Istoricii au descoperit, într-o livadă a unui sat din Transilvania, locul unde au fost îngropați prizonieri ruși în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Conform mărturiilor lăsate de bătrânii satului, la marginea satului Rugășești, care aparține de comuna Cășeiu din județul Cluj, a existat în anul 1944 un lagăr improvizat pentru prizonieri de război sovietici. Pornind pe urmele memoriilor, istoricul Gheorghe Petrov a efectuat o investigație în acest caz. „Din consultarea puținelor surse publice de informare care privesc situația fostelor lagăre pentru prizonierii de război organizate pe teritoriul României, nu am găsit referințe despre existența unui astfel de lagăr la Rugășești. Acest lucru se poate datora și faptului că, în acea perioadă, localitatea se afla în partea Ardealului ocupată și administrată de Ungaria horthystă“, spune istoricul.

În restul țării, în perioada anilor 1941-1944, au funcționat 14 lagăre de prizonieri, capturați mai ales pe frontul din Răsărit, în care au fost aduse și internate peste 80.000 de persoane mobilizate și înrolate în Armata Sovietică, de diferite naționalități.

Martor la ororile din 1944

Despre locul unde fusese amplasat lagărul de la Rugășești și despre condițiile de viață ale prizonierilor care au fost deținuți aici, cercetătorul a aflat amănunte de la un localnic, Petre Bogdan, care în 1944 era un copil în vârstă de opt ani. A fost de câteva ori în zona lagărului, însoțind un subofițer neamț care era cazat în casa părintească și care avea responsabilități în paza și aprovizionarea obiectivului. Conform indicațiilor sale, amplasamentul lagărului se afla la marginea dinspre sud-est a satului.

„Despre imaginea lagărului, martorul nostru ne-a relatat că la suprafața solului era amenajată doar o împrejmuire formată din două garduri de sârmă ghimpată, dispuse în paralel pe toate laturile, între care se păstra o distanță de circa trei metri. Înălțimea celor două garduri era puțin trecută peste doi metri, sârma fiind susținută pe stâlpi din lemn înfipți în pământ, care delimitau o suprafață de formă rectangulară. În cadrul astfel împrejmuit nu se afla nici o construcție acoperită, prizonierii fiind nevoiți să stea permanent sub cerul liber, în bătaia soarelui și a ploii. În acest țarc, după aprecierile martorului, au stat închiși vreme de mai multe luni de zile câteva sute de prizonieri, majoritatea lor fiind de vârstă tânără. Condițiile de trai și de igienă erau mizere, iar alimentația sub orice critică, asocierea acestor factori conducând la proliferarea bolilor, mai ales a celor acute, și în cele din urmă la moartea a numeroși prizonieri. Foamea a fost o caracteristică cronică în acest lagăr, iar pentru a putea supraviețui oamenii erau nevoiți să consume până și iarbă, rădăcini și plante de câmp. O cifră a numărului de persoane decedate în acest lagăr nu poate fi nicidecum aproximată numai pe baza informațiilor obținute de noi“, scrie istoricul în Gheorghe Petrov în Revista Memoria.

Pomi fructiferi peste morții nimănui

Morții erau îngropați fie în gropi individuale sau în gropi comune dacă mureau mai mulți într-o zi sau într-un interval scurt de timp. Gropile au fost săpate de-a lungul pârâului Cornii, de la locul lagărului în sus, spre răsărit. Mormintele nu au fost niciodată marcate cu semne de suprafață.

Martorul mai vorbea de existența în zonă a unei gropi comune unde au fost îngropați deodată 40 de prizonieri, bolnavi de dizenterie, care au murit pe parcursul a câtorva zile. Cauza acestor decese precum și cifra exactă a morților introduși în această groapă s-a cunoscut din spusele acelui subofițer german, care era găzduit în gospodăria familiei Bogdan.

Din fericire, spune istoricul, locul aproape precis al acestui mormânt comun a fost reținut de martor, care a văzut groapa cu morții înainte ca ea să fie astupată cu pământ, amplasamentul acesteia fiind arătat cercetătorilor, care l-au înregistrat..

Locul este în prezent terasat ca urmare a unor lucrări de amenajări funciare efectuate în zonă pe la începutul anilor ’80 din secolul trecut. La suprafață terenul este cultivat cu pomi fructiferi, fiind în proprietatea unui localnic din Rugășești.

Toți prizonierii din lagăr erau însemnați cu un tatuaj, care reprezenta imaginea unui vultur cu aripile deschise, reprezentarea fiind asociată și cu un număr alcătuit din câteva cifre. Acest desen cifrat era aplicat doar pe unul dintre antebrațele prizonierilor, mai precis pe fața anterioară a acestora. Probabil, militarii armatelor inamice luați prizonieri de către germani erau înregistrați în acest fel pentru alcătuirea și gestionarea unei evidențe asupra efectivelor capturate.

Uciși de conaționalii săi

În toamna anului 1944, pe la mijlocul lunii octombrie, zona Dejului a fost eliberată de armatele româno-sovietice, punându-se capăt regimului hortyst de ocupație. Odată cu apropierea frontului, lagărul de la Rugășești a fost părăsit, iar prizonierii care au reușit să supraviețuiască au fost evacuați și transportați pe jos până în zona orașului Târgu Lăpuș. Aici au fost abandonați de către trupele germane aflate în retragere, fiind apoi găsiți și recuperați de trupele sovietice care au ajuns în zonă.

Conform unor mărturii, toți foștii prizonieri au fost executați prin împușcare tocmai de către conaționalii lor. Aceste execuții ale propriilor militari căzuți prizonieri la inamic și care au fost recuperați, se pare că a fost o practică folosită frecvent în Armata Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în coordonarea săvârșirii unor astfel de fapte criminale fiind implicați îndeosebi ofițerii politici care încadrau unitățile militare.

Despre aceste gropi comune nu s-a aflat până acum. Recent, un documentar pe acest subiect a fost publicat în Revista Memoria. „Considerăm că este și o datorie morală semnalarea acestor fapte ale trecutului recent și mai ales a locului, unde, în morminte individuale și comune, fără indicii la suprafață, zac rămășițele a numeroși oameni fără o identitate cunoscută. Soarta le-a hărăzit un sfârșit nefericit în vremuri de război , departe de locurile natale, pe care nici unul dintre ei nu și l-a dorit să fie așa cum a fost“, spune dr. Gheorghe Petrov, istoric și arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj.