N-o să vă vină să credeți, dar acest articol a fost publicat în revista SRI...
Mai jos, articolul integral:
„Lăsați China să doarmă. Când se va trezi, va cutremura lumea”. Fie că a aparținut lui Napoleon, fie că a fost rostită mai târziu, afirmația s-a dovedit profetică. Într-adevăr, China s-a trezit. Iar lumea începe să se cutremure. Oricine manifestă un minim interes pentru geopolitică, economie globală sau relații internaționale este atent la ce face China. Și China se dezvoltă. A început să o facă din anii `80 și tot continuă, depășind cu brio inclusiv perioade de crize majore, precum pandemia de Covid-19. Creșterea economică a Chinei este vizibilă chiar și pentru cei care sunt interesați de cultură și artă, de modă și turism. Aceștia se bucură de ceea ce are China de oferit și lasă statisticile pe mâna experților.
Iar Graham Allison este un astfel de expert. Fiind unul dintre cei mai importanți analiști în domeniul securității naționale, acesta s-a remarcat prin contribuțiile semnificative pe care le-a avut în politica SUA în anii de criză ai Războiului Rece. Decidenții americani s-au bazat pe expertiza sa pentru gestionarea unor situații complexe cu impact major asupra securității Statelor Unite, precum problematica armelor nucleare sau terorismul. Ulterior, după destrămarea URSS, Graham Allison a continuat să sprijine administrațiile SUA în relațiile cu Rusia și statele ex-sovietice, primind Medalia pentru Servicii Publice Deosebite din partea Departamentului pentru Apărare.
Un alt domeniu de interes pentru expertul american este China, respectiv felul în care acest actor a evoluat pe scena internațională și modul în care influențează balanța de putere din era Pax Americana. Ultima sa carte, „Capcana lui Tucidide. Mai pot evita SUA și China războiul?” (apărută în 2017 și tradusă în limba română în 2022), a devenit o lucrare de referință pentru cei care studiază relațiile internaționale, fiind deopotrivă un curs intensiv de istorie, prezentat într-un mod structurat și foarte atractiv, dar și o provocare pentru decidenții care au responsabilitatea asigurării păcii mondiale, indiferent de cum o vor numi specialiștii peste ani. Poate chiar Pax Sinica?
Ghidat de convingerea că istoria poate fi utilă pentru înțelegerea evenimentelor prezente și modelarea celor viitoare, Allison a studiat relatările lui Tucidide din Istoria Războiului Peloponesiac și a reținut concluzia generalului atenian din secolul al V-lea: „ascensiunea Atenei și teama pe care aceasta o insufla Spartei au făcut războiul inevitabil”. Ulterior, Graham Allison a studiat cele mai importante situații tensionate din ultimii 500 de ani, „a descifrat modelul istoric al confruntărilor militare” și a enunțat fenomenul numit Capcana lui Tucidide: „stresul structural sever provocat atunci când o putere în ascensiune amenință să o doboare pe cea dominantă”.
Printr-o analiză riguroasă, susținută, între altele, de studiile recunoscute ale geografului Halford Mckinder sau politologului Samuel P. Huntington, dar și de expertiza de necontestat a unor oficiali contemporani, precum secretarul de stat american Henry Kissinger și premierul statului Singapore, Lee Kuan Yew, Graham Allison prezintă cum, odată cu revenirea ei pe scena internațională, China contestă poziția de hegemon a SUA. Autorul conturează ipoteza unei lumi în care China se află în centru, o lume care nu se bazează pe valori occidentale precum libertatea și democrația, ci pe ordine și ierarhie armonioasă, principii specifice culturii confucianiste. Și, deși poate să fie o lume aflată într-o stare de pace, este o lume diferită de ceea ce cunoaștem noi.
De ce Lee Kuan Yew l-a asemănat pe liderul chinez Xi Jinping cu Nelson Mandela? Care este coșmarul lui Xi Jinping și cum a influențat acesta politica președintelui chinez? Cum a definit Huntington testul oglinzii și ce reprezintă acesta pentru guvernul de la Beijing? Sunt întrebări care își află răspunsul în paginile lui Graham Allison și contribuie la înțelegerea mai profundă a culturii chineze și a felului în care aceasta influențează politica externă a statului.
