Nu cred că sunt dator nimănui cu explicații, pentru că nu cred că am greșit față de cineva. Nu am cerut nimic de la nimeni ci am oferit totul. N-am cerut funcții, n-am cerut bani, n-am cerut nici măcar încredere sau voturi, am spus din start că NU îmi doresc o carieră politică (bine, nimeni nu m-a crezut), am spus că pot candida doar dacă e nevoie, că nu exclud acest lucru dar că nu îmi doresc (și m-aș plictisi) să pierd patru ani prin parlament pe banii statului. Tot ce am vrut, a fost să merg la negocierile pe viitorul program de guvernare, pe program, nu pe persoane. Atât. Am vrut să fiu sigur că viitorii guvernanți înțeleg ordinea lucrurilor, într-o logică de dezvoltare și reformă, așa cum ar trebui ele să fie la patru ani de când o mulțime mare de oameni, printre care și eu, o mulțime mai mare decât la Revoluție, dar, se pare, mai mică decât ar fi fost nevoie, a ieșit în stradă pentru a cere altceva de la țara lor. Am renunțat cam la tot ceea ce îmi doream eu de la viața profesională, m-am dus acolo să dau un șut, nimic mai mult, un imbold într-un moment în care eu mi-am dat seama că ceea ce am simțit mulți dintre noi ca fiind o nouă revoluție, în mințile și în inimile noastre, este pe cale să eșueze. Și… am eșuat și eu. Se întâmplă. Nu e ușor să accepți așa ceva, dar sunt lucruri care pot cântări mai greu decât ambiția personală, decât orgoliul sau chiar, așa cum veți vedea mai departe, decât dorința de a face bine pentru tine și pentru ceilalți. Scopul, oricare ar fi el, nu scuză mijloacele. Dacă într-adevăr am greșit față de cineva, am greșit doar față de mine însumi, dar nu e ca și cum nu am știut că se poate întâmpla exact ceea ce s-a întâmplat. Am acceptat acest risc, nu am nimic de reproșat nimănui, nici chiar mie, pentru că mai tare decât un eșec posibil, m-am temut de ziua în care m-aș fi uitat în oglindă și aș fi zis – n-ai avut suficient curaj!

Am tăcut aproape un an ca să nu vă dezangajez de la vot și ca să scăpăm România de această amenințare permanentă numită PSD. Dacă nu v-ați dus și n-am scăpat, nu din cauza mea nu v-ați dus și n-am scăpat. Urmează o poveste lungă, pe care o public în primul rând ca să închid eu acest capitol ciudat din viața mea, deși experiența lui va rămâne. Cei care vă grăbiți, aveți rezumatul în titlu, scrie Moise Guran pe  Blogul său, Moise.ro .

De ce am decis să merg în politică…

Este o explicație pe care am mai dat-o, dar o reiau, pentru că totul e legat de ea. Toamna trecută, fiul meu a plecat din țară. A plecat la studii, nu la muncă, eu l-am încurajat, l-am susținut, m-am bucurat pentru el, deși, s-a dovedit mai târziu, nu eram pregătit pentru această decizie a lui (ce părinte este?). După care… După care lucrurile au luat cea mai previzibilă turnură cu putință – pe măsură ce el intra în contact cu viața, civilizația și realitățile din Marea Britanie, la fel ca în cazul altor milioane de tineri plecați în Occident, îmi dădeam seama că șansele să mai dorească să se întoarcă în România scad. Și scad, și scad… Și scădeau cu fiecare zi, cu fiecare telefon, cu fiecare mesaj pe WhatsApp. Și cu fiecare zi, eu îmi puneam tot mai disperat întrebarea ce voi face peste patru ani, atunci când el va fi luat decizia să nu se mai întoarcă aici? Evident,  aveam să vând tot și să plec și eu, mi-am zis, ce altceva? După 20 de ani de zile în care am făcut campanii insistente pentru a-i convinge pe tinerii (și mai puțin tinerii) români să rămână în țară, eu însumi aveam să abandonez ideea tâmpită că ăsta e locul meu, că aici o să îmbătrânesc, crescându-mi nepoții – o să vând tot și o să mă duc și eu așa cum s-au dus milioane înaintea mea, conștienți și ei că țara asta avansează mai lent decât ni se scurge nouă timpul, tinerețea, viața. 

Nu-mi mai rămânea așadar, decât să îmi văd de viața mea, să aștept patru ani și să văd ce se întâmplă după aceea, să sper fără speranță că ceva o va lua altfel în acești patru ani decât în ultimii 30, că un curs imposibil al istoriei noastre se va răsuci brusc și îmi va aduce copilul înapoi, fără ca eu să fiu nevoit să mai fac altceva decât să predic economie și educație civică la radio sau de pe blog, așa cum făcusem și până acum. Nu?

Nu. Nu m-am considerat eu niciodată prea deștept, dar nici să fac pe prostul cu mine însumi n-am suportat. Evident, mai era posibilitatea să mă implic direct, conștient că și dacă reușesc și dacă nu reușesc tot aia e pentru mine și cariera mea, pentru mine și identitatea mea, pentru ce am vrut să fiu și am reușit fără să reușesc de fapt.

Așa m-am frământat, fără să iau nicio decizie, câteva luni de zile. Toamna 2019 a fost una dificilă, în care tot universul meu s-a răsturnat, dar deși această întrebare m-a chinuit luni de zile, decizia de a face pasul spre politică a fost oarecum intempestivă, atunci, la mijlocul lunii ianuarie. Am renunțat greu la meseria mea și am făcut-o nu de teama că voi fi nevoit să plec din țară într-o zi, ci de teama că în ziua aia va trebui să mă privesc în oglindă și să îmi spun “era previzibil că asta se va întâmpla, dar tu ai fost laș, egoist, n-ai făcut tot ce puteai să faci”. Mai greu decât acest pas a fost, o să vedeți, doar acela pe care aveam să-l fac două luni mai târziu – decizia de a-mi accepta înfrângerea, de a mă opri din acest drum și de a face stânga-mprejur. 

