Percepția generală despre români în Evul Mediu este că doar s-au apărat în fața atacurilor vecinilor hrăpăreți. În realitate, voievozi cu calități militare excepționale și cu mult curaj au dus războaie de multe ori în teritoriul inamic, preferând ofensiva și politica expansionistă.

„Eu? Îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul”. Acesta este un binecunoscut vers din Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu. Mult timp, dar mai ales în perioada naționalismului de factură comunistă, din România, s-a perpetuat această concepție privind politica externă a voievozilor români.

În realitate, au fost câțiva voievozi cu talent militar și mult curaj care au preferat să atace inamicul în teritoriile sale. Așa se face că unele bătălii de apărare foarte cunoscute în istoria românilor erau, de fapt, campanii de pedepsire organizate de otomani, după raidurile valahilor în provinciile Imperiului Otoman. Totodată au fost câțiva domnitori și cu gânduri expansioniste, dar și cu o putere militară capabilă să facă ravagii în zonele învecinate. În general despre Principatele Române, cronicarii vremii sau contemporanii mărturiseau că aveau războinici de temut.

„Iute ca torentul”, raidul puțin cunoscut al valahilor în inima taberei achingiilor

Mircea cel Bătrân este cunoscut, din punct de vedere militar, mai ales prin prisma bătăliilor de la Rovine și de la Nicopole , ultima, în care nici măcar nu a fost lăsat să atace așa cum și-ar fi dorit. Cea de la Rovine a fost încadrată, mai ales în timpul istoriei predate în comunism, la bătăliile prin care voievodul muntean „își apăra sărăcia și nevoile și neamul”.

Puțini știu însă că această bătălie cumplită la care a participat însuși Baiazid Fulgerul a fost o expediție de pedepsire, după ce voievodul muntean își făcuse de cap prin Balcani, în timp ce otomanii erau ocupați cu campaniile asiatice. Întreaga poveste s-a petrecut în contextul expansiunii otomane în Balcani.

Țaratele bulgărești și sârbești cădeau unul după altul în fața oștilor sultanului. În anul 1393, după cucerirea Țaratului de Târnovo, otomanii erau deja la Dunăre. Statele creștine din zonă, mai ales Ungaria și Țara Românească, erau direct interesate de această expansiune îngrijorătoare, știind că vor urma, dacă nu se iau măsuri. Prima confruntare cu turcii, Mircea a avut-o în luptele pentru Dobrogea, când a distrus câteva contingente otomane care trecuseră Dunărea. La rândul lor, turcii nu-l uită pe Mircea și atacă Valahia, prădând puternic în sudul Munteniei sau al Olteniei.

Voievodul valah nu pare să se lase impresionat și, la rândul său, organizează o incursiune devastatoare în teritoriile otomane, de la sud de Dunăre. Domnul valah află că grosul armatei otomane din Balcani plecase într-o campanie în Asia și atacă în forță. Trece Dunărea cu o armată de călăreți bine înzăuați și bine echipați și trece prin foc și sabie garnizoanele otomane din Balcani, atacând inclusiv tabăra achingiilor de la Karînovasî, adică, probabil Karnobatul de astăzi.

Această campanie a avut loc în 1394 și a fost menționată de cronicarul otoman Kemal Pașa Zade. Se presupune că campania din 1395, concretizată prin bătălia de la Rovine, a fost o expediție de pedepsire otomană, tocmai pentru prăpădul pe care Mircea îl făcuse în teritoriile otomane, chiar până la sud de Munții Balcani.

O pădure de țepe și piramide de capete în teritoriile otomane

Vlad Țepeș a fost un adevărat coșmar pentru otomani. După o încercare scurtă de domni, luând tronul cu ajutorul turcilor în 1448, fiul lui Vlad Drăculea a pribegit prin Moldova și Transilvania așteptând momentul prielnic. Odată ce Vladislav al II-lea a devenit supus al turcilor, Iancu de Hunedoara decide să-l susțină pe Vlad Țepeș și îl ajută să ajungă domn în Valahia în 1456. În anul 1459, Vlad Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor și se înscrie în planurile de cruciadă anti-otomană ale lui Matei Corvin. Drept dovadă, încheie o alianță cu regele Ungariei în 1460. Mai mult decât atât, Vlad Țepeș organizează un raid incredibil în teritoriile otomane.

În 1461-1462, cu o armată valahă foarte puternică, vlad Țepeș a trecut Dunărea și a pustiit provinciile otomane din Balcani. Inclusiv cetatea Nicopole cade în mâinile valahilor. Sunt omorâți peste 30.000 de turci, așa cum reiese și din corespondența purtată de Vlad Țepeș cu Matei Corvin. Desigur, domnitorul valah a strecurat teama în otomani în felul său, cu piramide de capete tăiate și pădure de țepe.

