Pe 12 septembrie, acum mai bine de trei secole, Europa a fost la un pas islamizare. O uriașă armată otomană forța porțile Europei Apusene, cu șanse mari de a transforma Viena în pașalânc. Salvarea a venit de un rege polonez și un grup de războinici de elită.

Asediul Vienei FOTO Adevărul

Cucerirea și islamizarea Europei a fost cel mai mare vis al liderilor musulmanii de-a lungul secolelor. Încă de la cucerirea arabă din secolul al VII lea și până la expansiunea otomană începând cu finele secolului al XIV lea. Emirii din Cordoba și sultanii turci au forțat în câteva rânduri porțile Europei, fără succes. Întâi Carol Martel, apoi Iancu de Hunedoara le-a oprit avântul fie la Tours, fie la Belgrad, câteva secole mai târziu. Nicicând otomanii nu au fost mai aproape de îndeplini acest vis al cuceririi Europei decât pe 12 septembrie 1683. Au lipsit doar câteva zile, până la prăbușirea porților Europei și mai apoi islamizarea Europei Centrale.

Un imperiu la apogeu, o Europă dezbinată, aproape la picioarele Islamului

Imperiul Otoman era un colos politic, militar și etnic al Evului Mediu. Sub stăpânirea unor sultani purternici precum Mahomed al IV lea sau Soliman Magnificul , armatele Semilunii au cucerit teritorii întinse din Asia, Africa de Nord și începuseră asaltul asupra Europei Creștine. Balcanii au căzut încă din secolul al XV lea sub stăpânirea otomană. Ultima redută a Europei Centrale, Belgradul, s-a prăbușit în anul 1521. Ienicerii lui Soliman Magnificul au avut drum liber către Regatul Ungariei, o mare forță a creștinătății, vlăguită însă de luptele interne. În anul 1526, Regatul Ungariei s-a prăbușit, după bătălia dezastruoasă de la Mohacs. Doar o minune a făcut ca Viena să reziste în fața oștilor lui Soliman.

Perspectivele erau însă sumbre. Un secol și jumătate mai târziu, Imperiul Otoman stăpânea Balcanii, o bună parte din Ungaria, transformată în Pașalâcul de la Buda, Transilvania și Principatele Române erau state vasale, la cheremul otomanilor. Viena, capitala Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic, condus de puternica familie de Habsburg, rămăsese singura redută a Europei Centrale și Occidentale în fața expansiunii otomane. În secolul al XVII lea, Viena era un punct geostrategic cheie. Dacă Viena cădea în mâinile otomanilor, ar fi urmat islamizarea unei bune părți a Europei Centrale iar Apusul era direct amenințat de Semilună. De la Viena se putea ajunge ușor în Italia, Franța și statele germane.

Planul secret al lui ”Kara” Mustafa. Europa în pericol

În anul 1683, sultanii își pierduseră din puterea de altădată. Era ultima zvâcnire a unui uriaș imperiu, înainte de prăbușire. Cucerirea Vienei ar fi însemnat însă revitalizarea economică a acestui colos, care începea să piardă lupta cu progresul tehnologic și reformele vestului. Acest lucru îl știa și „Kara” Mustafa, marele vizir otoman. În anul 1683, fără știrea sultanului, marele vizir, mânat de ambiții personale și instigat de Imre Thokoly, conducătorul protestanţilor unguri, rival de moarte al Habsburgilor, aduă o armată de peste 150.000 de luptători și pregătește asediul Europei. Erau o armată uriașă, din care nu lipseau și renumiții ieniceri. În plus, au fost convocați toți vasalii. Adică tătarii, dar și principii Munteniei și Moldovei și Transilvaniei. Uriașa forță otomană pleacă nestingherită către Viena. Primii sunt trimiși tătarii. Aceștia fac ravagii în jurul Vienei, jefuind și ucigând pentru a băga în speieți populația. Auzind de uriașa forță otomană care venea către Viena , împăratul Leopold, un erudit mai degrabă format pentru o carieră ecleziastică a decis să părăsească capitala și să se refugieze la Passau. Speriat, a cerut ajutorul tuturor principilor și regilor creștini. Viena, un oraș puternic fortificat a rămas în grija contelui Ernst Rüdiger von Starhemberg, un războinic experimentat și ambițios. Acesta a organizat în grabă apărarea Vienei și a răspuns răspicat solilor otomani, care, după obicei, cereau predarea necondiționată a cetății, ”Lăsați-l să vină. Voi lupta cu voi până la ultima picătură de sânge”.

La un pas de dezastru

În ciuda răspunsului orgolios al comandantului Vienei, soarta cetății era precară. Ernst Rüdiger von Starhemberg avea la dispoziție doar 11.500 de soldați. Aceștia trebuiau să apere cetate de peste 150.000 de luptători otomani. Singurul avantaj al apărătorilor erau zidurile și artileria puternică de care dispuneau. Pe 15 iulie 1683, uriașa armată otomană a ajuns în fața zidurilor Vienei. După ce a fost instalată tabăra a început iadul pentru austrieci. Turcii au dat nu mai puțin de 18 asalturi asupra cetății. La începutul lui septembrie, Viena era în pragul colapsului. Otomanii au săpat tuneluri adânci pe sub fortificații, iar zidurile capitalei Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic, se prăbușiseră în câteva locuri, dând la iveală breșe largi. Doar o treime din garnizoana Vienei mai era în viață la 12 septembrie. Singurul lucru care făcuse ca cetatea să nu cadă deja în mâinile lui ”Kara” Mustafa era bolile care bântuiau prin tabăra otomană. În orice caz, capitularea cetății era iminentă. Era on chestiune de zile, poate săptămâni, dar nu mai mult.