Câteva precizări prealabile…

Ceea ce veți citi pe mai departe reprezintă percepția mea, uneori subiectivă, alteori susținută de fapte și evenimente, dar trebuie luată ca atare. Ea se referă strict la perioada 15 ianuarie – 12 martie 2020, moment după care am întrerupt orice fel de comunicare cu absolut toți membrii USR, PLUS sau din alte partide și, deci, n-am mai multă idee decât alți observatori ai vieții publice de la noi despre ce s-a întâmplat în interior. Toate relatările mele sunt, așadar, la timpul trecut.

Trebuie să mai știți că, în cele aproape două luni în care am funcționat cu ei, fără să mă înscriu însă (o să vedeți de ce) în niciunul dintre cele două partide, poziția mea de coordonator al viitoarelor campanii electorale mi-a dat acces la foarte multe discuții și negocieri (nu la toate), chiar dacă am dat foarte rar pe la sediile celor două partide și am lucrat mai mult de la sediul Alianței USR-PLUS. Dar am călătorit prin țară, am vorbit cu lideri locali și membri simpli ai celor două partide, am stat nu zeci ci sute de ore în teleconferințe cu TOATE sucursalele județene, încercând în primul rând să îi scot din setup-ul de despărțire pe care intraseră când am aterizat eu în mijlocul lor, străduindu-mă să-i organizez pe mai multe planuri, inclusiv cel de comunicare și, mai ales, încercând să-i scot din paharul cu apă în care își iscau și își stingeau singuri tot felul de “uragane devastatoare”. 

De ce nu am mai vorbit deloc, după ce am făcut pasul…

Simplu, ca să nu fiu nevoit să mint. Dar să nu credeți că asta a fost ușor, pentru că, mi-am dat eu seama imediat, acesta (să nu vorbești) este primul compromis pe care îl faci cu tine însuți atunci când intri în politică, primul pas spre îngrozitoarea transformare de la cetățean cu bune intenții spre politruc josnic, de gașcă, care te minte-n ochi la fel de firesc cum bea apă. 

Ce am găsit în USR nu mi-a plăcut și, chiar dacă unele lucruri erau vizibile din afară, dinăuntru erau mai rele. USR nu mai era în realitate un partid nou, se învechise, căpătând, fără să fi ajuns la putere, o sumă de năravuri specifice partidelor vechi. 

Am anticipat corect mult din ceea ce era acolo și, totuși, puțin. Am spus că USR și PLUS sunt două partide de naivi idealiști și, într-adevăr, mare majoritate a membrilor așa erau (încă o dată, vorbesc la trecut pentru că nu știu cum i-a schimbat acest an și, am constat eu de atunci, nimic nu e bătut în cuie). Mileniali (la limită și cei de la PLUS), corporatiști, educați, săritori, dar și destul de retractili atunci când dădeau de tupeu cinic, nesimțire sau rea-credință. Din păcate, da, am văzut și cinism, nesimțire și rea credință (e drept, mai mult în USR decât în PLUS), ceea ce nu m-a surprins cu adevărat, pentru că le mai auzisem și chiar le văzusem înainte să fac pasul spre politică. 

Ceea ce nu știusem însă și aveam să o aflu la câteva săptămâni după, a fost că marea majoritate a useriștilor erau prizonierii unei minorități de câteva zeci, nici măcar sute de oameni, așa-numiții nicușoriști, grație unui statut aberant pe care guru-ul tribului, Marele Nicușor, se lăuda că îl scrisese chiar el cu mânuța lui, și care permitea respectivei minorități să blocheze orice decizie importantă, așa cum ar fi un program politic, o alianță electorală sau de guvernare, sau o fuziune. Nicușor Dan nu mai era în USR de câțiva ani, dar de fapt era, prin minoritatea respectivă și prin mecanismele pe care le lăsase în urmă și care îi dădeau o telecomandă de blocaj, în Consiliul Național, în special. Al doilea lucru care bloca aproape tot era disprețul (dacă nu chiar ura) cvasiuniversal pentru Dan Barna. Nimeni nu părea că-l place, nimeni nu părea nici măcar că se preface că îl place, doar adversitatea diferitelor grupuri și grupulețe fiind mai mare decât cea pentru președintele partidului și fostul candidat la președinție. Paradoxal, Barna supraviețuia miraculos, jonglând cu respectivele adversități și, așa cum aveam să aflu ceva mai târziu, cu a tuturor împotriva lui Cioloș și a plusiștilor. 

Ce am făcut în cele aproape două luni acolo…

La jumătatea lunii ianuarie 2020 ambele partide erau decise să meargă separat în alegerile locale, ceea ce ar fi fost, în opinia mea, o catastrofă pentru amândouă și pentru ambele ture de alegeri, mai ales că la vremea respectivă se profilau parlamentare anticipate, concomitent sau la mică distanță de alegerile locale. Suprapunerea celor două tipuri de alegeri putea fi în sine o altă catastrofă, căci USR și PLUS nici nu aveau suficienți oameni pentru a avea candidați la locale în mai mult de o treime din localități, ceea ce ar fi afectat implicit și scorul la parlamentare – sunt rare cazurile în care oamenii votează ceva la primărie și altceva la parlament, mai ales dacă alegerile sunt în aceeași zi sau la două săptămâni distanță. Și, pentru că două catastrofe nu erau suficiente, în teritoriu membrii celor două partide (cu rare excepții) nici nu discutau între ei vreun program sau vreo intenție pentru localitățile lor, ci și-o trăgeau fără mănuși prin presa locală, convinși fiind că adversarii lor nu-s nici PSD, nici PNL, ci ăilalții din Alianță, cu care se vor bate pe același electorat, imediat ce inevitabilul divorț se va produce. O nebunie!  

Deși am pus din start condiția fuziunii celor două partide (dacă vă mai amintiți) venirea mea acolo a schimbat retorica preț de vreo două zile. Din a treia au luat-o de la capăt, inclusiv la centru, în Birourile Naționale reunite, care se întâlneau cam o dată la două săptămâni și la ale căror ședințe am participat și eu, fără să fiu membru. 

