Pe 31 martie se împlinesc 90 de ani de la nașterea celui care ne-a lăsat „Necuvintele“. Iubit acasă și peste hotare, întreaga lui viață a fost doar dragoste de la un capăt la altul – pentru poezie, pentru femeie, pentru băutură –, iar acesta nu era un lucru ușor de trecut cu vederea de comuniști. Două dosare i-au fost deschise pentru a stabili doar pentru că Nichita Stănescu a fost mai mult decât un poet și că, până la urmă, ne rămâne doar bucuria că „am trăit pe același glob pământesc“.

Pe Nichita nu aveai cum să nu-l remarci. A fost unul dintre cei care au umplut o perioadă nefastă a României, care au animat anii cenușii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Nichita a umplut golurile cu iubire – paginile goale, paharele goale, sufletele goale. Poeziile sale văzuseră cerneala tiparului în 1957, în reviste de specialitate precum „Gazeta literară“ și „Tribuna“, și abia trei ani mai târziu primul său volum, „Sensul iubirii“, apare la rafturi. De aici, bulgărele poeziei a devenit din ce în ce mai mare și pe Nichita nu l-a mai oprit din scris și din recitat decât moartea. Anii ’60 au fost plini de premiere – așadar, prima carte, prima plecare a lui în Cehoslovacia, primii prieteni de peste graniță, primul premiu al Uniunii Scriitorilor, pentru volumul „O viziune a sentimentelor“. În jurul lui se adunau tot soiul de oameni, care mai de care mai „spirituali“, care își doreau să aparțină cercului intim al scriitorului.

Toate acestea plus personalitatea volubilă a lui Nichita au atras, fără întârziere, atenția Securității. Și iată cum, în 1974, se deschide dosarul „Socrate“ – poate o paralelă stângace a comuniștilor de a compara vechile dezbateri grecești din agora cu întâlnirile „prezidate“ de scriitor, acest filosof-lider în viziunea celor de la Centru. Ce aveau ei în atenție? Glumele și discursurile la băutură, în care poetul trecea linia patriotică trasată de stat și Partidul se simțea jignit. După liste cu oameni care se perindau pe la el și date neacuzatoare din partea informatorilor, dosarul s-a închis în 1976... doar pentru a se deschide altul.

Ochi și urechi

În anii ’70, Nichita Stănescu câștigase popularitatea tuturor, iar casa lui devenise un soi de Mecca atât a artiștilor în devenire, cât și a celor cu ștaif. Combinația dintre personalitate și talent i-a dus renumele peste hotare, unde și-a făcut mulți prieteni. Mai mult, în 1975, obține Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder“. Așadar, o mică scânteie pentru ca Securitatea să deschidă un nou dosar – de data aceasta, numele de cod avea să fie „Ploieșteanu“.

Organele statului îl urmăreau îndeaproape; iată mărturia unui informator, depusă la dosar în iunie 1977: „Locuiesc pe aceeași scară și la același etaj cu tovarășul Nichita Stănescu de aproape un an de zile. Ne salutăm, dar nu vorbim de regulă. De multe ori când treci pe lângă ușă, se aud voci de bărbați, femei, se recită poezii, se râde. În mod concret nu cunosc cine sunt persoanele care îl vizitează, cu excepția unui pictor bărbos, care lucra într-un atelier pe Calea Victoriei, demolat după seism: Bărbulescu“.