Campania otomană de represalii nu s-a lăsat așteptată, dar Vlad Țepeș a organizat celebrul atac de noapte în urma căruia sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, era să-și piardă viața. Ce nu au reușit să facă turcii, adică să-l ucidă pe Vlad Țepeș, au reușit boierii valahi, prin trădări repetate.

Ștefan cel Mare și expedițiile sale de jaf și cucerire

Puternicul voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare, a fost unul dintre cei importanți lideri ai zonei sud-est europene în veacul al XV-lea. Cu o armată foarte puternică și bine echipată, remarcată și de călătorii sau diplomații străini ai vremii, voievodul moldovean și-a permis să joace dur cu marile puteri ale vremii, cel puțin o vreme. El a făcut numeroase expediții de jaf și pedepsire în Principatul Valahiei, tocmai pentru a se asigura că domnitorii munteni nu-i mai ajută pe sultani, cu trupe, în expedițiile lor contra Moldovei.

Totodată, dorea să pună pe tronul Valahiei domnitori credincioși politicii comune anti-otomane. În anul 1470, Ștefan cel Mare a invadat Țara Românească și a prădat-o cumplit, arzând Brăila și Târgul de Floci.

„Întra zavistiia între Ştefan-Vodă şi Radul-Vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omeneşti de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan-Vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au ţara şi slujitorii săi şi au intratu în Ţara Muntenească, de au prădatu marginea, şi au arsu Brăila în saptamâna albă, marţi”, se arată în cronici.

În 1471, după ce Radu cel Frumos atacă, la rândul său, Moldova și este înfrânt la Soci, de către Ștefan cel Mare, moldovenii atacă din nou Valahia. O pradă și mai cumplit și o trec prin foc și sabie de la un capăt la celălalt.

„Au ucis dintre dânşii mulţime mare. Şi toate steagurile lui au fost luate şi schiptrul cel mare al lui Radul voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi”, se menționează în altă cronică.

În 1473, scenariul se repetă cu jefuirea Valahiei.

Mai mult decât atât, domnitorul moldovean își permitea să facă incursiuni și în teritoriile care răspundeau de coroana maghiară. Mai precis, după ce a aflat, în 1460, că Petru Aron ucigașul tatălui său se află în Transilvania, Ștefan a trimis câteva contingente în teritoriile ungurești.

Incursiunile moldovenești din Transilvania au fost unul dintre motivele pentru campania organizată de regele Ungariei, Matei Corvin, în Moldova, sfârșită cu înfrângerea dezastruoasă, pentru oastea maghiară, de la Baia.

Nici pe polonezi nu i-a cruțat Ștefan cel Mare. După ce Ioan Albert, regele Poloniei, încearcă, în van, să cucerească Moldova în 1497, Armata poloneză, în retragere, este distrusă în Codrii Cosminului.

Drept represalii, domnitorul Moldovei pleacă, în 1498, cu o armată în ținuturile poloneze. Moldovenii fac ravagii în Galiția și Podolia, iar cetăți și târguri precum Trembowla, Buczacz sau Podhajce au fost efectiv arse și jefuite.

Se presupune că Ștefan cel Mare a luat din teritoriile atacate peste 100.000 de robi. „Mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100.000. Mulţi de aceia au aşăzat Ştefan-Vodă în ţara sa, de şi până astăzi trăiaşte limba rusească în Moldova, ales pre unde i-a descălecat, că mai a treia parte grăiescu ruseşte”, arată Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei.

Zeci de miii de turci măcelăriți și incursiuni cumplite în teritoriile otomane

Mihai Viteazul este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți voievozi români, mai ales în luptele otomane. Deși primește tronul cu ajutorul turcilor, în 1594, domnitorul valah refuză să mai plătească tributul, ba chiar îi măcelărește pe turcii din București. Mai apoi, trece rapid împreună cu o armată muntenească, dar și cu trupe ungurești, și atacă și cucerește Giurgiu, apoi se aruncă asupra Târgului de Floci, Hârșovei, dar și asupra Silistrei.

După ce face față unui atac tătărăsc la Șerpătești, Mihai trece Dunărea și îi atacă pe otomani la Ruse, spulberându-i și dând foc orașului. Urmează Nicopole, Cernavodă, Turtucaia, Vidin și Brăila. Totodată, a incendiat orașele Bodon, Conto, Pleionnie, Cracrat dar și altele, ucigând, în total, peste 40.000 de turci.

„Prealuminate Principe. N-am dorit să neglijez să dau informații Alteței Voastre cât timp eu și ai mei de puțin timp am trecut Dunărea și ne-am întâlnit lângă Nicopoli cu 1300 de turci conduși de doi pași și de 12 sangiac-bei, cu care ne-am hărțuit și cu ajutorul divin i-am înfrânt cu mari ucideri dintre ei și cu fuga celor doi pași; apoi am incendiat Nicopoli și am dărâmat toate casele, în număr de 16.000, trecând prin tăișul spadei pe toți câți mai erau înăuntru”, se arată într-un fragment al scrisorii lui Mihai Viteazul către arhiducele Maximillian.