Cea mai gravă problemă însă era de departe alta – deși nu vorbeau nimic despre ce vor face ei ca primari, consilieri locali sau ce mai aveau de gând să ajungă (mai erau două luni până la debutul campaniei electorale și ei încă se certau cine și unde să candideze), deși erau convinși fiecare că ar fi știut imediat ce e de făcut dacă chiar ar fi ajuns pe funcțiile respective, cu câteva excepții (notabile – Coliban, Fritz și încă vreo doi, dar excepții) useriștii NU aveau decât niște povești ridicole de spus electoratului – să mergem pe bicicletă, să fie aer curat și digitalizare și, în general, să fie bine ca să nu fie rău. În plus, am constatat că mai pregătiți și mai determinați să câștige erau candidații din orașele mici (gen Lasconi, la Câmpulung) în timp ce în orașe mai mari candidații la primărie erau interesați doar să-și vadă mutra pe niște mesh-uri cât blocul, ca să audă lumea și de ei, să capete notorietate pentru parlamentare și, în general, pentru că e mai bine în viață să fii celebru decât să nu fii. 

Aș exagera să spun că anticipasem această situație. Pentru asta stătusem noi în stradă? Unde era competența pe care USR-PLUS ar fi trebuit să o aducă în administrație? Voluntarismul (manifestarea de voință) nu era suficient, dar majoritatea așa părea să creadă – înlocuim PSD-ul din administrație și vedem noi după aia ce e de făcut, că ăia-s răi și hoți, iar noi suntem buni și cinstiți, nu mai e nevoie să fim și competenți! Nu erau nici ei conștienți de schimbarea prin care trecuseră ei înșiși în patru ani, nu înțelegeau că luptele interne îi făcuseră altceva decât fuseseră inițial, că găștile locale care-și propulsau favoriți în loc să caute altruist competenți, puteau deveni ușor grupuri infracționale și, cel mai grav lucru, foarte puțini dintre ei aveau suficientă educație istorică pentru a înțelege ce dezastru poate fi pentru toată lumea fanatismul politic. Deși știusem și eu, ca toată lumea, de neînțelegerile interne, nu anticipasem de fapt acest free for all, în care useriștii ba se băteau între ei fără scrupule, ba se aliau împotriva celor de la PLUS într-o retorică atât de obraznică în care eu m-aș jena să mă adresez și unui necunoscut, darmite unui om pe care îl numesc aliat, ba manipulau “pe surse” o presă care înghitea destul de neprofesionist toate bârfele pe care și le turnau (sau inventau) unii despre ceilalți.

Așa că, primul lucru pe care a trebuit să îl fac, a fost exact cel de care îi acuzasem pe ei (înainte, ca jurnalist) că fac – să intru în războaiele lor futile, să încerc să le mediez, să-i pun la aceeași masă filială cu filială, să-i forțez să discute programe, înainte de candidați. Trebuia să îi scot în primul rând din logica “gașca mea de 100 de oameni e mai importantă în județul nostru decât gașca ta de 20 de oameni”. Firește, primul lucru pe care l-am auzit a fost “Haidi băi, că nu se câștigă alegerile cu programe!” Nu, nu se câștigă, le-am repetat eu tuturor, dar mai important decât să câștigăm, este să fim siguri că le câștigăm cu oameni competenți, nu cu bufoni care ne vor crăpa apoi obrazul de rușine. 

Mi-am acordat o lună să încerc să urnesc lucrurile în filiale, controlând în primul rând scandalurile care făceau singurele știri de presă despre USR și PLUS, în timp ce la centru puteam doar să țin o vreme pe loc avântul de despărțire al celor două partide, pentru a schimba treptat narativul într-unul de unificare. Ceea ce s-a și întâmplat, într-un mod aproape hilar – în birourile reunite se întâlneau și se certau pe desemnarea candidaților, sondaje interne, scheme și alte prostii pe care, cel puțin cât am fost eu pe acolo, nu au reușit să le ducă la o înțelegere, iar la finalul fiecărei ședințe îi convingeam să dea un comunicat din care reieșea că cele două partide sunt tot mai aproape de o fuziune, că se va ține un congres în iunie în acest sens și așa mai departe. Nu credeau nici ei asta, dar erau de acord că ar da bine să comunice astfel, fără să realizeze, cei mai mulți dintre ei, că astfel de comunicate creau așteptări în opinia publică pe care mai târziu nu prea mai aveau cum să le confrunte fără pierderi majore de imagine. Pe asta mizam eu și, așa cum veți vedea mai târziu, comunicările respective s-au dovedit a fi critice atunci când alianța chiar a fost pe punctul să se rupă. Exact ele s-au întors însă și împotriva mea, forțându-mă să plec.

Organizarea campaniei, fără candidați.

Un alt lucru de care îmi dădusem seama încă înainte să mă alătur staffului de campanie al Alianței USR-PLUS era că cele două partide nu numai că n-aveau candidați desemnați și nici oameni suficienți cât să acopere mai mult de o treime din UAT-uri, nu numai că n-aveau programe, nu numai că n-aveau nici resurse financiare (nu o să dau detalii despre asta, dar din subvenția de la stat abia își acopereau împrumuturile făcute pentru campaniile anterioare) dar membrii și conducerea lor nici măcar nu realizau cât de mică era bula în care comunicau, războaiele și frământările lor interne fiind complet neinteresante nici chiar pentru cei care îi votaseră sau aveau (încă) de gând să îi voteze. Pentru a organiza o campanie eficientă, aveam nevoie de două lucruri – networking și externalizarea deciziei de campanie către niște capete ceva mai limpezi, mai puțin implicate în păruielile interne și mai legate de frământările generale ale societății, care la vremea respectivă (ianuarie-februarie) erau mari și serioase.