Bineînțeles, ca adevărați profesioniști ai serviciilor secrete, securiștii nu s-au oprit aici, mai ales că, în 1977, Nichita a fost pus pe lista scurtă a nominalizaților Premiului Nobel. În toamna aceluiași an, ei au decis că este momentul ca în casa lui Nichita să fie instalate corespunzător „urechile“ Instituției: „Introducerea mijloacelor speciale TO la domiciliul lui «Ploieșteanu». Din urmărirea activității desfășurată de Paul Goma rezultă că în mod frecvent vizitează pe «Ploieșteanu», la domiciliul său din strada Piața Amzei, nr. 7-9, scara B, etaj 4, ap. 16, sector 1. Pentru a cunoaște de fiecare dată scopul acestor vizite, discuțiile pe care le poartă, persoanele cu care intră în contact, se impune instalarea mijloacelor speciale AMC în cele două camere ce compun apartamentul sus-numitului“. Toată operațiunea era atent realizată. Mai întâi, era făcută o listă cu oamenii casei, dar și cu vecinii. Dintre cei apropiați au fost vizate doar sora poetului, Mariana, și o fată, Loreta, care abia terminase liceul, ce îi era secretară. Apoi, rigurozitatea continua: în ziua și în perioada de timp stabilite, toți vecinii aveau să fie „reținuți“ cu diferite treburi la locul de muncă sau cu diferite probleme, încât totul să fie gol, pentru ca securiștii să își poată face treaba în liniște: „«Ploieșteanu» va fi invitat la Ploiești, împreună cu mai mulți scriitori și poeți, pentru a participa la o acțiune cultural-artistică, organizată de Comitetul Județean Prahova pentru Cultură și Educație Socialistă. Volbea Loreta va fi invitată la organul de Miliție pentru clarificarea situației ei: locuiește în București de doi ani, fără serviciu și fără niciun alt sprijin material“, se arăta la dosar. Bineînțeles, pentru fiecare om și pentru fiecare situație era acreditată o persoană anume.

Nichita, o prezență benignă la adresa partidului

Doi ani mai târziu, la dosar apărea o notă informativă stric secretă, consemnată de şeful Direcției I a Departamentului Securității Statului, general-maior Tăbăcaru Dumitru: „Poetul Nichita Stănescu, în vârstă de 46 de ani, membru al PCR, membru al consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, redactor-șef adjunct al revistei România literară, domiciliază în București, Piața Amzei nr. 7-9, ap. 16, sector 1. După absolvirea liceului în orașul natal, Ploiești, urmează cursurile Facultății de Filologie din București, pe care le absolvă în 1957, an în care este încadrat ca redactor la România literară. Debutează ca poet în 1957, iar în 1960 îi apare primul volum de versuri. Până în prezent i-au apărut 15 volume de poezii apreciate de critica literară, dintre care două în ultimul an, fiind considerat cel mai mare poet în viață. Pentru activitatea sa literară a fost premiat de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor din R.S. România, în 1976 i s-a decernat Premiul Internațional Herder, iar în 1978 a fost propus de scriitorul suedez Arthur Lundkvist drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură. A fost tradus în numeroase țări, fiind unul dintre cei mai cunsocuți scriitori români peste hotare. Datorită acestui fapt, se află în relații cu o serie de scriitori și edituri străine, fără a ridica probleme deosebite. Este de asemenea eseist și traducător. Datorită prestigiului de care se bucură, a făcut parte din diverse delegații de scriitori prezenți la manifestări internaționale, precum și din diferite jurii de acordare a premiilor Uniunii și Asociației Scriitorilor din București. [...] În privința poeziei sale politice, se remarcă faptul că este un poet patriot, dar în unele situații, determinate de nemulțumiri personale, cât și sub influența alcoolului, face unele afirmații necorespunzătoare. Astfel de afirmații a făcut în perioada 1973-1975, când i-au apărut mai puține poezii. În perioada iunie-octombrie 1977 a fost vizitat în mai multe rânduri la domiciliu de Paul Goma, fără ca acesta să îl poată înfluența negativ, Nichita Stănescu luând în anturajul său poziție împotriva lui Goma. Foarte sensibil la critica literară, în ultimul an este nemulțumit de unele cronici negative apărute în România literară (Nicolae Manolescu) și Ramuri (Marin Sorescu). El consideră aceste aprecieri negative ca fiind rezultatul atitudinii sale în apărarea lui Eugen Barbu, în cazul Incognito. Nu rezultă ca în prezent să aibă vreo nemulțumire de natură a-l determina la acțiuni necontrolate“.

Urmărit, dar și apreciat

Legat de relația dintre Nichita și comuniști, au rămas, în cele din urmă, miturile. Se spune că l-ar fi luat la ochi pentru fondarea unui grup, Societatea internațională de ridicare a femeii prin artă (SIRFA), cu două secții, „ambele cu caracter fictiv“. Bineînțeles că era doar o creație pur fantezistă, ca un alt omagiu literar închinat femeii.

Tot la categoria mituri rămase în urma lui intră și scena în care, undeva după miezul nopții, în dreptul restaurantului Capșa, Nichita, auzind că trece Ceaușescu, iese în grabă pe trotuar și face o reverență în fața dictatorului – gest care avea să fie interpretat drept sfidare.

