Chiar dacă în conformitate cu teoriile sale abracadabrante din ultima vreme noi n-ar trebui să publicăm așa ceva, vom publica un articol în care îi dăm dreptate 99,99 la sută lui Ion Cristoiu. Pentru că subiectul abordat este real și tratat aproape corect. Și noi susținem că în acest caz nu obrazul gros al celor doi a condus la păstrarea celor două personaje în funcție. Ci altceva...

Materialul publicat de  Ion Cristoiu în Evz
 
După ani de experiență publicistică, am îmbătrînit suficient ca să știu deja că există două feluri de campanii de presă:

1. Cele aranjate, altfel zis, ținînd de un Scenariu meșterit fie de partide politice, fie de Serviciile secrete, Scenarii în care dezvăluirile și acuzațiile din media servesc pur și simplu drept pretext pentru rezolvarea unor interese politico-mafiote. De precizat că implicarea presei în aceste Scenarii nu e deloc simplă. Sînt cazuri în care ziaristul, lichea, intră în Complot în mod conștient, contra unor avantaje. Sînt și cazuri – nu puține – în care ziaristul participă la un Complot fără să știe. Publică documentele care i se dau și care sînt autentice de dragul tirajului, al profesiei de jurnalist, al aflării adevărului și nu pentru un pumn de mălai care face cu ochiul. Eu însumi mi-am dat seama de a lungul carierei mele de jurnalist că o anume campanie dusă de ziarul pe care-l conduceam sau susținută de mine era alimentată fără ca eu s-o știu de forțe interesate în rezolvarea propriilor interese.

2. Cele asumate de un ziarist pe cont propriu, urmat de alții din interes gazetăresc, atunci cînd nu e vorba de amiciție.

Ca să învăț asta a fost nevoie de cîteva eșecuri răsunătoare ale campaniilor pornite și susținute pe cont propriu de ziarele pe care le-am condus de a lungul timpului.

M-am lecuit astfel de vanitatea ieftină, nițel penibilă, a zicerii Presa – a patra putere în stat, încercată și acum, poate, de unii adolescenți tentați de meseria de gazetar, în care văd dreptul de a pătrunde peste tot, de a afla și mai ales autoritatea de voce a opiniei publice.

Astfel lecuit, am urmărit cu interes campania declanșată și susținută cu fermitate de Cătălin Tolontan împotriva lui  Raed Arafat în chestiunea Tragediei de la Colectiv. Față de  Cătălin Tolontan n-am nici simpatii, nici antipatii. Îi urmăresc, în postura de analist, investigațiile și atitudinile, marcînd un ziarist care refuză să cînte în corul isteriilor de la un moment dat, gata să se lupte cu cenzura consensului.

Raed Arafat e una dintre acele personalități postdecembriste pe care le-am privit totdeauna cu prudență. Din viață, din istorie și din literatură știm  că nu există oameni perfecți. Fiecare dintre noi, om fiind, are nu numai străluciri, dar și umbre. Pînă și Sfinții Bisericii dovedesc în unele cazuri că sînt oameni. Oricum, între noi fie vorba, mulți dintre ei n-ar întruni criteriile de integritate, asumate la ordinele sergenților majori mesianici de imbecila noastră clasă politică. Sfîntul Petru o șterge din Roma cînd încep persecuțiile neroniene împotriva creștinilor și e nevoie ca Isus să-i iasă în drum ca să se întoarcă la Roma și să sfîrșească pe cruce. Însuși Iisus, în toiul chinurilor de pe cruce, are îndoieli. De aceea, am privit cu suspiciune o galerie de inși postdecembriști permanent ridicați în slăvi, mereu eroi, mereu exemplari, despre care nu puteai spune nici că au prohab, fără riscul de lezmajestate. Raed Arafat a apărut mult timp ca un om fără cusur, un ins devotat muncii mai ceva decît oțelarii lui Mihail Davidoglu, din Cetatea de foc. Să nu uităm că în 2012, bolboroseala diversionistă care a dus la căderea Guvernului Boc a pornit de la idolatrizarea lui Raed Arafat. Traian Băsescu zisese ceva de rău despre șeful SMURD. Imediat s-a pus de o demonstrație de protest, de parcă Raed Arafat ar fi fost Fecioara Maria, pe care e interzis s-o atingi și cu o petală. Această imagine era pusă la îndoială nu numai de legile firii, care exclud, în Natură,  cu excepția diamantelor, perfecțiunea, dar și de multe lucruri care se spuneau în lumea medicilor despre cel văzut în realitate, de cei din domeniu, ca un dictator, un sforar, un aranjor de contracte.