Așa că mi-am exprimat respectuos considerația pentru modul în care fuseseră organizate campaniile anterioare, după care le-am spus că jobul meu nu e să număr corturi și pliante și că totul va fi organizat extrem de diferit. Erau corporatiști, aveau să înțeleagă, mi-am zis. Și chiar au înțeles. Am împărțit staful de campanie în trei entități distincte – una operațională și financiară, una care avea să trainuiască și să coordoneze rețeaua teritorială, fructificând potențialul uriaș (de viralizare a mesajelor) pe care membrii de partid îl aveau, dar nu știau nici ei că-l au, postând fiecare pe facebook cam ce-l tăia capul și cam ce credea fiecare că e bine, și, în fine, o a treia structură (i-am zis Grupul de Strategie) în care am adus oameni de comunicare, sociologi și creativi (unii dintre ei sunt cunoscuți și nu o să le dau numele), care avea nu numai rolul de a anticipa evenimente și de a reacționa rapid, dar trebuia să le și creeze, prin dezbateri și inițiative legislative, căci fondurile pentru o comunicare standard (reclamă electorală) erau extrem de mici. 

Teoretic, totul a mers repede și bine – pe la început de februarie deja funcționau două dintre grupuri, cel de strategie și cel operațional. Primul a pus la punct strategia de campanie, care, am aflat ulterior, a ajuns la PNL imediat ce a fost aprobată de birourile reunite ale celor două partide. Așa că, după aceea, a trebuit să schimbăm puțin modul de lucru, să interacționăm mai mult cu pilonii de campanie, candidații la primării și cei care urmau să fie profilați ca viitori miniștri. Aceștia însă nu fuseseră încă desemnați, iar șansele de desemnare erau minime, în condițiile în care numeroși candidați la primării importante (Pitești, Constanța, Cluj, Craiova, Oradea) n-aveau nicio intenție să plece din București și să devină primari, ceea ce dădea o notă de neseriozitate candidaturilor lor. Oricât le-am spus eu că la parlamentare oamenii votează o guvernare proiectată și că le trebuie, deci, miniștri proiectați, care să ducă în spate campania electorală, cum să te înțelegi cu candidați la primărie care voiau în realitate să fie miniștri și parlamentari, fie să lase pe alții la primărie, fie să lase pe alții să vorbească despre Educație, Justiție și alte teme critice pentru campania generală? Până la urmă, firește, nici nu s-au mai făcut astfel de desemnări, ceea ce s-a și văzut în final, la negocierile guvernamentale exact la cele două domenii menționate. 

Dar marele elefant din încăpere era, desigur, Bucureștiul.

Problema București și problema Nicușor

Nu mi-am ascuns niciodată, nici în 2016, nici în 2020, reținerile față de soluțiile propuse de Nicușor Dan pentru București, nici reținerile față de el, ca persoană capabilă să organizeze ceva, orice.

La un moment dat chiar și Băsescu, inițiatorul de oportunitate al susținerii lui Nicușor Dan de către toate partidele non-PSD, i-a transmis public acestuia că nu e soluție să mai bagi bani în cârpelile RADET încă o sută de ani și că trebuie reorganizată uriașa rețea de conducte pe cvartale cu soluții de termoficare mai mici, mai eficiente și mai ușor de reparat. Soluțiile lui Nicușor nici nu erau diferite de cele ale Gabrielei Firea, iar cine a urmărit evoluția RADET în acești 30 de ani știe că acea gaură neagră, care a falimentat în final și termocentralele din jurul Bucureștiului, n-a fost niciodată altceva decât sursă de șpăgi. Băsescu (așa cum e el) știe asta, eu știu asta, oricine are cât de cât idee despre ce e RADET/Termoenergetica știe că bucureștenii nu vor avea prea curând apă caldă și căldură fără riscul unor întreruperi majore. Aparent, Nicușor Dan nu știe. Astea-s probleme serioase, nu vrăjeli electoraliste. De aici criticile mele, moderate totuși, aduse public lui Nicușor Dan. Pe atunci puteam doar bănui ceva despre negocierile lui cu Ludovic Orban și nici nu vedeam o problemă în a face campanie pentru Nicușor, desemnat deja la vremea respectivă candidat al USR, dar nu și al PLUS. 

Primul lucru pe care l-am aflat însă la aterizarea în cercul intern al USR-PLUS a fost că Nicușor Dan își făcuse în secret un alt partid, un vehicul cu care nu era clar ce avea să facă. Îl descoperise Drulă (care are o minte brici) cercetând lista cu partide politice și identificând corect acolo câțiva apropiați ai lui Nicușor, între membrii fondatori ai unui partid anonim. Din momentul ăla n-am mai înțeles de ce USR-PLUS nu-și desemnează un alt candidat, unul propriu, care să joace cinstit șansa celor două partide și, mai ales, nu înțelegeam cum aveau ei de gâd să obțină un scor bun la parlamentare fără un candidat propriu la București. 

Bineînțeles, Vlad Voiculescu era altfel de om decât Nicușor, se putea vorbi cu el, se puteau negocia soluții mai bune și pentru termoficare și pentru poluare sau trafic, iar filiala PLUS din București era semnificativ mai puternică decât cea a USR, obosită de lupte și divizată profund între nicușoriști și ceilalți (conduși de Claudiu Năsui, aceștia erau favorabili tot unei candidaturi a lui Vlad Voiculescu). De fapt, filiala București a PLUS era atât de puternică încât nici Cioloș nu ar fi putut (presupunând că ar fi vrut, dar nu voia) să facă o înțelegere peste capul lui Vlad Voiculescu, pentru susținerea lui Nicușor Dan. În aceste condiții, am întrebat la un moment dat (naiv) de ce conducerea USR nu infirmă pur și simplu candidatura lui Nicușor și gata, terminăm bâlciul. Așa am aflat de o altă problemă a USR.

