Evenimentele de săptămâna trecută au arătat că cei din tabăra anti-Trump devin o imagine oglindă a lui Trump însuși – „surescitați, necalibrați și incapabili să aibă o conversație inteligentă despre orice problemă politică complexă”, scrie Brooks în articolul „ Trump ne-a făcut pe toți să fim proști ”.
Problema politică complexă legată de Iran este faptul că această țară vrea să devină o mare putere în regiune și în lume exportând terorismul, nu pentru că ar avea o economie sau o armată puternică.
„Iranul este puternic pentru că sponsorizează milițiile din Orientul Mijlociu, destabilizând regimurile și răspândind genocidul și epurarea sectară. În ultimii ani, aceste miliții, controlate de Qassem Soleimani, s-au simțit libere să opereze liber, cu un efect distructiv mai mare.”
Într-un fel sau altul, era necesar să fie limitate aceste miliții. Nu ai cum să le distrugi pe toate, pentru că sunt răspândite. Această problemă a încurcat și administrațiile americane anterioare.
„În Orientul Mijlociu și oriunde există conflicte prelungite, națiunile au o modalitate de a aborda această problemă. Folosesc violența ca formă de comunicare. O națiune care încearcă să mențină ordinea internă va asasina un lider al terorismului sau va distruge o structură a terorismului”, scrie Brooks.
Mesajul atacului este unul de echilibrare a taberelor. „Știm că suntem într-un conflict pe termen lung, dar să nu-l scăpăm din mână, că nu servește niciunuia din noi.”
Este un mod de a ține sub control situația, de a stabili o limită. Aceste tipuri de operațiuni au riscuri și recompense.
Un risc este să nu stopeze escaladarea conflictului, ci să o accelereze. Radicalii din cealaltă parte se vor enerva și vor ieși în stradă. Liderii lor vor trebui să potolească acea furie.
O recompensă este că se stopează escaladarea conflictului. Cealaltă parte dă semne că a înțeles mesajul. „Mesaj primit. Vom face unele lucruri ca să ne salvăm obrazul, pentru a liniști strada, pentru că nici noi nu dorim să scăpam din mână situația.”
O altă recompensă este că ai reușit să elimini un terorist eficient, precum Soleimani. După uciderea acestuia, unii profesioniști americani în securitate au vorbit despre „echilibrarea riscurilor și recompenselor”.
Stanley McChrystal, general pensionar și Michael Mullen, un amiral în retragere, au explicat că eliminarea lui Soleimani a meritat riscul. Susan Rice, fostă consilieră în domeniul securității naționale, crede că nu, notează David Brooks de la New York Times.
În tabăra anti-Trump nu s-a produs nimic remarcabil legat de această acțiune asumată de SUA.
„Conduși de Bernie Sanders și Elizabeth Warren, ei au evitat discuția despre cât de greu este să bagi milițiile între niște limite. În schimb, s-au axat pe o problemă mult mai ușoară, care de fapt nici nu era pe masă: Ar trebui să invadăm Iranul?”, scrie comentatorul american.
Și de aici, s-a pornit un val de lamentări fără nicio soluție practică. Suntem la un pas de război! Trump ne conduce către războaie nesfârșite în Orientul Mijlociu! Suntem pe vârful haosului total! Și toate aceste exagerări au condus inevitabil spre concluzia că Trump este un monstru.
„Aceasta este victoria finală a lui Trump. Orice discuție pe orice temă îl implică acum pe Trump. Urându-l pe Trump împreună a devenit ultimul liant, un mecanism de atragere a atenției și de maximizare a profitului pentru noi, cei din tabăra anti-Trump. Așa că livrăm cu fervoare și exagerări discuții despre raportul Mueller, suspendare, dosarul Steele, care nu duc nicăieri”, scrie Brooks.
Ceea ce ar trebui să remarce atât democrații, cât și republicanii, este că Trump a folosit forța militară mai puțin decât oricare alt președinte de la Jimmy Carter încoace. Practic, a aruncat câteva „petarde” la distanțe mari, să se asigure că „străinii nebuni” se omoară între ei și nu mai au timp de „operațiuni” externe.
„Și acesta este paradoxul final. Suntem în mijlocul unei ciocniri ale civilizațiilor. Orientul Mijlociu este atât de inflamat, încât ar trebui să ieșim de acolo. Suntem oricum prea proști / ineficienți / rasiști / imperialiști ca să facem vreun bine acolo. Riscul ar fi, după convingerea noastră, că ignorând lumea, aceasta ne va ignora. Nu ne va ignora.”
