Tratatul de pace de la Adrianopole, din 1829, este considerat un moment de cotitură în istoria românilor, cel care a deschis drumul către toate marile evenimente din istoria noastră modernă. Înaintea acestuia, Principatele Române,aflate sub semnul Înaltei Porți au avut de îndurat multe lupte interne.

La începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române, adică Moldova și Țara Românească, erau state vasale ale Imperiului Otoman. Erau două țări care încă trăiau vremuri medievale, subdezvoltate față de țările Occidentului european, cu o populație caracterizată de o masă de țărani săraci și analfabeți, dominată de o aristocrație conservatoare, dezbinată și dornică de putere. Clasa de mijloc era slab reprezentată și era formată mai ales din negustori de alte naționalități, în special greci, evrei, armeni sau turci. La toate acestea se adăugau monopolul otoman strict, dar și instabilitatea militară și politică din zona est-central-europeană dictată de războaiele ruso-austro-turce. Evenimentul care le-a deschis poarta Europei, dar le-a oferit și o șansă nesperată la modernizare, a fost deznodământul unuia dintre războaiele dintre ruși și turci: pacea de la Adrianopole, momentul dezrobirii economice a Principatelor, dar și șansa făuririi unei generații providențiale care avea să construiască România modernă.

La tron, după interesul boierimii

Până în anul 1830, Principatele Române erau zone eminamente rurale, care cunoșteau, așa cum mărturisește profesorul doctor în istorie Iulian Nechifor, un decalaj de aproximativ 200 de ani față de statele Europei Occidentale și Centrale. Cauzele înapoierii economice a Principatelor aveau legătură atât cu o lege medievală a succesiunii, dar și cu presiunea monopolului otoman. La acestea se adăugau și conservatorismul Bisericii și cel al boierimii, grupate în partide sau „tarafuri“ care-și disputau puterea și întâietatea.

Sunt istorici, precum Constantin C. Giurescu, care spun că totul a pornit de la o lege a succesiunii la tron. Spre deosebire de majoritatea statelor medievale, acolo unde succesiunea era bine stabilită – de obicei, fiii îi urmau tatălui, în ordinea nașterii –, în Moldova și în Valahia putea ajunge domn oricine putea dovedi că are legătură de sânge cu voievodul defunct. Pe scurt, aveau dreptul și fiii nelegitimi, frații, verii, dar și alte grade de rudenie. Tocmai de aceea, istoria medievală a românilor a fost marcată de lungi perioade de război civil și anarhie provocate de luptele la tron, între pretendenți, întrerupte doar de domniile unor voievozi emblematici, precum Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân sau Neagoe Basarab. Luptele dintre pretendenți au slăbit instituția domniei și au crescut puterea clanurilor boierești, marile familii de feudali jonglând cu pretendenții în funcție de interesele lor. Așa au apărut pe tronul Moldovei sau al Valahiei tot felul de impostori, susținuți din interes de marii boieri.

Boierii, renumiți pentru ”imoralitate, lăcomie și talentul spre intrigă”

Războaiele civile au slăbit viața economică, iar puterea tot mai mare a clanurilor boierești a inhibat reformele sociale și administrative. Dacă un domn vizionar ajungea pe tron și încerca să schimbe lucrurile, lezând puterea boierească, era imediat înlăturat. Cel mai bun exemplu îl reprezintă Petru Cercel sau Ioan Vodă. De la jumătatea secolului al XV-lea, odată cu creșterea tot mai mare a puterii boierești, erau tot mai puțini țărani liberi. Se îngroșau cohortele truditorilor legați de glie, tot mai săraci și fără niciun fel de știință de carte, la cheremul marilor feudali. „O mare parte din forţele vii ale neamului nostru s-au irosit în luptele nenorocite pentru domnie: aceste lupte ne-au făcut mai mult rău decât toţi duşmanii externi laolaltă. (...) Fii legitimi și nelegitimi se luptă pentru moștenirea părintească. În dorința lor de a ocupa scaunul domnesc fac apel la străini și li se închină, câteodată chiar la mai mulți în același timp. Luptele interne strică ţara, împiedică negoţul: sărăcia se adăuga umilinţei“, scria Constantin C. Giurescu.

