietizare a ţărilor ocupate de Stalin · directiva, valabilă pentru toate ţările Europei Est-Centrale „eliberate de nazişti” de Armata Roşie a Uniunii Sovietice, se aplică bineînţeles şi în România, cu scopul dezorganizării sociale şi politice · câteva prevederi: „5. Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid… 6. Unificarea tuturor organizaţiilor de tineret… 10. În toate organele de guvernământ trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale (fără ştirea organelor administrative locale)… 24. Punctualitatea transporturilor trebuie perturbată… 27. Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitate naţională. 33. A se împiedica aprovizionarea bună a pieţei interne… 36. Trebuie să fie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băştinaşilor împotriva cotropitorilor (exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care să popularizeze lupta pentru socialism… 40. Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozanţi care se bucură de stima populaţiei. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite <întâmplări neprevăzute> sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun.”

Despre aplicarea tuturor acestor prevederi ale NKVD-ului şi încă a multor altora, despre teroarea şi pierderile umane şi materiale pe care le-au produs, ne informează deopotrivă arhivele scrise şi cele orale. Acestea din urmă aduc şi note de pitoresc, cum ar fi ideea că românii îşi tratează traumele şi tensiunea nervoasă inventând şi răspândind bancuri… Din nou, câteva povestiri din Arhiva de istorie orală.

George Eugen Pomponiu, nepotul lui Tancred Constantinescu, inginer şi fruntaş al PNL

„Casa bunicului meu era situată pe ceea ce se numea atuncea Aleea Vulpache 7. Toate casele din jur fuseseră ocupate de ruşi. Într-o primă instanţă, în ianuarie 1945, s-au prezentat [şi la noi] trei ofiţeri însoţiţi de un civil român care, fără să dea nici o explicaţie, au <vizitat> casa de la parter până-n pod, plecând fără niciun comentariu. Dar la jumătatea lui mai, a doua jumătate a lunii mai, s-a prezentat o comisie, tot de ofiţeri sovietici, tot însoţiţi de un civil român, care ne-au pus în vedere ca în 48 de ore casa să fie evacuată. Fără nici o explicaţie! Acea casă fusese construită de bunicul meu pentru dânsul şi pentru bunica mea, fusese construită după planurile lui, cu grădina gândită de bunica mea. Pentru nişte oameni care depăşiseră 70 de ani, a fost o lovitură cruntă, pe care însă au depăşit-o cu demnitate şi curaj. […]

Odată cu începerea şcolii, am remarcat unele modificări discrete, dar din ce în ce mai perceptibile, care cu trecerea timpului se accentuau. Un prim lucru: au început bancurile despre soldaţii ruşi. Cel mai faimos din epocă este următorul: dl. Leibovici este funcţionar la bancă, lucrează târziu şi vine seara acasă. Într-o seară, intră în maiou şi în izmene. Nevasta îl întreabă: <Da’ ce-i cu tine, măi?> <Ce să fac, vin de la bancă>. <Bine, ştiu că vii de la bancă, da’ în costumul ăsta?!> <Da, şi…?!> <Păi, da’ unde ţi-s hainele?> <Mi le-au luat nişte canadieni>. <Mă, tu vorbeşti serios?! Ce canadieni?…> <Atunci nişte ruşi!>… <Tu ai zis-o, nu eu!>

Al doilea lucru: se luau ceasurile de la mână. Te opreau pe stradă, fără nicio… <davai ceas!> Dar puţini erau cei care îndrăzneau să încerce să se opună. Au fost cazuri de oameni împuşcaţi. Şi-atunci, <davai ceas> – şi luau ceasul! Acest lucru a fost redat de actorul Constantin Tănase pe scena Cărăbuşului, într-un scheci faimos, care avea ca refren: Davai ceas, davai moşie/Horoşo tovărăşie!” – [era] după 6 martie ’45 şi după reforma agrară. De fapt, el începuse mai din timp, cu o primă aluzie: Era rău cu <der, die, das>, da’ mai rău cu <davai ceas>!” Consecinţele nu s-au lăsat aşteptate, Tănase a fost <poftit> la poliţie, de unde s-a întors modificat, dar neînduplecat. Scheciul a fost reluat sub forma următoare: Tănase a venit pe scenă, în faţa sălii, fără să scoată un cuvânt, numai aştepta, Tănase se uita la public. Au început murmure în sală şi Tănase a întrebat: <Am spus ceva? Am făcut eu ceva?…> şi s-a întors cu spatele. În acel moment, sala a izbucnit în delir. Tănase avea atârnat în spate o pendulă! S-a întors din nou: <Am spus eu ceva?> Şi-a plecat… Urmarea a fost că Tănase a dispărut din nou, după care nu a mai reapărut pe scenă, iar în vara aceluiaşi an s-a prăpădit. Tănase are un băiat, Aurică, care precis ştie motivul real pentru care tatăl său a murit în vara anului ’45! […]

După [instalarea guvernului comunist din 1945], 6 martie, lucrurile s-au asprit. În licee s-a încercat formarea unor nuclee de tineret liberal şi ţărănist. Tovarăşi vigilenţi vegheau însă. Şi cei care au făcut – eu, personal, aş spune <imprudenţa> – de a se înscrie, după aceea au avut de suferit. În cel mai bun caz, exmatriculaţi, dacă nu şi cu o perioadă de închisoare.