Surpriza chinezească
Lee Kuan Yew a spus despre China că este cel mai mare jucător din istoria lumii. Premier al statului Singapore între 1959 și 1990, Lee Kuan Yew a fost deopotrivă mentor pentru toți liderii chinezi de la Deng Xiaoping la Xi Jinping, dar și consilier pe probleme de strategie pentru șefii de stat americani, de la Richard Nixon la Barack Obama.
Cum a ajuns statul chinez să fie considerat cel mai mare jucător din istoria lumii? Graham Allison răspunde la întrebarea aceasta printr-o multitudine de exemple care redau ritmul alert de dezvoltare a Chinei pe toate dimensiunile socio-economice. Prezintă uimitoarea evoluție a Chinei atât în comparație cu ea însăși, prin raportare la anul 1980, cât și prin comparație cu SUA.
În demersul său academic, autorul s-a orientat după statistici recunoscute la nivel internațional precum rapoarte ale ONU. Potrivit unui astfel de document, între 1981 și 2004, China a scos o jumătate de miliard de oameni din sărăcia extremă. Expertul american punctează că, 10 ani mai târziu, în 2015, China producea un nou miliardar în fiecare săptămână, depășind astfel SUA.
Conform lui Allison, China a întrecut deja SUA în multe statistici economice, fiind cel mai mare producător al lumii, dar și cel mai mare consumator al celor mai multe categorii de produse. China a importat cel mai mult petrol, a consumat cea mai multă energie și a instalat cele mai multe centrale solare din lume.
Se spune că Roma nu a fost construită într-o zi. Dar Roma nu a fost construită de chinezii din secolul tehnologiei. În 2005, China construia echivalentul, în metri pătrați, al Romei de azi, în doar două săptămâni. Între 2011 și 2013 China a produs și utilizat mai mult ciment decât SUA în tot secolul XX. Centrul de Expoziții și Convenții Tianjin a fost construit în 8 luni. Allison constată, cu amărăciune, că aproximativ 8 luni a durat și reparația a 2 scări rulante mici, cu 21 de trepte fiecare, de la o stație de metrou din Washington.
Unul dintre pilonii principali pentru succesul Chinei în plan tehnologic îl reprezintă într-adevăr obținerea de proprietate intelectuală (R&D vs. RD&Theft), dublat de amploarea mijloacelor cibernetice utilizate în acest scop. Iar SUA sunt cele mai afectate de spionajul industrial practicat de China. Potrivit autorului, în America există doar două tipuri de mari corporații: cele care au fost piratate de chinezi și cele care nu știu că au fost piratate de chinezi.
Concluzia lui Allison este că statul chinez de azi face, în câteva ore, ceea ce SUA realizează în câțiva ani. „Dezvoltarea Chinei s-a produs atât de rapid că nici nu am avut timp să fim uimiți”, remarca fostul președinte ceh Vaclav Havel, surprinzând hotărârea cu care China dorește să-și atingă obiectivele.
Cele prezentate anterior au menirea să șocheze cititorul. Pentru că mulți știu de dezvoltarea Chinei, dar puțini sunt conștienți de magnitudinea sa și de implicațiile pe care noua sa putere economică le are asupra unui sistem internațional bazat pe niște reguli adoptate pe vremea când China nu conta. Pot cifrele de mai sus să provoace un stres cronic, structural SUA? Care este răspunsul SUA la o astfel de revenire a statului chinez pe scena internațională?
Șah versus Go
China este o putere în ascensiune. Acest lucru este incontestabil. Dar este ascensiunea ei de natură să amenințe poziția dominantă a SUA? Poate China să încline balanța de putere în favoarea sa și să aibă astfel pretenția impunerii unor noi norme internaționale? Lee Kuan Yew a fost de părere că în timpurile prezente balanța de putere înseamnă mai mult decât putere militară, fiind o combinație a acesteia cu puterea economică, cea din urmă fiind chiar mai importantă. Acest nou echilibru de putere a fost denumit geo-economie și presupune utilizarea unor instrumente economice pentru atingerea scopurilor geopolitice.