Atitudinea boierilor români față de slujbele civile și administrative îi dezgustă pe demnitarii străini. Feudalii români sunt considerați imorali, corupți și lacomi. „Boierii din Țara Românească sunt vestiți, chiar printre fanarioți și printre locuitorii din cele două țări, pentru imoralitatea, lăcomia ca și aplecarea și talentul lor spre intrigă“, preciza Langeron, un general rus de origine franceză, după o vizită în Valahia începutului de secol XIX. Simțul datoriei era aproape inexistent. Conta doar interesul personal – al familiei și al clanului. „Pentru a impune o măsură, domnul are nevoie de acordul ei (n.r. – al boierimii), și mai ales de bunăvoința ei. Marii boieri , dregători în aparatul de stat, trebuie să fie rugați pentru a duce la bun sfârșit o atribuție, trebuie împinși de la spate. Pitace domnești peste pitace domnești le cer la infinit să vină la slujbă, să ia seama la atribuțiile dregătoriei, nu numai la foloasele ei“, scrie Constanța Vintilă Ghițulescu în „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești“.

Principatele, sufocate de pretențiile Înaltei Porți

Problemele interne din Principate și desele lupte pentru putere între pretendenți au făcut Moldova și Valahia vulnerabile în fața marilor puteri expansioniste, mai ales în fața Imperiului Otoman. Dornici să pună mâna pe tron, pretendenții cereau ajutorul turcilor și închinau de bună voie țara. La rândul lor, boierii au început să lucreze cu turcii pentru a-și impune pretendenții. Atât boierii, cât și turcii preferau domni slabi, slugarnici, pe care să-i poată controla și manevra ușor, conform propriilor interese.

În primul rând, începând cu secolul al XV-lea (prima dată Valahia și mai apoi Moldova), Principatele Române au devenit state vasale ale Imperiului Otoman, fiind obligate să plătească tributul anual, haraciul, care a crescut de-a lungul timpului. Dacă la mijlocul secolului al XV-lea, Valahia plătea 10.000 de ducați, un secol mai târziu, același principat trebuia să achite Înaltei Porți de zece ori mai mult. În plus, otomanii confirmau numirea la tron a domnilor, ceea ce a dus la instituirea obiceiului peșcheșului sau al șpăgii. Pretendenții mituiau oficialii otomani pentru a fi numiți, iar banii erau recuperați apoi din biruri sufocante puse populației sau prin jefuirea boierilor care susțineau alți pretendenți.

Specialiștii spun că monopolul economic otoman a dus de fapt la înapoierea Principatelor. „Nu puteai vinde produse decât în interiorul pieței otomane. Automat, la prețurile fixate de otomani. Puteai face export doar cu acordul Porții. Era destul de greu să faci asta, trebuia să dai sume de bani, șpăgi am spune astăzi, peșcheșuri la vremea respectivă. Nu prea era rentabil“, spune Iulian Nechifor, profesor doctor în istorie. Prețurile preferențiale erau cu aproximativ 20% mai mici decât cele de pe piața internă și cu mult mai mici decât cele de pe piața occidentală. În plus, negustorii otomani aveau întâietate.

De asemenea, armata otomană trebuia aprovizionată cu grâne, lemn și alte bunuri. „Una dintre răspunderile lor era aceea de a-i ajuta pe negustorii otomani şi levantini să cumpere cantităţile necesare de bunuri la cele mai bune preţuri. Preţurile pentru aceste bunuri şi aşadar răsplata ţăranilor, care erau producătorii acestor bogăţii, erau mai mici decât ceea ce ar fi obţinut pe piaţa internaţională. Această legătură economică devenise atât de importantă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea încât sultanii au decis să reglementeze strict comerţul principatelor. Suleiman I şi urmaşii lui au interzis astfel exportul anumitor bunuri, îndeosebi vite, oi, grâne, miere şi lemn, în alte ţări până când nevoile imperiale nu erau pe deplin satisfăcute. (...) Este posibil să fi încetinit dezvoltarea unei clase de mijloc moldave şi valahe native, deoarece negustorii indigeni nu putea concura cu negustorii otomani favorizaţi şi cu alţi negustori din Orientul Apropiat“, arată Keith Hitchins în lucrarea „Scurtă istorie a României“. În plus, fiii de boieri erau orientați către educația otomană, orientală.

”Tratatul de la Adrianopole, intrarea noastră în spațiul european”

La începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române erau încă în Evul Mediu. Situația se complicase cu atât mai mult cu cât în zonă se desfășurau numeroase războaie ruso-austro-turce. Pe 2 septembrie 1829, în localitatea Adrianopole (Edirne din Turcia de astăzi), se încheia tratatul de pace, după războiul ruso-turc din 1828-1829. Otomanii pierduseră războiul, iar Principatele Române intrau sub protectoratul rusesc. Teritoriul Moldovei și al Valahiei a fost ocupat de trupele rusești până în 1856 și erau administrate de un organism militar rusesc condus de contele Pahlen.