Problema Dan Barna

Mi-am dat repede seama că Barna nu își permitea acest lucru, din două motive – nicușoriștii deja se coalizaseră cu socialiștii (da, în USR era atunci o aripă socialistă bine conturată, csf, ncsf, v-am zis că erau de fapt vreo trei partide în unul) și îl puteau răsturna pur și simplu de la conducere, o dată, iar al doilea motiv, ceva mai complicat, Barna nu-și permitea să se alieze prea mult cu cei de la PLUS, pentru că ar fi pierdut singurul instrument cu ajutorul căruia supraviețuia el însuși de câteva luni – coalizarea tuturor grupărilor useriste la auzirea strigătului de luptă “Ne ia Cioloș partidul!”  baletând virtuoz (nu-s ironic, chiar m-a uimit cu chestia asta) pe nemulțumirile lor, pentru a supraviețui el insuși. Mai simplu spus, Barna se temea de Nicușor cam la fel de mult cum se temea și de Cioloș și de Chichirău sau de Presadă (socialiste ambele), iar jobul lui de supraviețuire era să nu-i confrunte cumva frontal pe vreunul dintre aceștia și să nu-i lase să se alieze împotriva lui. Dap, v-am zis, intrigi de bulă mică, chestii cu care nu rezolvi nici problema RADET, nici pe cea a Justiției, nici nu faci autostrăzi și nici nu merită să-ți arunci la gunoi cariera sau viața. Asta e politica, ai intrat în horă, trebuie să joci! îmi mai zicea din când în când Cătălin Drulă (acum e ministru al Transporturilor), probabil cel mai deștept dar și unul dintre cei mai cinici dintre useriști. Nu, nu e asta politica, nu pentru genul ăsta de politică (fără miză) venisem. O vreme m-a amuzat baletul lui Barna. S-a purtat corect cu mine și eu m-am purtat corect cu el. Mi-am dat seama că folosește venirea mea în jocul lui de supraviețuire și nu m-a deranjat asta, de fapt le-am și explicat useriștilor (de față cu el) că dacă ar lansa o procedură de schimbare a președintelui partidului cu două luni înainte de alegeri asta ar fi o mare greșeală. Amânați-vă războiul cu Barna încă vreo câteva luni, le-am spus. Barna nici n-a clipit. Asta voia și el.

Cu o majoritate extrem de fragilă în propriul Birou Național (un vot, de regulă al abulicului de Iulian Bulai) Barna nu putea să ia decizii majore decât prin referendum intern. M-a rugat să îl ajut cu cel legat de poziționarea de centru-dreapta și l-am ajutat.

Apoi i-am rugat eu, și pe el și pe Dacian Cioloș să mă ajute cu deblocarea discuțiilor din filiale, pentru a avea candidați la locale care să nu ne facă de râs. Cu Dacian și Dragoș Tudorache a mers totul ca uns. Cu Barna însă nu, am explicat mai sus de ce. Mi-am dat seama și i-am și spus și lui că cei de la PLUS vor ceda în final peste tot, în afară de București, și că alianța se va rupe dacă îi forțează mâna lui Cioloș la infinit. Barna a râs și a spus că Cioloș va ceda oricum, pentru că nu își permite să rămână la Bruxelles șef de grup europarlamentar fără un partid parlamentar în spate. Cum, fără USR, PLUS risca să nu intre în Parlament, Cioloș avea să cedeze tot, a spus Barna. 

A fost o scenă pe care nu o să o uit niciodată la discuția aia… Am vărsat din greșeală (jur!) un pahar cu apă și i-am distrus lui Barna o agendă mică și elegantă la care părea să țină foarte mult. Pentru o fracțiune de secundă i-am simțit părerea de rău după agenda aia, dar a fost calm, a zâmbit și a zis că nu face nimic. I-am observat cu atenție reacția, supărarea, frântă imediat de un aer impasibil – nu face nimic. Incidentul ăla și altele care au urmat, m-au făcut să înțeleg că tipul era un negociator mult mai complicat decât îl bănuisem, un adevărat hrebenciuc în fașă. Între timp a ajuns vice prim-ministru, deși a pierdut prezidențialele, localele, iar la parlamentare alianța (nu doar USR-ul) n-a mai luat nici măcar un milion de voturi. Dar Barna n-a pierdut, de fapt. S-a văzut și la negocierea guvernului cât de abil a fost. Să vedem pe mai departe cum își va folosi capacitatea indiscutabilă de negociator.

De ce n-am mai intrat în USR.

Inițial, amânarea momentului de înscriere în USR a fost legată strict de clarificarea statutului de centru-dreapta pe care acest partid urma să îl decidă. Le-am spus din start că într-un partid de stânga eu nu intru. A fost și motivul subsidiar pentru care nu am mers la PLUS, deși relația și compatibilitatea mea cu Dacian Cioloș, Dragoș Tudorache, Vlad Voiculescu și alți oameni de acolo erau evident mai bune. Motivul principal pentru care am ales din start USR iar nu PLUS a fost însă altul – dacă mergeam la PLUS, după critica dură pe care o facusem în toamnă lui Barna și campaniei sale de la prezidențiale, aș fi fost un motiv în plus de rupere a alianței. Iar eu voiam să-i unesc, nu să-i rup.

Referendumul respectiv s-a ținut pe 8 februarie și a decis covârșitor (91%) că USR va fi partid de centru-dreapta. Totul s-a întâmplat la un Consiliu Național, adunare de vreo 3-400 de oameni, strânși într-o sală de la Palatul Parlamentului, în timp ce în sala vecină se desfășura Consiliul Național al PLUS. Cele două partide aveau să decidă și detaliile legate de fuziune, așa cum anunțaseră anterior, într-unul dintre pașii de comunicare la care ajutasem și eu și despre care am vorbit mai sus. Ceea ce a urmat, a fost însă un dezastru, din toate punctele de vedere – mai întâi nicușoriștii au blocat decizia privind fuziunea, ieșind pur și simplu din sală, pentru a nu fi cvorum. Asistam la un spectacol care mi-a întors mațele pe dos (le-am și spus asta) o golănie coordonată pe grup de whatsapp (nu știu de cine, sigur nu de Dragnea), în cel mai pesedist stil cu putință. Mă rugam penibil de Goțiu, Seidler și încă vreo câțiva dintre nicușoriști, pe care eu îi consideram mai decenți, îi întrebam de ce fac asta și dacă realizează ce daune de imagine vor fi… Conferința de presă a fost anulată, jurnaliștii au plecat scrâșnind din dinți după ce fuseseră aduși de acasă (era într-o sâmbătă) și, bineînțeles, pe surse a și apărut imediat în presă tot tărăboiul. 

