In ultimii ani ne-am obisnuit sa nu ne "iasa" nimic. Rand pe rand, toate obiectivele mari, de amplitudine nationala au fost ratate. Esec dupa esec, neimplinire dupa neimplinire, asta am numarat.

O tara de 20 de milioane de oameni, a 40-a economie a lumii, care pregateste in fiecare an zeci de mii de ingineri rateaza an de an posibilitatea de a construi 123 de kilometri de autostrada care sa strabata Carpatii si sa lege Marea Neagra de Europa Centrala. Pentru ca esecul sa fie si mai dureros, in ultimii 30 de ani s-au facut 10 studii de fezabilitate numai pentru a confirma si traseul si solutia tehnica indicate in primul dintre ele, cel facut in anii 80, sub teroarea piticului din Scornicesti, scrie profesorul Petrișor Peiu pe  Ziare.com .

A 40-a economie a lumii nu reuseste sa construiasca cateva spitale regionale, darmite unul republican.

A 40-a economie mondiala opereaza cu niste cai ferate pe care trenurile merg cu viteze mai mici decat acum 30, 40 sau chiar 50 de ani.

A 40-a economie a lumii se uita paralizata de imobilism cum i-a plantat Dumnezeu in platoul continental al marii cateva sute de miliarde de metri cubi de gaze si nu stie ce sa faca cu ele.

A 40-a economie a lumii sta cu sute de milioane de tone de carbune uitate in subteran, desi toti am aflat ca Ursula von der Lynen s-a inscaunat presedintele Europei sub juramantul ca va decarbonifica continentul pana in 2020.

A 40-a economie a lumii numara zilele ramase pana la expirarea duratei de viata a reactoarelor de la Cernavoda, fara sa faca nimic pentru a compensa aceasta.

A 40-a economie a lumii doarme peste rezervele de gaze on-shore detinute si nu catadicseste sa isi conecteze propriul popor la distributia de gaze.

O tara de 20 de milioane de oameni, a saptea cea mai populata a Uniunii Europene, partener strategic al celei mai mari puteri militare din istoria omenirii nu este in stare sa fie nici macar prezenta in sala unde se desfac si se fac treburile din Republica Moldova, republica populata cu 82% romani si finantata aproape exclusiv de la Bucuresti.

A saptea cea mai populata tara din Uniunea Europeana, a 10-a cea mai mai mare economie a Uniunii nu reuseste sa intre in OECD, dar atinge performanta incredibila de a fi data la o parte din Consiliul de Securitate al ONU pentru micuta Estonie, un stat cu doar 2 milioane de locuitori.

Imaginea acestei neputinte tragice nu ar fi intreaga daca nu am avea in oglinda contemporaneitatii vecina si rivala Ungaria lui Viktor Orban. Nu avem decat 700 de kilometri de autostrada? Ei bine, ungurii au o tara de doua ori mai mica, dar cu o retea dubla de autostrazi (1.500km) . Nu avem decat 3 universitati in primele 1.000 din lume? Ei bine, ungurii au 6. Nu exportam bunuri nici macar de 70 de miliarde de euro? Ei bine, ungurii exporta de peste 100 de miliarde de euro. Nu putem sa fim influenti nici macar la Chisinau? Ei bine, ungurii sunt campionii integrarii statelor balcanice, devenind liderii informali pentru statele din fosta Iugoslavie. Nu suntem inca in OECD sau in spatiul Schengen? Ei bine, ungurii sunt demult acolo. Nu putem sa distribuim gazul decat pentru 35% din Romania? Ei bine, ungurii il distribuie in 95% din tara lor. Nu putem sa construim doua noi reactoare nucleare? Ei bine, ungurii construiesc inca reactoare la 120 km de Timisoara. Nu putem sa ii aparam pe romanii din Ucraina, Serbia sau chiar Ungaria? Ei bine, Viktor Orban vorbeste de la Budapesta in numele maghiarilor din Romania, iar Bucurestiul il ia in serios si negociaza cu el. Sa mai adaugam ca, dupa ce am rotit jumatate din armata nostra in razboaiele pe care le poarta americanii prin lume si dupa ce am cumparat sisteme de rachete americane de cateva miliarde de dolari, ungurii au impus pe agenda americanilor cel mai important subiect al regiunii, impingandu-ne sa vindem gazul din Marea Neagra tocmai la Budapesta.

Am ajuns atat de obisnuiti cu esecul, incat unul dintre cele mai importante partide din tara propune, nici mai mult nici mai putin, ca institutiile europene sa gestioneze cei 37 de miliarde de euro de la UE, in locul guvernului roman. Adica sa desfiintam practic guvernul. Ba chiar, supralicitand aceasta macabra politica, Ministerul Sanatatii rupe din cele abia 150 de milioane de euro nici mai mult nici mai putin decat 13 milioane de euro pe care ii da Bancii Europene de Investitii (BEI) pentru a sfatui guvernul cum sa cheltuie cei 137 de milioane de euro ramasi. Aaaa, v-ati prins? Adica institutiile europene vor gestiona banii nostri in schimbul unui comision pe care il vom plati tot noi. Alo, DNA, Curtea de Conturi si partidele de opozitie, unde sunteti? Dupa ce ca am obtinut a doua cea mai mica de alocare de fonduri europene, mai si platim din acesti bani prea putini vreo 1.000 euro pe zi pentru pretiozitatile cate unui "expert" angajat de BEI pe banii nostri! Pai de ce mai platim salariile uriase ale functionarilor de la Ministerul Sanatatii, de ce nu platim doar onorariile expertilor BEI, daca tot i-am pus sa guverneze in locul ministrilor nostri?