Iar China face asta cu brio. Pare că a adoptat un discurs de forță ca parte din strategia sa geo-economică: „cei puternici fac ce vor și cei slabi suferă ce trebuie să sufere”. Știe că este o mare putere economică și acționează în consecință. Politica externă a Chinei se manifestă, în primul rând, în plan economic. Graham Allison subliniază că liderii de la Beijing au „demonstrat o măiestrie unică” în folosirea instrumentelor de soft power. Potrivit autorului, când situația o impune, China folosește „morcovul și bățul” puterii sale economice pentru a obține ce dorește: cumpără, vinde, sancționează, investește sau își însușește.
În unele cazuri, China știe că timpul curge în favoarea sa, astfel că nu se grăbește să intervină, să lupte. Un exemplu în acest sens este propunerea lui Deng Xiaoping de a amâna soluționarea unei dispute teritoriale cu Japonia timp de o generație. China aplică uneori o politică externă desprinsă din învățămintele lui Sun Tzu: „excelența supremă constă nu în câștigarea tuturor bătăliilor, ci în înfrângerea dușmanului fără să lupți deloc”.
Văzând că, odată cu ascensiunea sa pe scena internațională, nu i se recunoaște un rol mai important în cadrul organizațiilor mondiale dominate de SUA, China a început să construiască noi sisteme de alianțe, în care ea să fie centrul. Astfel, a înființat Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură, BRICS sau inițiativa One Belt One Road (OBOR sau BRI). Prin OBOR, China și-a propus construcția unor rețele de autostrăzi, căi ferate de mare viteză, aeroporturi, porturi, conducte, linii electrice, cabluri de fibră optică în toată Eurasia. OBOR are peste 900 de proiecte al căror cost total se ridică la 1,4 trilioane de dolari, echivalentul a 12 Planuri Marshall.
Mckinder, considerat unul dintre fondatorii geopoliticii, a numit Eurasia „Insula Lumii” și a afirmat că cine stăpânește „Insula Lumii” va conduce lumea. Graham Allison atrage atenția că, în 2030, dacă prin OBOR se vor atinge țintele propuse, concepția lui McKinder despre Eurasia va deveni pentru prima dată realitate. În paradigma teoriei lui Mckinder, cum privește SUA apropierea din ce în ce mai vizibilă dintre Rusia și China? Dintre un stat slăbit de război, izolat pe scena internațională și un stat în ascensiune, cu o mare dorință de afirmare și o putere economică pe măsură? Este oare acesta încă un element de stres pentru SUA?
Graham Allison atenționează că, spre deosebire de SUA, China gândește și aplică politici pe termen foarte lung, și nu caută să obțină victorii prin bătălii decisive. Autorul explică asta prin analogia construită de expertul în securitate David Lai, de la US Army War College. Deși SUA joacă șah pe scena internațională, reușind de-a lungul istoriei să fie cu câteva mișcări înaintea multor adversari, China adoptă mai degrabă jocul de go. Diferențele majoră între cele două stiluri constau în raportarea la timp, dar și strategia adoptată pentru a câștiga. În timp ce jocul de șah presupune dominarea centrului și învingerea cât mai rapidă a adversarului, un jucător de go caută să își încercuiască oponentul și își construiește treptat avantajul. Acesta mizează pe câștiguri mai mici, în schimbul riscului care derivă din încercarea de a anihila rapid adversarul. Insistând asupra diferențelor majore dintre cele două abordări, David Lai subliniază că „Este periculos să joci go cu o gândire de șahist”.
Este totuși războiul inevitabil?
Pentru a-și demonstra ipoteza, Graham Allison a analizat 16 evenimente istorice tensionate, printre care și cele două conflagrații mondiale și perioada Războiului Rece. 12 dintre acestea s-au soldat cu război. Unele dintre criticile aduse tezei se referă la faptul că nu au fost analizate absolut toate conflictele din istorie sau că au fost luate în considerare doar cele care susțineau teza enunțată. Pentru a le combate, Allison precizează că teza Capcana lui Tucidide face parte din Proiectul de Istorie Aplicată de la Centrul Belfer din cadrul Universității Harvard și este deschis oricui dorește să facă noi propuneri spre analiză.
