În prima parte a anului 1914, ziarul Figaro, sub conducerea lui Gaston Calmette, duce prin publicația condusă de el o lungă și virulentă campanie de presă împotriva ministrului de Finanțe, Joseph Caillaux, prezentîndu-l timp de trei luni (138 de articole în 95 de zile, cea mai lungă campanie de presă dusă împotriva unui singur om) drept un demnitar corupt.
În după amiaza zilei de 16 martie 1914, soția lui Caillaux, Henriette Caillaux, cu care se căsătorise după ce demnitarul divorțase (ca și ea, de altfel), cumpără un pistol și, ținîndu-l în manșon, pătrunde în sediul ziarului spunînd portarului că vrea să-l întîlnească pe director.
După ce află că directorul nu-i în sediu, ea îl așteaptă, totuși, în anticameră, timp de o oră. Ajungînd la birou doar pentru a trece pe acolo (era ora 18), Calmette îi acordă o întrevedere din pură galanterie, dat fiind că dama, vorba lui Caragiale, era curățică.
După cîteva cuvinte, Henriette Caillaux scoate din manșon pistolul și trage în director șase gloanțe. Nu fuge de la locul crimei. Cînd e arestată, la interogatoriu, explică liniștită c-a vrut să răzbune onoarea soțului, terfelită de ziarist.
Pe 28 iulie 1914, Henriette Caillaux e achitată, crima sa fiind considerată pasională.

De ce-am ținut să reamintesc acest scandal celebru din Istoria Franței (Camil Petrescu îl amintește în piesa Suflete tari, uimindu-se că Henriette l-a așteptat o oră pe director ca să-l împuște)?
Pentru că atentatul din Franța sau mai degrabă masacrul, pentru că mobilul atacatorilor e doar presupus de către autorități (nimeni n-a revendicat atentatul, nici măcar prezumtivii autori), a dat naștere pe meleagurile noastre unei uriașe trăncăneli despre libertatea presei.

Acțiunea celor doi a fost interpretată ca un atentat la libertatea presei și prin urmare s-a vorbit de o solidaritate cu ziariștii de la Charlie Hebdo. Pentru a fi la modă, mulți jurnaliști și mulți politicieni și-au pus moț sintagma Je Suis Charlie! într-o nouă izmeneală tipic moldo-valahă.

Urmărind trăncăneala asta fudulă (fudulia de a fi luptător pentru libertatea presei!), mi-am dat seama că nu trebuie să fim invidioși pe Caragiale, pentru că a fost martor al unei prese care – vorba lui celebră – contribuia la tîmpirea poporului.
Presa română de azi e la fel de penibilă în fandoselile sale ca și cea de pe vremea lui Caragiale.

În 16 martie 1914, o cetățeancă împușcă pe directorul gazetei Figaro sub puterea emoțiilor stîrnite de campania împotriva iubitului.
Distinsa a considerat că e de datoria ei să spele prin gloanțe onoarea soțului, culmea și demnitar (Henriette vine la redacție în mașina ministerială a soțului).

După părerea mea, respectiva a comis un asasinat și pentru asta ar fi trebuit condamnată la moarte, nu achitată.
Ea însă n-a comis un atentat la libertatea presei.
Atentat la libertatea presei poate comite doar o autoritate de stat, care legiferează cenzura sau hărțuiește pe ziariștii incomozi.

În nici un caz la Paris, în 7 ianuarie 2014, ca și în 16 martie 1914, nu putem vorbi de un atentat la libertatea presei.
În aceste condiții, acțiunile de solidaritate din presa noastră, cea care e atît de liberă încît întreprinde un grețos cult al personalității directorului SRI, fără a cuteza a atinge nici măcar cu o cratimă onoarea Serviciilor noastre secrete, mi se par de un penibil greu de suportat.

Solidarizarea cu un ziar, cu o instituție, cu un cetățean are rost doar atunci cînd ea ar avea ca efect, fie și presupus, îndreptarea unei nedreptăți care i s-a făcut sau este pe cale de a i se face.

Dar în cazul jurnaliștilor de la Charlie Hebdo la ce ajută solidarizarea?
Îi face pe alți descreierați să nu mai împuște ziariști, de teamă că presa română să nu se solidarizeze cu victimele?

Ca și în cazul directorului Figaro, în cel al ziariștilor de la Charlie Hebdo avem de a face cu expresia criminală a unei nemulțumiri stîrnite de o campanie de presă.

Așa a socotit Henriette că-și răzbună soțul.
Așa au socotit descreierații că-l răzbună pe Profet.

La un comentariu publicat în Evenimentul zilei, am avut 242 de postări anonime.
240 erau înjurături de mamă, iar două doar porcăieli.
În România kalașnikoavele sunt mai greu de procurat.
Dacă ar fi mai ușor, sunt sigur că jumătate din cei nemulțumiți de rîndurile mele ar fi folosit glonțul pentru a arăta că mă dezaprobă.

Înseamnă asta un atentat al anonimilor la libertate presei?
Nici vorbă.
Înseamnă o intoleranță la opiniile altora, egală cu cea a autorilor masacrului de la Paris.
Una e însă intoleranța la opiniile celorlalți și alta atentatul la libertatea presei.

Ion Cristoiu

Distribuie Distribuie Comentarii