„Ruşii-şi bat joc de cei ce au fugit în pădure”

---

de Silvia Iliescu

1944, primăvara: opoziţia strânge legăturile cu aliaţii anglo-americani, pentru ieşirea României din războiul purtat alături de Germania hitleristă · pe Frontul de Est, armatele Naţiunilor Unite au mari succese în faţa trupelor Axei · armata sovietică pătrunde pe teritoriul României · 2 aprilie: guvernul sovietic declară, pur propagandistic, că „nu urmăreşte să dobândească nicio parte din teritoriul românesc şi nici să schimbe ordinea socială în România. Înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesităţi militare şi de continuarea rezistenţei trupelor inamice” · 12 aprilie: URSS prezintă oficial guvernului de la Bucureşti condiţiile unui armistiţiu · condiţiile prevăd: ruperea alianţei cu Germania şi alăturarea trupelor aliate pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României; reglementarea problemelor de frontieră; acordul pentru anularea Dictatului de la Viena şi sprijinirea României pentru eliberarea Transilvaniei; libera deplasare a trupelor aliate pe teritoriul României (aceasta din urmă transformându-se într-un regim de ocupaţie sovietică ce avea să dureze din 1944 până în 1958) · mareşalul Antonescu este neîncrezător în ofertele lui Stalin şi nu îi acceptă condiţiile de armistiţiu.

(Photo by AFP)

În acest context, în Bucovina mulţi ţărani şi-au lăsat gospodăriile şi s-au refugiat din calea armatei sovietice în păduri. Auziseră numai rele, pe soldaţii ruşi îi precedase faima lor de hoţi, violatori, oameni certaţi cu regulile, agresivi, informaţii venite de pe Frontul Estic.

O mărturie a unui ţăran din satul Gălăneşti, judeţul Suceava, pe nume Arhip Rusu, vorbeşte despre atmosfera din zonă şi despre dârzenia bucovinenilor, primii care s-au împotrivit invaziei sovietice. Arhip Rusu a făcut parte din celebrul grup al lui Vladimir Macoviciuc, cei 10 oameni înarmaţi care au hărţuit trupele bolşevice intrate în ţară în aprilie 1944.

Grupul Macoviciuc, sursa foto: https://foaienationala.ro/

Refugiaţii

„În ‘44 m-am întors înapoi; întorcându-se frontul înapoi, am venit acasă. […] Am ajuns în Câmpulung. Când am ajuns în Câmpulung, ne întâlnim cu Macoviciuc Vladimir, eu nu-l cunoşteam, că n-am avut de umblat prin Voitinel, dar consăteanul lui, Sebastian Rotariu l-a văzut, s-au îmbrăţişat ca cei mai buni prieteni. […] Şi ne-a povestit Vladimir toate, din fir în păr, cum s-a petrecut evacuarea [sătenilor, cum] şi el a fost despărţit de femeie, cu doi copii femeia a plecat încoace, în jos, spre Siret. […] El, cu doi băieţi, au venit, s-au evacuat în pădure cu lumea care era din sat, acolo. […] Ne-a povestit tot şi zice: <Uite ce-am propus eu… Cum să nu mă duc să ajut eu lumea care a rămas în pădure, cu copii mici, cu bătrîni, cu tot?…> – că tineretul era dus în război. Şi a pus plutoane fixe, pe un munte un pluton, pe alt munte un pluton, dară lumea necăjită prin pădure nu ştie pe unde s-o ieie. Înapoi se teme să meargă, că ruşii-şi bat joc de cei ce au fugit în pădure… s-au temut de dânşii, că zvonurile au fost mari, de toate, zvonurile.

Cum stăteau cei din pădure?

În colibe, făceau colibe de cetină şi dormeau acolo, cu copii, cu copil mic – acasă abia îl poţi îngriji, în pat, dar nu în pădure!… când a brumat şi era frig. […]

Şi el a luat inima-n dinţi şi a spus: <Dom’le, eu mă duc la Comandamentul Român să stau de vorbă, să-mi deie ceva [ajutor], că eu am oameni cu ce să mă duc…>, [adică] să scoată bagajul de-acolo, că oamenii din sat au băgat bagajul în pădure, că poate din sat li-l ia cineva, ruşii şi alţii… aşa cum au şi făcut! […] Şi s-au dus la unitatea noastră militară şi s-au plâns… Ei, şi ai noştri au refuzat, că zice: <Ce, să dăm noi arme, să mergem în pădure, să ne prindă ruşii cu arme?>. S-au temut a da armă la un om care vrea să facă ceva, [chiar] o faptă bună, să ducă lumea de acolo, s-o îndrumeze pe unde să vie.

