Israelul promite să elimine Hamas într-un atac necruţător asupra Fâşiei Gaza, dar nu are în vedere un final de joc evident şi nici un plan clar de guvernare a enclavei palestiniene devastate, chiar dacă va triumfa pe câmpul de luptă, comentează Reuters.

Campania militară din Gaza „Operaţiunea Săbiile de fier“ va fi de neegalat în ferocitatea sa şi nu se va compara cu nimic din ceea ce Israelul a desfăşurat în trecut în Gaza, au spus opt oficiali regionali şi occidentali care cunosc conflictul şi care au refuzat să fie numiţi din cauza caracterului sensibil al subiectului.

Strategia israeliană imediată, au declarat trei oficiali regionali familiarizaţi cu discuţiile dintre SUA şi liderii din Orientul Mijlociu, este de a distruge infrastructura din Gaza, chiar şi cu preţul unor pierderi civile ridicate, de a împinge populaţia enclavei spre graniţa egipteană şi de a ataca Hamas prin aruncarea în aer a labirintului de tuneluri subterane pe care gruparea le-a construit pentru a-şi desfăşura operaţiunile.

Totuşi, oficialii israelieni au declarat că nu au o idee clară despre cum ar putea arăta un viitor postbelic.

Ce va urma?

La Washington există mai puţin optimism cu privire la faptul că Israelul va putea distruge complet Hamas, iar oficialii americani văd puţine şanse ca Israelul să vrea să păstreze vreun teritoriu din Gaza sau să îl reocupe, a declarat sursa americană.

Teama din întreaga regiune este că războiul va exploda dincolo de limitele Fâşiei Gaza, Hezbollahul din Liban şi Iranul, susţinătorul său, deschizând noi fronturi majore în sprijinul Hamas.

Liderii arabi i-au spus secretarului de stat American Antony Blinken, care a străbătut regiunea săptămâna trecută, că, deşi condamnă atacul Hamas asupra Israelului, se opun pedepsirii colective a palestinienilor obişnuiţi, de care se tem că vor declanşa tulburări regionale. Furia populară se va amplifica în întreaga regiune atunci când numărul de victime va creşte, au avertizat ei.

Propunerea Washingtonului

Sursele regionale au declarat că Washingtonul propune să revigoreze Autoritatea Palestiniană (AP), care a pierdut controlul asupra Fâşiei Gaza în favoarea Hamas în 2007, deşi există mari îndoieli că AP sau orice altă autoritate ar fi capabilă să guverneze enclava de coastă în cazul în care Hamas ar fi alungată.

Miller, fost negociator american pentru Orientul Mijlociu, şi-a exprimat scepticismul profund cu privire la potenţialul de a stabili un guvern post-Hamas care să conducă Gaza.

„Aş putea să vă descriu o imagine mai potrivită pentru o galaxie foarte, foarte îndepărtată, şi nu pentru planeta Pământ dacă e vorba despre cum aţi putea combina ONU, Autoritatea Palestiniană, saudiţii, egiptenii, conduşi de SUA şi de europeni, pentru a transforma Gaza dintr-o închisoare în aer liber în ceva mult mai bun“, a spus el.

Între timp, apelurile pentru crearea unor coridoare umanitare în Gaza şi a unor rute de evacuare pentru civilii palestinieni au atras o reacţie puternică din partea vecinilor arabi. Aceştia se tem că o invazie israeliană va declanşa un nou val permanent de refugiaţi în masă, o reluare a războiului de independenţă israelian din 1948 şi a războiului arabo-israelian din 1967. Milioane de palestinieni care au fost forţaţi să fugă atunci au rămas blocaţi ca refugiaţi în ţările care i-au găzduit.

Ierusalimul de Est, capturat de Israel în războiul din 1967 şi apoi anexat, şi extinderea coloniilor israeliene pe teritoriul ocupat se află în centrul conflictului cu palestinienii. Netanyahu a îmbrăţişat în mod deschis extrema dreaptă religioasă şi radicală, promiţând să anexeze mai multe terenuri care să fie colonizate de evrei.

Sute de palestinieni au murit în Cisiordania de la începutul anului în confruntări repetate cu soldaţii şi coloniştii israelieni şi există o îngrijorare generalizată că violenţele ar putea cuprinde teritoriul, în timp ce Gaza, aflată în apropiere, arde.

„Oricare ar fi cel mai rău scenariu pe care îl aveţi, va fi şi mai rău“, a declarat o a doua sursă regională referindu-se la posibilitatea extinderii conflictului dincolo de Gaza.