Dacian Cioloș și Dragoș Tudorache de la PLUS au venit în mijlocul lor și au încercat să le explice că o fuziune nu trebuie să îi umilească pe membrii celuilalt partid. Au fost luați cu huo! și umiliți ei înșiși. Atacul n-a fost însă orchestrat de nicușoriști ci de Barna și locotenenții săi, în timp ce majoritatea celor din sală, oameni decenți cum am mai spus – Coliban, Armand, Cristina Prună, se uitau și ei la spectacol la fel de oripilați ca și mine. Atunci am văzut exact cum funcționa mecanismul de blocaj asigurat de statutul lăsat moștenire de Nicușor Dan, dar și cel de supraviețuire al lui Barna, care-l folosea pe Cioloș pe post de lup, ca să coalizeze haitele din propriul partid. 

Cioloș și Tudorache s-au supărat. Rău. Au decis să plece acasă. I-am tras afară și i-am rugat să înghită pur și simplu broasca. Ceea ce au și făcut, tăcuți, tensionați, dar nu atât de tensionați pre cât eram eu însumi. Se rupsese alianța? Nu-mi era clar.

A fost prima dată când m-am întrebat ce dracu caut eu acolo. Scandalurile lor nu mă mai amuzau, nu mai vedeam nicio ieșire, nu discutaseră nimic despre reforme, program de guvernare, piloni de comunicare, nimic, nimic, nimic. Trecuseră trei săptămâni de la plecarea mea din presă și anunțul că voi intra în politică. Tot efortul de mediere, care începuse în multe filale să dea și rezultate, se prăbușea ca un castel de nisip. Atunci am decis, și le-am spus și lor asta, că nu mai doresc să intru în USR, că voi deveni membru abia după fuziunea celor două partide, adică după alegeri, dar că voi continua să îmi fac treaba de coordonator al campaniilor. Firește, asta excludea implicit și vreo candidatură a mea, ceea ce nu era oricum nicio pagubă pentru nimeni.

De la “promovăm meritocrația”, la “cineva trebuie să împartă și funcțiile publice”.

Să nu mă înțelegeți greșit, în USR erau și oameni atât de buni și de hotărâți pe ceea ce vor să facă încât mi-am dat seama că eu sunt cel care are de învățat de la ei. Sunt cei care au și confirmat la alegerile locale. Cu echipa lui Allen Coliban (acum primarul Brașovului) m-am întâlnit de câteva ori și le-am și spus că n-am ce să-i mai învăț. Urma doar să mă informeze despre pașii de campanie pe care aveau să îi facă și să îi ajut cu resurse. La Timișoara, filialele USR și PLUS erau atât de puternice și de bine organizate încât le-am zis că am eu de învățat de la ele, pentru a putea exporta bune practici și în alte județe. Alianța avea potențial de a câștiga în toate orașele mari, cu excepția Clujului și a Oradei, dar și acolo putea face o figură frumoasă. Nu trebuiau decât date la o parte câteva orgolii penibile pentru a lăsa loc unor profesioniști, nici măcar cu o dimensiune publică. Dorința oamenilor de schimbare era atât de mare, încât ea ar fi fost suficientă, alături de un program curajos și o figură curată pentru a câștiga majoritatea orașelor mari, inclusiv în Moldova și în sud. Dar useriștii nu prea credeau chestia asta. Pentru că nu o credeau, nici nu prea erau interesați de altceva decât de brandingul personal al unuia sau altuia, ceea ce, inevitabil, tăia și șansele de a câștiga prea multe orașe. Cerc vicios.

Spre finalul lunii februarie aveam deja semnale că prin câteva filiale ale USR (nu multe, totuși) începuseră să-și împartă funcții de conducere prin instituțiile deconcentrate, ba chiar se apucaseră să aibă și cu peneliștii astfel de discuții. Pentru cine nu știe, astfel de funcții nu sunt numite (politice) ci se acordă pe bază de concurs. Sigur, ele au fost excesiv politizate de FSN, PDL, PSD, iar de prin decembrie-ianuarie devenise evident că și PNL-ul face același lucru. 

De fapt, fără bani și fără prea multe pârghii de comunicare, principala strategie de campanie, așa cum o gândisem noi (fără să o mai punem în documentele interne, care ajungeau imediat la PNL) era documentarea la firul ierbii, om cu om, județ cu județ și oraș cu oraș (la sate USR-PLUS nu prea există) exact a transferurilor de la PSD la PNL, dar nu numai de primari, consilieri, parlamentari, ci și de funcții publice (îmi amintesc că la vremea respectivă deja PNL era în plină ofensivă asupra inspectoratelor școlare, unde își numea fără jenă membrii de partid). Mai târziu aveam să aflu că discuțiile astea erau chiar mai frecvente decât știam eu – după izbucnirea pandemiei vreo câțiva fiind revelați de contacți ai unor peneliști cu care nu avuseseră ce sau de ce să discute. Dar se întâlniseră și cuvântul din poveste… înainte mult mai este.

Vă dați seama că atunci când am început să aflu că useriștii discută între ei și cu peneliștii (cei de la PLUS se plângeau de asta) despre împărțit funcții publice care se dau prin concurs, fie din prostie (pentru că nu știau că acelea nu se fac prin numire politică) fie pentru că “așa se face în politică”, m-au apucat nervii. Nu numai că le-am zis la vârf să oprească imediat asta (îmi amintesc reacția lui Ionuț Moșteanu, alt candidat la primărie ca să ne vedem mutra pe niște meshuri cât blocul – “cineva trebuie să le împartă și pe alea”) dar le-am și cerut în scris celor două partide (prin raportul pe februarie) să dea câte o circulară în teritoriu în acest sens. Peneliștii oricum nu aveau de ce să împartă ceva cu alții (în afară de București, unde n-aveau cum să câștige singuri) și, suspectam eu pe atunci, deja aflaseră cumva că ne pregăteam de o campanie bazată pe meritocrație și depolitizarea funcțiilor publice, în care să scoatem în evidență exact tranziția miezului putred al administrației românești, de la PSD către PNL. Dar, la cum mergeau lucrurile, mi se părea mie că un scandal cu useriști care fac și ei același lucru era o chestiune de zile.