Prevederile tratatului au reprezentat pentru români o șansă unică în istorie, spun specialiștii. Este momentul care a deschis Principatelor calea către modernitate, independență statală și mai apoi către România modernă: „A însemnat intrarea noastră în spațiul european. A fost, la vremea respectivă, un fel de intrare automată în Schengen“, a precizat istoricul Iulian Nechifor. Tratatul de la Adrianopol cuprindea 16 puncte. Cele referitoare la Principatele Române sunt grupate într-un act separat: „Actul osăbit pentru prințipaturile Moldova și Țara Românească“, parte a articolului V. Printre altele, tratatul prevedea ca cetățile turcești de pe teritoriul Valahiei, adică Turnu, Giurgiu și Brăila, împreună cu insulele de pe malul stâng al Dunării să fie restituite Țării Românești. Dunărea devenea granița dintre Imperiul Otoman și Valahia. Otomanii nu mai aveau voie să acționeze cu trupe pe teritoriul românesc și nici să organizeze garnizoane în Principate. Principatele aveau autonomie administrativă, cu domni pământeni, numiți pe viață de Adunarea Obștească. Otomanii nu mai aveau voie să se implice în politica internă a Principatelor. Poate cea mai importantă prevedere se lega de libertatea comerțului și a circulației populației: mai precis, Imperiul Otoman este nevoit să renunțe la monopolul comercial din Principate. Moldova și Valahia nu vor mai da otomanilor mărfuri cu prețuri preferențiale și au dobândit libertatea comerțului.

Tratatul are multe prevederi interesante, de mare impact, însă una dintre ele schimbă clar destinul spațiului românesc: desființarea monopolului comercial otoman. Cu această deschidere, românii puteau face liber comerț, dar mai ales puteau circula oriunde în Europa. Boierii au plecat în Europa și au cumpărat haine, cărți, au luat contact cu cultura și civilizația occidentală. Au adus bucătăria franceză în Principate. În plus, armata și administrația rusă din Principate aveau mulți francezi în serviciul lor, de la care au început să învețe obiceiuri moderne, vestice. Totodată, Principatele au avut dreptul de a înființa miliții și tot atunci a fost elaborată și prima constituție modernă din Principate, sub forma Regulamentelor Organice.

”O revoluție a mentalității și a viziunii„

Poate cel mai important efect al prevederilor Tratatului de la Adrianopole a fost deschiderea către Occident a boierilor români, prin intermediul copiilor. Aceștia au fost trimiși să învețe în marile capitale europene, mai ales la Paris. Acolo, ei observă decalajul dintre Principate și Occident, dar totodată iau contact cu ideile noi, moderne, pe care vor să le aplice și în Moldova şi Valahia. „Până la 1829, din teamă și suspiciune, turcii nu lăsau libertate de circulație a românilor spre Occident. Această interdicție dispare după 1829 și, spre surprinderea rușilor, fiii de boieri nu vor pleca să studieze în Rusia, așa cum se așteptau, ci vor alege drumul Vestului. Acești tineri boieri ajunși în capitalele occidentale descoperă diferențele enorme dintre realitățile românești și cele vestice, de dezvoltare economică, socială, educațională, de infrastructură, pe care până atunci doar le bănuiseră prin intermediul cărților citite. Fii de boieri s-au întors cu ideile franceze, s-au întors cu ideile occidentale. Practic, la noi, perioada 1830-1850 este momentul de ruptură. Nu este o ruptură violentă, dar va fi cea care va schimba societatea românească: când generația de la 1848 intră în conflict cu idealurile, mentalitățile și toate credințele părinților lor. A fost o revoluție a mentalității și a viziunii“, precizează Iulian Nechifor.

Această generație a făcut Revoluția de la 1848, dar mai ales a speculat momentul incredibil din 1856. După Războiul Crimeei (1853-1856), Rusia este învinsă de o coaliție europeană. Temându-se de influența tot mai mare a Rusiei, se hotărăște crearea unui stat-tampon și acesta avea să fie Principatele Române Unite. Această generație școlită în străinătate după 1829, bine pregătită și plină de idei moderne, va exploata perfect momentul și a realizat Unirea de la 1859. Aceeași generație îl va înlătura pe Cuza și îl va aduce pe Carol I, pentru ca, în cele din urmă, să obțină Independența în urma unui alt război ruso-turc, în 1876-1877. A fost generația care a pus bazele României moderne. „Ei sunt pașoptiștii care vor pune bazele României moderne. Decalajul a fost imens până la 1829, apoi a început ceea ce numim primirea noastră în spațiul european“, conchide Iulian Nechifor.