Mai mult decât atât, pentru a-i pune în gardă pe liderii lumii, Graham Allison prezintă el însuși cinci situații care pot degenera într-un conflict armat între SUA și China: o coliziune accidentală pe mare, declararea independenței de către Taiwan, un război provocat de o terță parte, prăbușirea Coreei de Nord sau escaladarea unui conflict economic într-unul militar. Pentru prezentarea fiecăruia dintre aceste scenarii, expertul ține cont de condițiile de bază care pot susține izbucnirea unui conflict (istoria, geografia, angajamentele militare, sindroamele tucididiene), de micile scântei care se pot amplifica și de acceleratorii (armele disruptive, instrumentele cibernetice, coliziunea accidentală sau provocarea venită din partea unui terț) care pot înclina balanța într-o parte sau alta. Aceste concepte sunt preluate de la Serviciul Forestier al SUA și sunt utilizate frecvent de analiștii care concep scenarii de război.
Așadar, războiul nu este inevitabil, dar este posibil. Aceasta este concluzia autorului. Cât este însă de probabil? Graham Allison explică, cu un ton de avertizare, că, „dacă SUA și China vor continua să meargă pe actualele traiectorii, un război între ele, în deceniile următoare, nu este numai posibil, ci mult mai probabil decât sunt dispuși să admită mulți dintre noi”.
Pentru a împiedica totuși materializarea vreunuia dintre scenariile enunțate, autorul vine din nou în sprijinul marilor lideri, arătând care au fost greșelile făcute de omologii lor în ultimii 500 de ani și care sunt riscurile pentru ca un conflict armat între SUA și China să apară. În același timp, Allison și oferă soluții fezabile pentru prevenirea acestuia. Cele 12 sugestii pentru menținerea păcii sunt extrase din istorie, dovedindu-și astfel eficacitatea. Acestea sunt inspirate din cele patru cazuri în care actorii internaționali au reușit să gestioneze diferendele fără a ajunge la conflict armat. Cele mai edificatoare situații sunt cele din secolul XX, respectiv detronarea Angliei din poziția de putere dominantă de către SUA și tensiunile din timpul Războiului Rece dintre SUA și URSS.
Autorul este însă ancorat în prezent și ține cont de provocările secolului XXI, precum avansul tehnologic, amenințările cibernetice, schimbările climatice, interdependența economică dintre state, și propune patru strategii prin care SUA poate face față ambițiilor Chinei: acomodarea, subminarea, negocierea unei păci lungi și redefinirea relațiilor. Cu toate acestea, Graham Allison este conștient de însușirea excepționalismului american ca doctrină politică și precizează că „în cazul celor mai multe dintre aceste opțiuni poate să pară o impolitețe sau o imprudență politică să le avem în vedere. Luate împreună, sugerează un evantai mai amplu de ocazii pentru ca State Unite să facă față Chinei în ascensiune”.
Graham Allison insistă totuși că abordarea de tipul „angajează-te, dar protejează-te”, folosită de SUA, este depășită. Pentru a ieși din Capcana lui Tucidide, analistul american recomandă liderilor SUA să adopte o combinație de gândire profundă și muncă asiduă, indicându-le să înceapă cu patru idei fundamentale: clarificarea intereselor vitale, înțelegerea și aprecierea intereselor fundamentale ale Chinei, regândirea și construirea de strategii actuale și concentrarea pe provocările interne. În aceste sugestii, autorul surprinde una dintre multele învățături ale lui Sun Tzu: „Dacă îl cunoști pe dușman și te cunoști pe tine însuți, nu trebuie să te temi de rezultatul a o sută de bătălii. Dacă te cunoști pe tine, dar nu-l cunoști pe dușman, pentru fiecare victorie repurtată vei suferi o înfrângere. Dacă nu-l cunoști nici pe dușman și nu te cunoști nici pe tine însuți, vei sucomba în fiecare bătălie”. Să fie oare aceasta soluția pentru omenire?