El, de ciudă, zice: <Mă duc la nemţi!> – că eram aliaţi cu nemţii. S-a dus la unitatea nemţească, a spus: <Vreau să mă duc, că am câţiva oameni, să mă duc să scotem lumea care a fost în pădure, ca să nu-şi bată joc ruşii de dânşii, să-i aducem încoace, spre noi. Cât om sta, om sta… Da’ să nu şadă în pădure, să-şi bată joc ruşii de ei.> Venea câte o patrulă de ruşi, cu un informator de-ai noştri, civil, şi-i lua de prin pădure şi-şi băteau joc de familii, de lume, de [oamenii] care erau în colibe acolo. Şi el era nebun de aşteptare, de grijă şi nu ştia ce să facă!

Informatorii erau dintre săteni?…

Dintre putneni, oameni din Putna, ca să se facă comunişti, trup şi suflet… Şi ruşii-şi băteau joc de oameni, de familii care erau necăjite în pădure.”

Abuzurile sovieticilor

„Nemţii i-au aprobat şi i-au dat armament, au dat mâncare, îmbrăcăminte. […] Nemţii i-au spus: <Dacă ai cu cine mere, du-te, dar ne aduci şi informaţii, ceva, de la ruşi, că voi ştiţi pe unde să mergeţi până aproape de marginea pădurii. Cu binoclul vezi tot ce se vede…> […]

Şi noi am mers să scoatem lumea [din pădure], n-am mers să ne luptăm cu ruşii. 20 de inşi… cu ruşii! Am mers să scotem oamenii noştri, care erau în pericol… Am zăbovit prin pădure, de la Putna la Voitinel, de la Voitinel la Vicov, de la Vicov la Horodnic, pe unde mergeam tot ne povesteau, oamenii… A venit o patrulă rusească şi cu patru ruşi înarmaţi şi şi-au bătut joc de femeile din colibă, am văzut cu ochii cum era mâncarea răsturnată, curgea făina din sac, [oameni] luaţi cu forţa şi duşi înspre Siret, încolo, scoşi din pădure afară. […]

În seara de 18 iunie, Negru Gheorghe din Vicovu de Jos îi spune lui Vladimir: <Măi, uite ce-i: în seara asta am văzut eu oamenii care erau în pădure, urmăreau ce fac patrulele de ruşi>, umblau încoace-încolo şi îi urmăreau, ca să vadă ce fac ruşii… <Au trecut de la Putna la Suceviţa…>, că la Putna era Comandament sovietic şi la Suceviţa, la mănăstire, tot Comandament sovietic. Ei purtau, ruşii, prin telefon, purtau legătură, transmisiune cu agenţi. Şi-a plecat o patrulă de 10 călări, 10 călări ruşi, au plecat de la Putna la Suceviţa. <În seara asta nu se întorc înapoi, vin mâine dimineaţă, noaptea nu se duc înapoi>.

Lupta din Poiana Haciungului

„În ziua de 19 iunie, noi am mers de dimineaţă şi-am analizat urmele, dacă nu s-au întors înapoi [ruşii]… şi ne-am pus la pândă, în Poiana Haciungului. La cinci metri de cărare, era pădure. Brazi… Am găsit de cuviinţă să ne punem aşa, milităreşte, la cele trei movile care-s pe harta de-acuma, spre Suceviţa. […] Eu mă duc, îi înşir pe toţi pe marginea pădurii şi mă duc la Putna, să le ies înainte lor. Situaţia a fost aranjată într-un fel şi s-a întâmplat alt fel: în loc să vie acei [10 din patrula] de la Suceviţa înapoi, a venit o altă patrulă de ofiţeri, au venit călări… de la Putna spre Suceviţa. A fost anunţat Vladimir Macoviciuc.

Între timp, am anunţat în poiană, am dat pinteni la cai şi unde am văzut că au intrat în poiană, am ieşit la cele trei movile, c-o armă rusească de captură. I-am somat, […] au ajuns aşa, cam la 100 de metri sau mai puţin, veneau călări, la trap. […] Când i-am somat, ei au descălecat de pe cai şi-au luat-o la fugă în poiană. Şirul [dintre ai noştri]… care a fost în pădure a deschis un foc şi i-a curăţat pe toţi. Caii s-au strâns grup şi au trecut în spatele meu şi s-au oprit. [Ai noştri] i-au curăţat pe toţi, au ieşit din pădure şi am luat armamentul, le-am luat actele, le-am luat galoanele, le-am luat toate. […] Şi-am adunat convoi [cu refugiaţii noştri], care era pregătit, gata, şi-am plecat cu convoiul după ce s-a făcut treaba asta.”

[Arhiva de istorie orală, interviu de Silvia Iliescu, 1998]