O ipoteză TERIFIANTĂ: Și dacă Băsescu are DREPTATE?
Urmărindu-l aseară pe fostul președinte la B1TV, mulți români vor fi avut impresia că în el s-a reîncarnat Vadim Tudor. Atacurile lui Băsescu la adresa occidentului, a americanilor, acuzațiile de îngropare a capitalismului autohton de către campania anticorupție, toate făceau parte din arsenalul sforăitor-patriotard al peremistului. Cu adevărat terifiantă e însă o ipoteză; și dacă Băsescu are dreptate cînd spune că americanii ar putea fi interesați în slăbirea României?
Traian Băsescu a criticat aseară mesajul cel puțin straniu prin care ambasadorul american, un stat aliat, a părut să încurajeze protestele de stradă, emițînd o teorie inedită:
”Pot fi și politici, și aici o spun cu toată seriozitatea – iar ambasadele, dacă se uită, să o ia și ca avertisment de la un om politic experientat – pot fi și politici prin care aliații înșiși vor să te vadă slab, ca să le mănînci din palmă, să te folosească, să te ia anexă”.
O declarație în care mustește naționalismul ieftin, la prima vedere.
De ce ar vrea americanii un stat românesc slab?
Numai așa, de ai dracului, ca să-și arate mușchii în fața statelor europene?
Destul de greu de înțeles, în condițiile în care SUA au pierdut în ultimii ani sprijinul necondiționat al unor state precum Ucraina, Ungaria, mai recent Polonia, după ultimele alegeri.
Pe aici, prin zonă, România a cam rămas singura țară care mai pune mare preț pe relația cu licuriciul american.
Pentru a pune mîna alde Chevron ori Texaco pe și mai multe bogății naționale?
Păi asta se rezolvă destul de simplu într-o țară în care pînă și șefa DNA se miră cum de nu scade corupția, cu toate sutele și miile de arestări.
Există, din nefericire, o variantă care ar putea, într-adevăr, explica interesul pentru slăbirea instituțiilor politice ale statului, adică partidele, parlamentul și guvernul, pentru că la președinție nu mai avem, oricum speranțe.
De ce ar avea nevoie americanii, deci, de slăbirea clasei politice?
Răspunsul s-ar putea găsi într-o informație care a fost recepționată ieri cu toată seriozitatea la nivel mondial: potrivit lui Ashton Carter, Secretarul american al Apărării, SUA a decis să îşi adapteze în acest moment „postura operaţională“ pentru a răspunde în mod apropriat oricărei forme de agresiune venită din partea Federaţiei Ruse.
Carter a explicat că, în Europa, Rusia a violat suveranitatea unor ţări ca Ucraina şi Georgia şi încearcă în mod activ să intimideze Statele Baltice.
”În acelaşi timp, în Siria, Rusia aruncă benzină pe un foc deja primejdios, prelungind un război civil care alimentează exact acel extremism căria Rusia anunţă că i s-ar opune.“ a spus el.
Conflictul escaladează periculos la nivel mondial, iar viitorul apropiat poate aduce surprize neplăcute.
Asta înseamnă că România, ca partener strategic al americanilor, membră NATO și beneficiind, totodată de o poziție geopolitică aparte, s-ar putea confrunta cu solicitări dure, anul viitor.
O asemenea solicitare dură a mai existat o singură dată pînă acum, în 1999, cînd țara noastră, semnatară a parteneriatului strategic cu SUA în 1997, a fost nevoită să înghită uriașul hap al implicării în bombardarea Iugoslaviei.
Care a fost marea problemă a americanilor, în acel moment?
Răspunsul e: opoziția clasei politice autohtone.
”Este o iluzie tragică să crezi că există o soluție militară la problemele din Kosovo. Considerăm deosebit de grav faptul că NATO a folosit forța fără acordul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite” tuna liderul PDSR, Ion Iliescu.
Petre Roman, președintele PD, își exprima îngrijorarea față de faptul că “s-a ajuns la desfășurarea de forțe militare” la granițele României, iar Mircea Ionescu Quintus, președintele PNL, avertiza că “o tragedie nu poate fi curmată printr-o altă tragedie”.
Adrian Năstase explica, și el, că ”starea de emotivitate maximă nu este cea mai bună formulă de a ne raporta la momentul actual. Războiul general nu este încă formula cu șansele cele mai mari”, iar Viorel Cataramă, președinte al PNR pe atunci, susținea că ”Prin punerea la dispoziția forțelor NATO a spațiului aerian românesc și a aeroportului din Timișoara, populația acestei zone este expusă direct conflictului, ținînd cont că sîrbii ar putea riposta în toate direcțiile din care sînt atacați”.
Președintele Emil Constantinescu s-a trezit într-o postură ingrată: de-o parte, aliații americani presau pentru un vot al parlamentului favorabil dreptului de survol pentru bombardierele NATO, pe de alta, clasa politică se plia pe dorința de neimplicare a populației.
Riscul ca votul parlamentului să fie negativ era atît de mare, încît Constantinescu a trebuit să înghită o uriașă broască rîioasă. Conform propriilor destănuiri de mai tîrziu, a trebuit să apeleze la magnatul Sorin Vîntu, care deținea controlul financiar și nu numai al unui număr uriaș de parlamentari PDSR.
SOV a acceptat să le dea acestora semnalul potrivit, cu o condiție: să i se aranjeze o întrevedere privată cu Javier Solana, secretarul NATO din acea vreme.
Finalmente, pe 22 aprilie 1999, parlamentul României a votat pentru atacarea Iugoslaviei din spațiul nostru aerian.
Pe Emil Constantinescu, decizia l-a costat scump: a pierdut peste 20 de procente din popularitate și a ajuns în situația umilitoare de a renunța la o a doua candidatură. A fost, mai pe scurt, începutul sfîrșitului său politic.
Marea întrebare: ținînd cont inclusiv de experiența trecutului, care ar fi poziția actualei clase politice dacă peste cîteva luni, va fi pusă în situația de a aproba, în parlament, o cerere la fel de dură sau chiar peste cea din 1999?
Nu e greu de intuit.
Impulsionat de sondajele care arătau nemulțumirea românilor față de trimiterea de trupe în Orient, să ne amintim că premierul Tăriceanu a fost la un pas să le retragă, acum opt ani, exact cînd americanii vorbeau de contrariu, adică de sporirea lor.
În plin an electoral, greu de crezut că partidele de la noi și-ar băga gîtul într-un laț atît de primejdios.
Dacă, în schimb, vom avea un guvern de tehnocrați cu premier impus din afară, guvern cu o doză sensibilă de independență față de partide și bine strunit de la Cotroceni, PSD va fi paralizat de eventuala condamnare a lui Dragnea, iar în parlamentul oricum ”frăgezit” de răcnetele străzii se vor produce mișcări de trupe, începînd cu disoluția UNPR, e probabil ca traseul instituțional al unei decizii nepopulare să fie mult ușurat.