Orban, șah-mat!

Cam așa stăteau lucrurile în momentul în care Orban a făcut pasul în față și l-a anunțat pe Nicușor Dan drept candidat al PNL la București. Offside mare, șah și mat! Atâta doar că n-a fost chiar un offside nevinovat – useriștii, nicușoriști sau nu, trăseseră intenționat de timp pentru a ține alianța în offsideul respectiv. Sperau, desigur, ca cei de la PLUS să se supere atât de tare pe chestia asta încât să rupă alianța, iar ei să spună – noi am vrut să facem treabă, dar, uite, Cioloș e de vină! Cioloș nu a reacționat însă așa cum se așteptau ei, înțelesese și el capcana, și a mai cedat încă o dată. Cedările astea îl costau însă foarte mult, mai ales că nu erau deloc ceva nou – de la vreo 40 de mii de oameni câți aderaseră la ONG-ul pe care l-a înființat în 2017, imediat după ce a plecat de la guvernare, în PLUS mai erau câteva mii, iar activi, estimez eu, câteva sute. Useriștii stăteau ceva mai bine numeric, dar nu mult mai bine – estimarea mea este că la începutul anului 2020 cele două partide însumau greu mai mult de zece mii de membri cotizanți, din care activi (care să participe la ședințe și alte acțiuni) sub cinci mii. Restul? Restul deveniseră foști viitori politicieni, trecuseră adică și ei exact prin stările de greață pe care le experimentasem și eu în prima lună de când venisem, făcuseră stânga-mprejur și se întorseseră la viețile lor.

Pe la începutul lui martie deja cele două partide erau ca doi părinți hotărâți fiecare în secret să divorțeze, cu singura grijă ca divorțul să fie din cauza celuilalt. Pe mine nu mă mai chemau nici unii nici ceilalți la birourile permanente separate (de care eu totuși aflam) și asta dintr-un singur motiv – discutau exact strategii de separare.

Problema s-a pus exact așa la ultima ședință a birourilor reunite, care a avut loc la Grupul parlamentar al USR de la Parlament. Și acum fiți atenți! 

În ședința respectivă Vlad Voiculescu i-a luat direct pe nicușoriști (care erau întotdeauna așezați cumva pe partea stângă a sălii, grupați): Măi, ia ziceți, ce funcții vi s-au promis în Primăria Capitalei? 

Liniște. 

Vlad a continuat: Ne-am întâlnit cu Nicușor Dan, eu și Barna aici de față și l-am întrebat dacă Orban nu i-a cerut să-i pună oamenii pe funcții de directori în Primărie. Iar el a spus senin că nu, dar peneliștii trebuie să-și dea acordul pentru fiecare director. Voi sunteți parte din schema asta? 

Nicușoriștii, liniște în continuare. 

M-am uitat la Barna, care a dat din cap că așa e. L-am întrebat cu voce tare: Confirmi? Da, a zis Barna. Voiculescu era nervos, Cioloș și Tudorache la fel. Barna voia să pară amuzat, dar era și el încordat, încurcat, nu-mi dau seama exact.

În liniștea aia, am început să gândesc eu cu voce tare: Măi, funcțiile de directori din Primărie se atribuie prin concurs. Eu nu înțeleg cum își pot da Orban sau PNL acordul pentru numirea unor directori numiți prin concurs și acestea sunt fapte penale. Fapte de corupție. Dacă așa stau lucrurile, eu plec acasă.

Nu știu dacă am reprodus mot-a-mot scena respectivă, dar ea era înregistrată video și audio de către USR, pe Zoom (o parte dintre membrii birourilor intrau de la distanță, iar Zoom îți arată atunci când discuția este înregistrată).

Creierul meu deja o luase razna. Îmi venea să mă ridic și să caut jurnaliștii de prin parlament și să le spun ce se întâmplă. Era pur și simplu o nebunie. Știam că eu nu pot accepta să susținem un astfel de candidat, eu n-aș fi votat un astfel de candidat, dar să-i mai fac și campanie electorală… Am încercat să mă calmez și să îmi iau ceva timp să caut o soluție.

Între timp, în jurul meu, începuse nebunia. Surprinzător, nu nicușoriștii au fost cei care au contraatacat ritos ci Iulian Bulai (tălâmbul de la Neamț cu Fecioara Maria – mamă surogat) cel de care atârna singurul vot avantaj pe care îl aveau barniștii în Biroul Național al USR – Dar sigur că trebuie să discutăm cu peneliștii, trebuie să facem alianțe cu ei, nu putem lăsa țara pe mâna PSD! Imediat după el a sărit și Stelian Ion (candidat de operetă la Constanța, acum ministrul Justiției) și abia apoi au intervenit nicușoriștii. Nu-mi amintesc să fi negat vreunul înțelegerea lui Nicușor cu Orban, dar e posbil ca în haosul de acolo să îmi fi scăpat mie.

Acela a fost momentul critic în care Alianța USR-PLUS a fost mai aproape decât oricând să se rupă. Au urmat ore, efectiv ore, în care s-au certat, provocându-se unii pe alții să zică Hai, gata, pa, nu mai vrem cu voi! Le-am și zis asta, dar nici eu nu le-am mai zis că ar trebui să rămână împreună. Pentru că nici nu mai credeam că ar trebui să rămână împreună. Nici nu știam ce să mai cred. Într-un final am plecat acasă, fără să fie nici de data asta clar dacă Alianța se rupsese sau nu.

Decizia mea, pentru mine.

Compromisul e o scară, în spirală, pe care cobori, nu urci. E aberant să crezi că un scop măreț poate fi atins coborând și e fanatism pur atunci când începi să crezi că scopul (orice scop) merită sacrificii de ordin moral. Dacă nu știi acest lucru, e destul de greu să-ți dai seama când ai coborât atât de mult încât nu te mai poți identifica cu cel care erai sus, în capul scărilor. Se spune că fiecare dintre noi tinde să-și atingă limitele competenței, iar, dacă în politică competența se referă la capacitatea de a face compromis, eu îmi atinsesem limitele după nici două luni.