Experiența SUA

În lipsa unei strategii politice și de securitate viabile pentru „ziua de după”, orice victorie militară se poate destrăma. „Amintiți-vă de Afganistan. Amintiți-vă de Irak. Amintiți-vă de Liban”, a avertizat Ehud Barak, un fost prim-ministru israelian, citat de The Economist. El se referea la invazia Israelului în Liban în 1982 și la invazia americană din Afganistan în 2001 și din Irak în 2003. Toate trei au fost provocate de acte de terorism. Toate trei au fost marcate de mari succese militare inițiale. Și toate trei s-au transformat în dezastre politice.

„Războiul global împotriva terorismului” al Americii a început triumfător. La doar două luni după atacurile Al-Qaeda asupra Americii din septembrie 2001, forțele conduse de americani controlau Kabul, capitala Afganistanului. Guvernul taliban dispăruse. Al-Qaeda era hăituită. Liderul său, Osama bin Laden, a fost urmărit în Pakistan și ucis în 2011. Dar talibanii au luptat împotriva unei insurgențe în creștere. După ce a pierdut peste 2.400 de militari, America a plecat în 2021. Guvernul afgan s-a prăbușit aproape imediat, iar talibanii au revenit la putere. Războiul din Irak a fost, de asemenea, lipsit de glorie și mult mai sângeros. Din nou, forțele americane au cucerit rapid capitala Bagdad, în aprilie 2003. Președintele George W. Bush s-a lăudat pe puntea de zbor a portavionului USS Abraham Lincoln sub semnul: „Misiune îndeplinită”.

De fapt, țara era pe punctul de a aluneca într-un război civil. Forțele americane l-au capturat pe Saddam Hussein, dictatorul irakian, dar în curând s-au confruntat cu insurecții sângeroase din partea milițiilor sunnite și șiite. Forțele americane s-au retras în 2011, dar s-au întors în număr mai mic în 2014 pentru a ajuta la respingerea Statului Islamic după ce acesta a cucerit zone întinse din Irak și Siria. În total, America a pierdut aproximativ 4.500 de membri ai forțelor armate, ca să nu mai vorbim de cei aproximativ 300.000 de irakieni care au murit, majoritatea civili. Hussein Ibish, de la Institutul statelor arabe din Golf din Washington, spune că grupurile teroriste și insurgente recurg la violențe spectaculoase pentru a provoca un răspuns irațional: „Ei știu că răul pe care îl pot face puterii dominante este limitat. Ei înțeleg că răul pe care puterea dominantă și-l poate face sieși este infinit mai mare”.

Experiența Israelului

În iunie 1982, pe fondul schimburilor de artilerie de la granița de nord a Israelului cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO), grupul-umbrelă palestinian, bărbați înarmați l-au împușcat și rănit pe ambasadorul Israelului la Londra. Guvernul israelian a considerat atacul ca fiind un casus belli pentru a invada Libanul și a desființa PLO, chiar dacă lovitura a fost atribuită rivalului său, grupul Abu Nidal. Forțele israeliene au asediat PLO în vestul Beirutului, forțându-l pe liderul său, Yasser Arafat, și mii de luptători, să plece în exil. Bachir Gemayel, aliatul creștin al Israelului, a fost ales președinte al Libanului.

Apoi totul s-a prăbușit. Gemayel a fost aruncat în aer. La vederea forțelor israeliene, luptătorii săi falangiști s-au răzbunat ucigând palestinieni în taberele de refugiați Sabra și Chatila. O comisie de anchetă israeliană a constatat că Ariel Sharon, ministrul israelian al apărării, era indirect responsabil, iar acesta a fost retrogradat. În decurs de un an, sub presiunea protestelor împotriva războiului, Menachem Begin, prim-ministrul, și-a anunțat demisia.

Un efect a fost ieșirea la rampă a Hezbollah, o miliție șiită care a reușit să scoată Israelul din Liban în 2000. Un alt impact a fost asupra palestinienilor din Cisiordania și Fâșia Gaza ocupate de Israel. Prima lor intifada, o revoltă cu pietre care a început în 1987, a pregătit terenul pentru acordurile de la Oslo dintre Israel și PLO, din 1993. Arafat a făcut o întoarcere triumfală în Gaza în anul următor.