Poate este momentul sa ne uitam cum a iesit o mare natiune dintr-o criza de incredere similara, acum 50-60 de ani. In noiembrie 1960, la alegerea presedintelui John Fitzgerald Kennedy, America se uita hipnotizata la superioritatea tehnologica a sovieticilor in domeniul spatial, superioritate care venea din avansul tehnicilor militare bazate pe lansarea rachetelor. In plus, Uniunea Sovietica depasise perioada de distrugere masiva din timpul razboiului si incepea sa se apropie de nivelul occidental. De fapt, in anii 60, sovieticii aveau o performanta economica peste cea a japonezilor sau spaniolilor, aproape de cea a vestului Europei.

Atunci au fost sovieticii cel mai aproape de nivelul americanilor din toata perioada razboiului rece. Pentru ca amenintarea sa devina si mai mare, la 12 aprilie 1961, cosmonautul sovietic Iuri Gagarin a devenit prima persoana care a zburat in spatiu, intarind temerile americanilor de a ramane in urma intr-o competitie tehnologica cu Uniunea Sovietica.

Dupa numai o luna si jumatate, America si-a revenit din soc si si-a lansat contra-ofensiva: la 25 mai 1961, presedintele Kennedy si-a asumat obiectivul aselenizarii, intr-un mesaj istoric adresat Congresului: "Acum este momentul sa facem niste pasi mai mari - a venti timpul pentru o noua campanie americana - a venit timp pentru ca aceasta natiune sa joace rolul principal in explorarea spatiului, care, in multe privinte, poate sa fie decesiva pentru viitorului nostru de pe Pamant. ...Cred ca natiunea trebuie sa se consolideze intru atingerea acestui obiectiv, si pana la sfarsitul acestui deceniu, pe Luna sa paseasca un om si sa se intoarca in siguranta pe Pamant. Nici un proiect spatial in aceasta perioada nu va fi mai impresionant pentru omenire, sau mai important in explorarea spatiului pe distante lungi; si nici unul nu va fi atat de dificil sau de costisitor de realizat".

Si America a reusit: fix acum 50 de ani, programul Apollo si-a atins scopurile odata cu misiunea Apollo 11 care a dus primii oameni pe Luna, Neil Armstrong si Buzz Aldrin, pe 20 iulie 1969, si i-a readus in siguranta pe Pamant pe 24 iulie. 12 oameni au pus piciorul pe Luna pana la sfarsitul programului Apollo, in decembrie 1972, toti americani, in vreme ce sovieticii nu au reusit niciodata sa trimita personal uman pe Luna. De atunci incolo, diferenta tehnologica si economica in sens larg intre SUA si URSS avea sa creasca continuu, americanii devenind liderii tehnologici de necontestat ai omenirii. Desi sovieticii si acum rusii au mai realizat produse aeronautice superioare celor americane, niciodata ei nu au mai fost atat de aproape de nivelul tehnologic din SUA.

Ceea ce a a redat Americii intaietatea globala in competitia cu celelalte natiuni, ceea ce a redat Americii increderea in propriile forte, ceea ce a concentrat energiile si resursele unei natiuni cu adevarat exemplare a fost ambitiosul program Apollo, care desi lansat de administratia Eisenhower, a fost asumat amplificat si radical schimbat de catre vizionarul presedinte John F. Kennedy, cel care a impus obiectivul aselenizarii. Denumirea programului a fost, nu intamplator, aleasa Apollo, zeul grec al zilei, al luminii si al artelor, de care managerul NASA, Abe Silverstein, care mai tarziu a spus ca "Am numit nava spatiala de parca as fi dat numele copilului propriu: Apollo, care urma sa-si duca carul peste Soare" (Sursa: Bilstein, Roger E. (1996), Originally published 1980, Stages to Saturn: A Technological History of the Apollo/Saturn Launch Vehicles. The NASA History Series. Foreword by William R. Lucas. Washington D.C.: NASA. OCLC 36332191). Firmele care au primit contractele acestui program au fost mandria economiei americane: General Dynamics/Convair, General Electric si Glenn L. Martin.

Este o lectie care ne vine de acum 50-60 de ani, dar pe care nu putem s-o ignoram. Daca o natiune isi propune sa isi concentreze energia si resursele intr-un program national, daca politicienii conduc cu intelepciune acel program, atunci acea fericita natiune va reusi.

Romania este o tara suficient de mare in context european; natiunea noastra, de doua ori mai numeroasa decat cea maghiara, a numarat de prea multe ori realizari ale vecinilor de la vest acolo unde noi am marcat esecuri, incat sa nu ne propunem un program Apollo romanesc. Avem dreptul la propriul nostru program ambitios, avem dreptul la Apollo al nostru. Mai ramane doar ca presedintele nostru sa se culce intr-o noapte Klaus Iohannis si sa se scoale a doua zi John Fitzgerald Kennedy. Sa se trezeasca, adica, cu programul Apollo al romanilor.

"That's one small step for man, one giant leap for mankind".
Neil Armstrong, la coborarea din modulul lunar Eagle, 20 iulie 1969

Distribuie Distribuie Comentarii