De cealaltă parte a familiei Ceaușescu, Elena îl simpatiza pe poet. Un prieten de-ai lui Nichita, Mircea Gociman, povestește că la începutul anilor ’80, când poetul suferise un preinfarct și deja fiecare celulă a corpului său era îmbibată în vodcă, Leana Ceaușescu l-a trimis cu forța pe Nichita la tratament: „Într-o dimineaţă, deoarece la sonerie nu răspundea niciodată, la uşa lui Nichita bate cineva cu codul meu şi cu toate că era cam devreme se duce să deschidă bombănind că-l scol aşa cu noaptea în cap. Noroc că Nichita îl cunoştea pe profesorul Proca (n.r. – ministrul Sănătății la acea vreme), fiindcă acesta se afla la uşa lui în carne şi oase, aşteptând să fie invitat în casă. Desigur, cu politeţea care-l caracteriza şi cu darul lui de a face complimente şi a spune lucruri frumoase, Nichita l-a invitat pe ministru în casă manifestându-şi bucuria pentru vizita înaltului oaspete. După o discuţie destul de lungă despre una, despre alta, ministrul a spus că a venit să-i facă un tratament pentru ficat fiind trimis personal de Tovarăşa, care nu poate fi refuzată. A încercat Nichita să-i spună că nu era cazul să se deplaseze personal, la care ministrul, cu o amabilitate părintească, i-a mărturisit că a venit fiindcă cele două apeluri ale lui fuseseră ignorate de Nichita şi, în plus, era o plăcere să discute cu marele poet la el acasă. La promisiunile lui Nichita că în două-trei zile o să se prezinte oriunde va dori profesorul, acesta a replicat destul de sec: Stimate domn, pleci la tratament chiar în clipa aceasta cu mine, de bună voie sau legat de echipa pe care am adus-o cu mine, putem pleca la tratament buni prieteni sau supăraţi unul pe altul! Desigur că Nichita a ales prima soluţie, apreciind gestul acestui om excepţional care a venit personal la el acasă şi l-a convins cu argumente şi blândeţe că ceea ce face este numai spre binele lui. Tratamentul s-a desfăşurat la Mangalia Nord tocmai pentru a-l rupe pe Nichita de anturajul lui, şi în această perioadă vizitele i-au fost supravegheate cu mare stricteţe pentru a nu fi deranjat. Tratamentul a costat pe vremea aceea (1979-1980) vreo două milioane, fiindu-i administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie făcută aproape pe nesimţite prin care a fost convins să bea alcool mai rar şi mai puţin“.

„Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește“

Pe Nichita ar trebui să-l cunoască mulți, căci de-a lungul vieții, șiruri de prieteni, amici, cunoștințe i-au trecut pragul. Toți au încercat să-l vadă în profunzime, însă nimeni nu l-a ghicit cu adevărat. Câte o frântură de sine găsim în toate poeziile sale, iar scriitorul sârb Adam Puslojić mărturisea că Nichita a scris 27 de autoportrete, primul și ultimul fiind create la Belgrad. Primul, într-o seară de avangardă, când a ignorat musafirii și băutura și a scris „Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește“. Apoi, cel din urmă, sună așa: „Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit m-a înfiat cuvântul. Eu? Care eu?“. În dulcele-i stil, simplu, profund, sincer, creatorul de limbă română se descrie de parcă ar avea oglinda în față, pentru ca imaginea lui să nu piară niciodată:

„Acum, aproape la cincizeci de ani, am un metru și optzeci și patru înălțime, o sută zece kilograme, fluctuant cu cinci în plus sau în minus, părul de culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, capul rotund, sprâncenele groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus a gurii puțin lungită ca să nu mi se vadă cioturile dinților, bărbia relativ pronunțată, gâtul scurt, dar nu foarte gros, deci încă spânzurabil, umeri lați, șolduri înguste, burtă proeminentă, dar, privit din spate, par încă tânăr, am picioare solide până la genunchi și foarte nesigure de la genunchi la tălpi, moștenire de familie.

Nu am un chip desenabil. Aș zice că sunt, când tac, mai degrabă urât sau, mai precis, antipatic. Când gândesc sau vorbesc în metafore sau în idei, trăsăturile feței mi se schimbă brusc și fluctuează după gând și asta-mi explică de ce sunt atât de fotogenic în unele filme de TV, când sunt filmat vorbind și gândind. În genere, orice fotografie sau instantaneu ce mi se face, nu știu cum se face, dar îmi înfrumusețează chipul și nu prea mă recunosc în nici o fotografie.