O săptămână m-am frământat, încercând să găsesc o soluție, oricare altă soluție decât să plec din politica în care nici nu intrasem de fapt. Mă așteptam ca ceea ce s-a întâmplat în ședința respectivă să apară imediat în presă, pe surse, ca de obicei. Mucles! Nimic! Nici măcar distorsionat (tot ca de obicei). 

Nu înțelegeam și nu înțeleg nici acum de ce le-ar fi spus Nicușor Dan lui Barna și Voiculescu despre înțelegerea lui cu Orban. Era tâmpit? Nu știa că e penal să dai pe înțelegere politică funcții care se atribuie, potrivit legii, prin concurs? I se părea că făcuse o negociere bună? Dar ce importanță mai avea dacă știa sau nu știa că înțelegerea respectivă este ilegală, atâta timp cât toată susținerea sa politică și toată baza mandatului său de viitor primar al Capitalei era construită pe acest compromis? 

Nu mi-am pus nicio secundă problema că Vlad Voiculescu ar putea minți în legătură cu asta, iar Barna nu avea chiar niciun motiv să susțină această relatare, făcută chiar de Nicușor, dacă ea nu ar fi fost adevărată. Îl cunosc bine pe Vlad și știu sigur că cel puțin în săptămâna care a urmat a trecut prin aceleași frământări ca și mine. Bănuiesc că și după aceea, dar n-am nici cea mai vagă idee cum a ajuns să candideze alături de el, nici de ce nu s-a rupt atunci alianța. Poate au negociat o altă înțelegere, nu știu, și nici nu este treaba mea să răspund la această întrebare. Cel mai probabil, Barna evaluase mai corect decât mine negocierea pe care o putea face cu PLUS.

Toți acești oameni, Vlad Voiculescu, Dacian Cioloș, Dragoș Tudorache, Cristina Prună, Claudiu Năsui, Allen Coliban și mulți alții pe care ajunsesem să îi cunosc și să îi apreciez, erau prinși (sau credeau că sunt) în acest mecanism de totul sau nimic. Oricare dintre ei și oricare dintre cei aproximativ cincizeci de membri ai birourilor politice, la fel ca și mine, îl puteau arunca în aer pe Nicușor Dan, aruncând în același timp și Capitala, pe mai departe, în brațele Gabrielei Firea. Caracatița aia despre care vorbea Nicușor era reală, chiar dacă Nicușor Dan ar fi fost ultimul care ar fi trebuit să aibă tupeul să vorbească despre asta. 

Nimeni n-a vorbit, iar după săptămâna respectivă am decis să plec, pur și simplu.

Mi-am pus problema să rămân cu cei de la PLUS, dacă alianța se va rupe. Dar… Venisem acolo ca să-i unesc și ajunsesem să îmi doresc să se despartă? Pentru ce? Pentru încă patru ani în opoziție? Cu ce ar fi folosit asta scopului meu, acela de a-mi aduce copilul înapoi, la capătul a patru ani în care voi fi pus umărul la schimbarea României? În mod evident, nici ruperea alianței, nici dezvăluirile pe care le fac acum și pe care mă gândeam să le fac atunci n-aveau cum să ajute decât PSD. 

Dar nici nu puteam continua. Făcusem deja un număr de compromisuri – tăcerea, despre care am spus la început, lipsa evidentă de seriozitate în selecția candidaților la locale a formațiunii în care dorisem să mă înscriu, revelația faptului că alianța nu era capabilă să se înțeleagă pe un program coerent și pentru lucruri care mă ținuseră trei ani în stradă (nici n-am mai scris aici despre jeanvaljeanismul “experților” USR în materia reformei constituționale sau penale, dar cine are ochi l-a văzut deja în capitolul Justiție al programului politic al Guvernului Cîțu)… cu ce m-ar fi ajutat pe mine, pe tine, pe copilul meu sau pe alți copii din România dacă eu ajungeam să îmi pierd respectul de sine? Îmi puteam lansa o carieră politică printr-o astfel de detonare? Cel mai probabil da, dar amintiți-vă că eu nu asta doream. De fapt nimic din ceea ce dorisem și din lucrurile pentru care venisem nu mai erau previzibile și orice aș fi făcut atunci ar fi profitat doar PSD, prin dezangajarea la vot a electoratului atât al USR-PLUS cât și al PNL.

Pe 12 martie am mers la Barna și i-am spus că mă retrag. Cu Cioloș, Tudorache și Vlad Voiculescu am vorbit la telefon. Într-o teleconferință a Biroului Național al USR, câteva ore mai târziu, le-am spus și lor mare parte din ceea ce v-am spus dumneavoastră aici. Și acea teleconferință a fost înregistrată video și audio. Despre activitatea mea de coordonator al campaniilor electorale, le-am lăsat un raport scris. 

Imediat după aceea a izbucnit pandemia iar toată viața noastră a intrat oricum într-o altă logică. N-am nici cea mai vagă idee ce s-a mai întâmplat apoi în USR sau PLUS. Știu, la fel cum știți și voi, că Alianța a înregistrat un scor catastrofal la Locale, iar la Parlamentare n-a reușit să adune decât 900 de mii de voturi. Nici nu mai are sens să mai comentez ceva despre asta și, oricum, nu sunt eu cel care ar trebui să o facă.

Am așteptat închiderea negocierilor și învestirea guvernului, pentru ca aceste rânduri să nu servească politic nicicum. Nu doresc să mai adaug nimic la ceea ce tocmai ați citit, nu doresc să intru în polemică cu nimeni referitor la aceste lucruri. Această experiență este despre mine, nu despre ei, la fel și deciziile, mai bune sau mai proaste pe care le-am luat. Vă mulțumesc dacă ați reușit să citiți până la capăt acest lung articol despre cea mai ciudată experiență a vieții mele. 

Distribuie Distribuie Comentarii