Fenomenele de vreme extreme erau percepute de antici ca fiind date de zeitățile pe care le venerau, iar oamenii foloseau ritualuri, rugăciuni și jertfe în speranța că îi vor îmbuna pe zei. Dacii aveau un mod cu totul ciudat de a face acest lucru.

În lumea romană a Antichității, zeul Jupiter se număra printre cele mai invocate divinități atunci când locuitorii imperiului își doreau să nu sufere de pe urma fenomenelor de vreme extreme.

Chiar dacă filosofi ca Aristotel, arhitecți ca Vitruvius și alți oameni educați ai Antichității puteau explica mecanismele formării ploilor și furtunilor, oamenii continuau sp le considere daruri sau pedepse divine, în funcție de beneficiile sau pagubele aduse.

„Ploile torenţiale, inundaţiile, secetele şi soarele arzător au împovărat locuitorii Imperiului Roman. Iar vechii contemporani erau preocupaţi şi ei de cauze şi căutau soluţii. În ciuda cunoștințelor științifice, ploaia în sine a fost considerată un fenomen trimis de zei, cum ar fi zeul vremii Zeus-Jupiter”, arăta arheologul Nadin Burkhardt, într-un articol de știință publicat de Universitatea Catolică din Eichstätt-Ingolstadt (KU) - Germania.

Jupiter, venerat și în Dacia

Jupiter era celebrat în toate colțurile imperiului, inclusiv în Dacia, ale cărei ținuturi au devenit provincie romană în urma războaielor de la începutul secolului al doilea. În capitala ei, colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, arheologii au descoperit rămășițele unei statui a zeului Jupiter, pe tron, în templul său, care ar fi avut în Antichitate înălțimea de patru metri.

Pe lângă rugăciuni și jertfe, anticii au recurs și la ritualuri magice. În Munții Lycaion din Arcadia, preoții erau capabili să creeze ceață și nori și astfel să plouă deasupra izvorului nimfei Hagno prin jertfe și ramuri de stejar, informa scriitorul grec Pausanias, menționat de arheolog. Romanii numeau astfel de ritualuri „aquaelicia”. În religia romană, anticii foloseau o piatră numită „lapis manalis”, pe care, în timpul secetei, o mutau din afara zidurilor orașelor în orașe pentru a o folosi în ritualuri menite să aducă ploaia.

„Au existat și procesiuni de implorări pentru ploaie, în care matroane, femei cetățene, desculțe și cu părul despletit, mergeau la Templul lui Jupiter din Capitoliu împreună cu oficiali fără simbolurile lor de statut. Astfel de ritualuri reprezintă o procesare mentală a experienței dezastrului în colectiv, care este mai ușor de suportat împreună și activ”, arăta arheologul Nadin Burkhardt.

Grecii și romanii nu s-au bazat doar pe rugăciune, sacrificiu și magie, fiind parțial conștienți de cauzele antropice ale unor dezastre produse de vreme, cum ar fi defrișările pe scară largă, mineritul în adâncime și construirea excesivă a barajelor pentru regularizarea râurilor, subliniază arheologul.

Zeul zuprem era și zeul furtunilor

La nord de Dunăre, triburile Dacicei antice aveau un ritual cu totul neobișnuit prin care întâmpinau furtunile. Gebeleizis sau Nebelizis, considerat de unii istorici ca fiind zeul suprem al geţilor, era venerat în timpul ploilor.

„Iată în ce chip se socot nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Când tună şi fulgeră, geţii trag cu săgeţile înspre cer şi ameninţă zeul, deoarece cred că acolo sus nu este alt zeu decât al lor”, arăta istoricul antic Herodot.

Potrivit filosofului Mircea Eliade, ritualurile practicate de geţi aveau rolul de a ameninţa puterile demonice manifestate în nori şi de a-l ajuta pe zeul fulgerelor și al furtunilor.

„Gebeleizis este un zeu al furtunii sau mai degrabă un vechi zeu al cerului, patronul clasei aristocrate şi militare, iar Zamolxis era zeul Misterelor, maestrul iniţierii, care conferă imortalitatea”, scria Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxis la Genghis-han”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1980).

Marele zeu al dacilor era reprezentat, potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, de un personaj masculin, în două ipostaze: aşezat pe un tron sau călare, îmbrăcat în armură. În stăpânirea zeului suprem intrau cerul, apele şi pământul.

„Atributul principal al acestuia este cerul reprezentat de vultur. Este zeul cerului prin excelenţă. Zeul tată, creatorul cosmosului şi al lumii, prezent la popoarele indoeuropene încă din prima lor fază, reconstituit pe temeiuri lingvistice”, scria Ion Horaţiu Crişan.

Arheologul susţinea că și numele Gebeleizis (Nebeleizis) ar însemna zeul cerului furtunos. În afară de a trage cu săgeți spre cer, în timpul furtunilor, dacii își luaseră și alte măsuri de precauție în fața fenomenelor extreme. Una dintre acestea, prezentată în legendele care circulau în secolele trecute, era ridicarea cetăților în locuri ferite de inundații.

„Am mai aflat apoi și următoarea legendă: zice că în vremile de demult nu locuiau oamenii pe munți și pe dealuri, ci locuiau cu toții la șes și lucrau pământul. A venit însă vremea când a fost potop și au fost crescând apele și, văzând că apele tot cresc, oamenii cei mai cu putere și cu dare de mână și-au căutat locuri ridicate și s-au socotit cum ar face ca să scape de potop. Astfel au ales câțiva și vârful acesta de la Piatra roșie, care fiind numai de piatră nu putea fi teamă, că îl va strica apa. Ei apoi s-au pus și au mai zidit și din vârf în sus ca să fie și mai departe de apă, în chipul acesta s-a făcut cetatea aceasta ca și altele de pe alte locuri“, relata, în 1887, în „Telegraful Român”, preotul Ioan Popovici, unul dintre primii români care au cercetat cetatea dacică Piatra Roșie și au scris despre ea.