Am o voce nici groasă și nici subțire. Uneori, neplăcută, alteori, plăcută. Uneori, sunt un bun orator. Și atunci, vocea dispare brusc ca prezență în fața articulațiilor gândului și fluxului gândirii. Am un mare talent de a fi căscat și împiedicat. Din această pricină, mai totdeauna din căzături am câte un semn ba pe față, ba la umăr, sau chiar câte o ruptură la os.

Sunt bolnăvicios, dar îmi sperii doctorii cu viteza cu care mă vindec, făcându-i pe toți să declare că sunt de o robustețe ieșită din comun. Dacă ar fi așa cum zic ei, atunci cum se explică faptul că mă îmbolnăvesc atât de des, chiar dacă mă vindec repede?

În fine, una peste alta, fac față și, dacă sunt în formă, chiar fețe-fețe. Din pricina timidității mele, pe care, după patruzeci de ani, am reușit să mi-o înfrâng, pot părea uneori insolit, iar defectul unei vagi bâlbâieli native mi-l exagerez uneori atât de mult, încât îl transform într-un stil, dacă nu cumva chiar într-o modă.

Nu am măsura lucrurilor decât după ce produc un fenomen. Datorită faptului însă că nu sunt câtuși de puțin invidios și, fără a fi un om foarte bun, sunt departe de a fi un om rău, mai dreg busuiocul existențial cu o vorbă de spirit care se leagă singură în creierul meu și se rostește spontan pe gură, înainte să apuc să mi-o cenzurez.

Prea puțini oameni mi-au plăcut dintr-un foc. Știu asta și, involuntar, când simt antipatia plonjând asupra mea, involuntar și blestemat, o îndreptățesc prin niște infinitezimale gesturi de natură să o adeverească. Antipatia altora mă lasă dezarmat. Mai toți prietenii și amicii mei de astăzi au început prin a nu mă putea înghiți. Cele mai multe contacte reale pe care le-am avut cu oamenii, dacă au durat, le-au abătut cumva antipatia spre simpatie, dacă nu cumva chiar spre prietenie.

Nu pun nici un preț pe îmbrăcăminte. Cu cât e mai suplă și mai decentă, cu atât mă face să mă simt mai bine în ea.

Citesc pe apucate și înțeleg pe rumegate. N-am fost niciodată precoce. Am învățat întotdeauna foarte greu. Citesc foarte încet datorită nenumăratelor asociații pe care mi le stârnește fiecare cuvânt citit.

De la o vreme, și asta ține de portretul meu fizic, iar nu de cel moral, care e cu totul și cu totul altceva, de la o vreme, nu mai suport să scriu cuvântul cu mâna mea. După ce am învățat tot ce se poate învăța din arta poeziei, căci arta poeziei are o parte care ține de măiestrie și de maeștri, iar cealaltă ține de daimon, cum ar zice Socrate, pe care îl cred că fiecare om are un daimon al lui, îl cred pentru că eu am un daimon al meu și-l simt când vine la mine și mă părăsește, și, asta face parte din portretul meu fiziologic, deci, atunci când văd cuvântul scris, apar ca într-o schemă chimică toate valențele posibile ale acestuia. Textul iese de o calofilie și de un stilism perfect, dar de o totală lipsă de feeling, căci, uneori, în poezie, feeling-ul este una dintre formele de manifestare ale daimonului. Prefer să dictez cuvântul, să-l rostesc, să-l smulg de pe plan, să-l rup din Galaxia Gutenberg, să-l spațializez. [...] Astfel se face că textul scris sub dictare își păstrează prospețimea, și munca asupra cuvântului rezidă în aceea că, ici-colo, mai pui o virgulă sau mai îndrepți un cuvânt pe care l-ai repetat sau tai un exces de oralitate. Procedeul nu este nou în ceea ce-i privește pe prozatori. În ceea ce-i privește pe poeți, nu știu cum or fi lucrând alții, dar, de ani buni, ăsta este stilul meu de muncă. Ca un regal, însă, la zece poezii dictate, scriu două cu mâna mea pentru a nu-mi pierde taina ancestrală a cuvântului văzut și a posibilelor sale ligamente în plan.“