Un caz este notoriu. Eu am făcut liceul la <Titu Maiorescu>, astăzi se numeşte <Caragiale>. De un 7 noiembrie, se crease în Piaţa Victoriei monumentul soldatului eliberator sovietic. Patru băieţi dintr-o clasă mai mare cu doi ani decât a mea au – dacă se poate zice – <profanat> monumentul, făcându-şi [pe el] necesităţile fiziologice. Au fost arestaţi vreo patru sau cinci, nu mai ştiu. Unul din ei se numeşte Radu Dimancescu, era campionul la ciclism al capitalei, pe bicicletă de oraş. Dar între ei s-a aflat un turnător. Turnătorul, după două-trei luni a fost eliberat, iar ceilalţi n-au scăpat cu mai puţin de trei ani [de închisoare].”

[Fundaţia Academia Civică, fragment copiat pentru Arhiva de istorie orală în 1998]

Mihai Popescu, student, secretar general al Tineretului Liberal Universitar

„Aveam în Bucureşti o casă mare, întâi ne-a ocupat-o Comandamentul Sovietic pentru oraşul Bucureşti. Mi-aduc aminte, era unul, maiorul Stukov… Ne-a ţinut în camerele de servitori, în pod şi după aia ne-a dat afară şi de acolo. A plecat, am revenit în casă, s-a mutat Chestura… Chestura era un fel de arondisment de mai multe circumscripţii de poliţie. Pe urmă, a venit legea cu spaţiul locativ şi casa devenise han! […]

Tata, mama, fratele meu mai mare cu fosta lui soţie şi cu mine şi cu patru oameni de serviciu de la ţară [de lângă Târgovişte] am fost arestaţi, acuzaţi că atunci când au venit sovieticii la noi la conac… şi ţin minte, la 4 septembrie 1944, atunci a fost primul contact cu ei…. A fost ceva înspăimîntător! Au intrat în casă, au devastat… – atunci se adunase recolta – au intrat cu tancurile în magazii şi în vagoane întregi de grâu, au dat afară… au intrat în case…

Am avut şi noroc şi ghinion. Întâi, că în case n-au mai găsit decât pe mine şi două mătuşi bătrâne. Lîngă noi era o staţie de ascultare, era un fel de precursor al radarului, pe care îl aveau nemţii. […] Frate-meu era cu nevasta, refugiaţi de bombardamente… Eram eu, cu două mătuşi bătrâne când au venit ruşii. Şi totuşi, părinţii mei şi el cu nevastă-sa au fost arestaţi, împreună cu cei patru oameni de serviciu – eu fiind capul…- am fost acuzaţi că am omorât cu toporul ruşi! Asta se întâmpla în 1955 – am o hârtie chiar aici, v-o dau s-o vedeţi – din 1955 până în 1956. Ne-au arestat la 18 noiembrie şi ne-au dat drumul la 19 sau 20 aprilie.

A fost o anchetă înspăimântătoare! Părinţii mei aveau 60 de ani, din primele zile puteau observa că n-au fost prezenţi [la conac], ca şi fratele meu şi cu nevastă-sa, era o situaţie aberantă! Eu eram acolo, prezent… Eu am fost anchetat ultimul, nici nu s-a stat de vorbă cu mine două săptămâni. Mai întâi i-a anchetat pe ei şi mai ales pe oamenii de la ţară, trei dintre ei îşi făceau cruce: <Cum o să facă domnu’ Puiu aşa ceva?>, că mie îmi spuneau Puiu. <Păi, săracu’, el dormea în cimitir, printre cruci, de frica ruşilor. Cum o să omorâm noi ruşi? Că noi ne feream de conac ca de dracu’, că acolo erau ei!> Unul dintre ei, din bătaie, a recunoscut: <Da, dom’le, spun ce vreţi!> S-au dus acolo şi o lună de zile au terorizat satul, că îi puneau să sape tot parcul, pe echipe, să găsească oseminte de ruşi…Un dement, Emerich Szagyi, ăsta era anchetator principal. Nu am fost torturat, nu am fost înjurat [de alţii]… dar cu această canalie… ăsta m-a nenorocit! Era o fiară!”

[interviu de Mariana Conovici, 1999]