Sobieski, salvatorul Vienei

Situația era atât de gravă încât Papa Inocențiu al XI lea a trimis un apel disperat către toți regii creștini. Ludovic al XIV lea, regele Franței, dușman neîmpăcat al Hasburgilor a dat pas invitației. Deși s-ar fi trezit cu otomanii în coastă dacă Viena capitula. Alți suverani Europeni au rămas în expectativă, fie pentru că era la prea mare depărtare de teatrul de război și oricum nu ar fi ajuns la timp, fie pentru că nu aveau suficiente forțe pentru a lupta cu otomanii. Singurul care a răspuns chemării Papei a fost regele Poloniei, Ian Sobieski. Născut în Olesko, astăzi parte a Ucrainei, Sobieski era un războinic veritabil, dedicat principiilor cavalerismului. Sobieski s-a remarcat în numeroase bătălii, era o legendă vie. Acesta a adunat 23.000 de luptători și a făcut joncțiunea cu Electorul Bavariei, Maximmilian Emmanuel cu 11.000 de luptători, cu prinţul George Friedrich von Waldeck cu 8,000 de soldaţi germani din Franconia şi Swabia, dar și cu Electorul Saxoniei, George al III lea von Wettin, cu peste 9000 de soldaţi din Saxonia. La aceștia se adăugau trupele conduse de ducele Carol de Lorena, cu 20.000 de austrieci. Interesant este faptul că acestei armate i s-a alăturat și prințul George de Hanovra, cu 600 de călăreți. Era vorba despre viitorul George I, rege al Angliei. Tânărul prinț Eugeniu de Savoia se alăturase și el cu un grup de soldați. În total erau 66.000 de soldați sub comanda generală a regelui Sobieski. Ducele de Lorena, un bun strateg, a realizat planurile de bătălie. A

cesta și-a propus ca trupele aliate să se prăvălească asupra otomanilor de pe dealurile înalte ale Kahlenbergului, să prindă pe otomani ca într-un clește, între zidurile orașului, Dunăre și râul Viena. Carol de Lorena spera să-i prindă pe nepregătite pe otomani. Marele vizir avea însă spioni buni și aflase de apropierea trupelor creștine, așa că s-a pregătit. Trupele otomane au fost comasate, în șanțurile fortificate de la Döblingerbach şi Krottenbach. Erau trupe foarte numeroase. Alți 15.000 de otomani continuau asediul. Pe 12 septembrie începea bătălia pentru Viena. Turcii au atacat primii, cu trupele de cavalerie, încercând să scoată din joc artileria creștină. Austriecii și nemții, au dus greul apărării artileriei și respingerii cavaleriei otomane. În plus, ducele de Lorena și electorii germani i-au împins pe otomani și au eliberat Nussberg. Mai multe sate și puncte strategice au fost eliberate și ocupate de nemți și austrieci. ”Dumnezeu ne arată drumul către victorie...loveşte fierul cât este cald”, spunea comandantul Von Goltz. Epuizate trupele germane și austriece nu mai aveau puterea de menține, însă, ritmul. Lovitura de grație, avea să le-o dea turcilor, Jan Sobieski.

Au fost trimiși husarii „înaripați„ ai polonezilor, trupe de elită, îmbrăcați protejați de coifuri ranforsate cu apărătoare nazale și obrăzare, apărătoare din armură pentru brațe și coapse dar și de cuirase peste care purtau piei de leopard și solzi de metal sub forma unor aripi care zăngăneau amenințător. Erau înarmați cu lănci lungi dar ușoare de tip kopia. Aveau ca arme secundare, o sabie curbă, patru pistoale, un ciocan de luptă și o carabină scurtă. În fruntea husarilor se afla însuși Jan Sobieski. Armura sa era asorată cu postavuri albastre și o blană mare de leopard. Alături de el, se afla prințul Jakub, fiul său, care avea doar 14 ani. Husarii au intrat în linie de luptă, în uralele celorlalți soldați. În spatele husarilor și flancurile husarilor s-au aliniat pancerny, cavaleria nobiliară dar și kwarciany, trupe de cavalerie ușoară.

Cu strigătul de luptă “Jezus Maria, ratuj” (n.r. Jesus Maria, ajută-ne” ), Jan Sobieski și-a aruncat cavalarie asupra otomanilor. ”Îmbărcaţi în oţelul lor strălucitor, cu blănurile lor de tigru sau leopard fluturând în vânt şi cu aripile de vulture prinse de spate, husarii care deschideau atacul prezentau un spectacol aproape nepământesc”, spune Ludwig Heinrich Dyck în articolul său ”The 1683 Battle of Vienna: Islam at Vienna’s Gates. Otomanii au capotat în fața acestei șarje incredibile. A urmat apoi măcelul, otomanii fiind vânați de husarii și ceilalți cavaleriști polonezi. Vizirul a reușit să fugă cu steagul profetului iar Viena era eliberată. Europa era salvată. Otomanii nu au mai avut niciodată forța de a lansa un asemenea atac. A urmat însă prăbușirea. Sobieski a fost numit ”Salvatorul creștinismului” iar turcii i-au spus ”Leul din Lechistan”.