Hamas a apărut ca principala forță de respingere violentă. Copiind tacticile sinucigașe ale Hezbollahului, a contribuit în mare măsură la distrugerea acordurilor de la Oslo. A forțat Israelul să părăsească Gaza în 2005 și a câștigat alegerile legislative palestiniene din 2006. În anul următor, a înlăturat Autoritatea Palestiniană (AP), administrația creată prin PLO. Fără Arafat, care a murit în 2004, blocată în Cisiordania și incapabilă să facă progrese în direcția creării unui stat prin negociere, AP a fost discreditată rapid, pe măsură ce s-a scufundat în autocrație și corupție.

Teoria descurajării

Din 2006, războaiele Israelului s-au bazat pe pedeapsă și descurajare, căutând nu să își distrugă inamicii, ci să le impună un preț atât de mare, încât să descurajeze Hamas și Hezbollah să mai atace Israelul.

Totuși, descurajarea este greu de măsurat. În cazul Hezbollah, aceasta a fost în general menținută de la ultimul mare război din Liban din 2006, declanșat de un raid transfrontalier al Hezbollah care a capturat doi soldați israelieni. Luptele au dus la distrugeri pe scară largă, în special în Dahieh, un cartier șiit din Beirut. Liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, a recunoscut ulterior că nu ar fi ordonat raidul dacă ar fi știut că reacția Israelului va fi atât de dură.

În Gaza, însă, perioadele de calm au fost mai scurte. Israelul s-a angajat în ceea ce unii numesc „cosirea ierbii”, adică a lovit periodic Hamas pentru a-l slăbi. Ca răspuns la tirurile de rachete ale Hamas, forțele israeliene s-au bazat în principal pe bombardamente de ripostă și pe protecția sistemului său de apărare aeriană Iron Dome. Unitățile terestre au intrat în Gaza doar cu reticență.

Dar și descurajarea are a vut o limită. Raidul Hamas din 7 octombrie a fost „probabil cea mai crudă acțiune din cei 100 de ani de conflict între Israel și palestinieni”, notează Ibish. Cu toate acestea, Israelul cade în „capcana” Hamas prin ferocitatea represaliilor sale. Luptele vor întoarce simpatia internațională către palestinieni, vor permite Hamas să revendice conducerea cauzei palestiniene și vor distruge perspectivele de apropiere între Israel și Arabia Saudită, susține Ibish.

Israelienii din Liban în 1982 și americanii din Afganistan și Irak după 2001 au avut aliați pe teren și un fel de planuri pentru a doua zi, oricât de defectuoase s-au dovedit a fi. Astăzi, în Gaza, Israelul acționează singur. AP este slabă și nu poate fi văzută întorcându-se în Gaza pe tancurile israeliene. Majoritatea guvernelor arabe nu prea iubesc Hamas, dar nu au prea mult curaj să fie văzute conspirând cu Israelul împotriva sa.

Israelul se bazează pe America

„Nu-mi pasă ce se va întâmpla în continuare”, spune Eitan Shamir, directorul Centrului Begin-Sadat pentru Studii Strategice, un think-tank israelian. „Orice ar fi, începe cu distrugerea Hamas”. Aliații au intrat în război împotriva naziștilor și abia mai târziu au dezvoltat un plan pentru a conduce Germania postbelică, notează el. În opinia sa, aventurile nefericite ale Americii și Israelului au început atunci când au început să se amestece în politica locală în loc să plece prompt. În plus, experiența Americii are puțină relevanță pentru Israel, spune Shamir. Aceasta a fost implicată în războaie expediționare și a putut aduce trupele acasă: „Israelul este complet diferit. Noi luptăm pentru casele noastre. Nu avem altă opțiune”.

Pentru mulți israelieni care, aidoma lui Shamir, cred că pacea este inaccesibilă în viitorul apropiat, singura opțiune este să continue să lovească dur inamicii, până când aceștia dispar sau se schimbă. Dacă războiul actual îi aduce Israelului câțiva ani de liniște, spun ei, este suficient.

Israelul, însă, nu are mână liberă. Dreptul internațional și, uneori, opinia publică internă limitează duritatea răspunsului său. Israelul se bazează pe Occident, în special pe America, pentru a respinge presiunea internațională, dar sprijinul său nu este nelimitat. Promisiunea că America „acoperă spatele Israelului” riscă să o facă complice la acțiunile Israelului, în detrimentul intereselor sale în regiune și în alte părți. Să luăm un singur exemplu: comentatorii arabi fac deja comparații între denunțarea de către America a atrocităților comise de Rusia în Ucraina și toleranța sa față de bombardamentele Israelului în Gaza, scrie The Economist.