Știind această imagine, m-a surprins campania declanșată împotriva lui  Raed Arafat. Cu documente obținute în stilul jurnaliștilor americani, Cătălin Tolontan a dovedit că Raed Arafat era responsabil fie și indirect de moartea zecilor de tineri la Colectiv prin toleranța față de practica sponsorizărilor ISU, prin incapacitatea de a face ordine în sistem, prin sacrificarea lucrului bine făcut de dragul lucrului bine oglindit. I s-a alăturat Silviu Mănăstire cu dezvăluiri stînjenitoare despre aranjamentele lui Raed Arafat.

Știind despre cine-i vorba, mai precis de Sistemul care făurise și protejase pe Raed Arafat, mi-am spus că dezvăluirile din presă nu erau întîmplătoare. Mai mult ca sigur – îmi ziceam – s-a decis sacrificarea și a lui Raed Arafat (dacă ne uităm în dreapta și-n stînga, vom vedea că mulți alții au fost sacrificați în ultimul timp!)!. Deși corectă, campania de presă mi se părea a  se înscrie printre  campaniile știute de mine ca făcînd parte dintr-un Scenariu. Așteptam de la o zi la alta ca Raed Arafat să fie demis sau să-și dea demisia. O impunea mai ales pretenția cu care venise la Palatul Victoria Dacian Cioloș:

De a transpune în viață înaltele indicații de la Cotroceni privind un Guvern al integrității, al corectitudinii, al receptivității la semnalele presei și prin asta ale opiniei publice.
De la declanșarea campaniei se împlinește iată o lună.

Raed Arafat stă în continuare cocoțat în fruntea bucatelor. Într-un gest ostentativ, dinadins făcut, ministrul de Interne Petre Tobă, zis și   de două ori Apud, a demis toți secretarii de stat din minister cu excepția lui Raed Arafat. Semnal dat,  la Ordin de Sus, firește,  de unitate, de ministru că Raed Arafat e intangibil și, prin urmare, presa poate să mănînce rahat cît vrea ea, pînă la urmă Noi hotărîm cine pleacă și cine vine.

Între timp, campania de presă s-a stins. Cătălin Tolontan a rămas cu punga de dezvăluiri goală. Silviu Mănăstire nu mai scîncește pe tema asta nici măcar pe blog.

Pentru mine e semn clar acum că dezvăluirile din presă au fost făcute pe cont propriu.
Și, în același timp, e semn că vorba despre Presa a patra putere e în stat   zisă  de politicieni e   dare cu alifie a  orgoliului nostru de breaslă înainte ca acesta să fie rănit.

La fel s-au petrecut lucrurile și cu Petre Tobă.
Și semianalfabet dacă erai toți ai fi realizat că milițianul nostru a plagiat și nu oricum ci la nivel de Gâgă. S-au făcut dezvăluiri. S-au scris comentarii. S-au luat atitudine țepoase. S-a cerut demiterea lui Petre Tobă. Și nu de orice Presă, ci chiar de Presa care a adus la putere pe Klaus Iohannis și pe Dacian Cioloș în numele unui Alt fel de a face politică, înțelegînd prin asta o politică nițel mai morală decît a fost pînă acum.S-a întîmplat ceva?
Firește că nu.
Petre Tobă a rămas în Guvern.
Omul în gri  Dacian Cioloș a aranjat desființarea Consiliului care verifica acuzațiile de plagiat cu puțin înainte de convocarea ședinței cerute chiar de Dacian Cioloș pentru a analiza cazul Tobă.

Astfel, printr-o manevră sfidătoare, Petre Tobă, omul cheie în falsificarea alegerilor din 2016, a rămas la post deși lui nici azi nu-i e prea clar dacă Apud nu-i cumva prenumele cuiva, gen Gigel.
Au ieșit în stradă tinerii frumoși și liberi? A făcut vreun jurnalist greva foamei? Au protestat ONG-urile? Într-un cuvînt, s-a stîrnit un tărăboi dacă nu mai mare atunci măcar egal cu tărăboaiele din cazul Victor Ponta și Gabriel Oprea?
Firește că nu.
Și dintr-un motiv simplu.
 Și-n cazul Raed Arafat și-n cazul Petre Tobă Presa a acționat pe cont propriu.
Și Presa e luată în seamă doar atunci cînd trebuie.
În rest ea scrie degeaba.
Nici măcar pentru cititori și telespectatori.

Distribuie Distribuie Comentarii