Moartea ui Nicolae Labiș rămâne un mister după mai bine de 6 decenii. Poetul a trecut în nefiinţă în urma unui accident de tramvai, la numai 21 de ani, iar unii au avansat ideea unui asasinat.

„Mort prea tânăr, înainte de a-şi fi achitat toate datoriile faţă de realismul-socialist, Labiş anunţă poezia deceniului următor“, spunea criticul literar Nicolae Manolescu, în urmă cu mai mulți ani.

La 21 de ani, Nicolae Labiş era accidentat de un tramvai în staţia de la Spitalul Colţea. La spital era diagnosticat cu „traumatism cranian şi al coloanei vertebrale; paraplegie". Poetul a simţit cum mâini străine l-au împins cu putere sub şinele tramvaiului ucigaş, iar de pe patul spitalului i-a dictat prietenului său, Aurel Covaci, versurile: „Pasărea cu clonţ de rubin/ s-a răzbunat,/ iat-o, s-a răzbunat (...) Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate/ urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă...". După 12 zile de la accident, la 22 decembrie 1956, poetul murea, fiind înmormântat, în Ajun de Crăciun, în Cimitirul Bellu.

Securitatea a răspândit ideea de accident

Iniţial devotat regimului comunist, Labiş şi-a reevaluat atitudinea. Pentru acest fapt, nu ar fi fost iertat, se spune în cartea „Timpul asasinilor. Documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş", scrisă de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci.

Gheorghe Gheorghiu-Dej era decis să evite o mişcare similară cu cea din Budapesta anului 1956 şi nicio viaţă, nici măcar cea a unui mare poet, nu era suficient de preţioasă pentru regim, încât să nu fie sacrificată.

Stela Covaci, soţia prietenului lui Labiş, a reluat această teorie şi în volumul „Persecuţia. Mişcarea studenţească anticomunistă". Mediul literar ar fi trecut sub tăcere adevărul despre moartea lui Labiş, în timp ce Securitatea a răspândit ideea de accident: poetul a căzut sub roţile tramvaiului, în stare de ebrietate, după ceasuri de dezmăţ la Capşa. Femeia care îl însoţea în fatidica noapte, Maria Polevoi, o dansatoare de origine rusă, a mărturisit că a doua zi a primit un telefon în care i s-a transmis că „tramvaiul 13 mai circulă prin Bucureşti". Ea însăşi ar fi trăit în teroare până în 1978, când s-a sinucis cu o supradoză de somnifere.

Prima seară în care tramvaiele circulau și după miezul nopții

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, avea să se întâmple una dintre cele mai mari tragedii. Era prima seară în care tramvaiele circulau în Bucureşti şi după miezul nopţii iar după câteva ore petrecute în compania unor cunoştinţe vechi, poetul a convenit cu femeia pe care a întâlnit-o la masă să-şi petreacă noaptea acasă la ea. Femeia se numea Maria Polevoi, o rusoaică în vârstă de 37 de ani, stabilită la Bucureşti, fostă dansatoare la Teatrul "Tănase".

Era angajata ansamblului artistic al Ministerului de Interne şi în acea seară era însoţitoarea unui prieten, Iosif Schwartszman, zis Grişa, născut în Basarabia, pianist de meserie, care avuse un conflict cu poetul cu mai mult timp în urmă. Labiş şi Mari, cum o alinta, conveniseră să plece separat de la masă, astfel încât să nu dea de bănuit. Cei doi ar fi trebuit să se întâlnească pe furiş, în staţia de la Colţea, de unde să meargă cu tramvaiul la ea acasă.

“Femeia asta cu care era, balerina, i-a spus să-şi petreacă noaptea la ea, să bea din paharul împăcării, dar să nu-i vadă nimeni. În afară de Grişa, la masă mai erau încă doi. S-au despărţit în faţa restaurantului şi pe căi diferite au ajuns acolo. Întâi a ajuns Maria Polevoi, care a şi povestit ce a văzut acolo”, potrivit Stelei Covaci, o apropiată a poetului.

Gelozia lui Grișa

Nicolae Labiş a ajuns la tramvai când acesta se punea în mişcare. A alunecat pe scara îngheţată şi s-a prăbuşit între vagoane. Maria Polevoi, care-l urmărea ascunsă după un copac, a mărturisit că Labiş a fost îmbrâncit de Grişa, care l-a urmărit pe poet permanent, cel mai probabil din gelozie.

“S-a întâmplat sub privirile îngrozite ale Mariei Polevoi, care strigă că e vorba de Labiş şi că trebuie dus urgent la spital, însoţindu-l în periplul pe la Colţea şi Urgenţă. Tot ea îl sună noaptea pe Aurel Covaci, care n-o cunoştea, ca să-i transmită rugămintea lui Labiş de a se duce la spital. Mai mult, îi spune cuiva, care a publicat apoi o carte, că a stat la început departe, lăsându-l pe Labiş să ia primul tramvaiul 13 (se putea altfel?), fiindcă nu dorea să fie văzuţi împreună, şi că nu are nici o îndoială că Grişa l-a împins de la spate, ba chiar l-a auzit înjurându-l urât”, scrie Stela Covaci în jurnalul ei.

A luat o supradoză de somnifere

De altfel, despre acest Grişa s-a speculat mult la vremea respectivă că ar fi omul Securităţii, care avea în plan să-l lichideze pe Labiş, un poet incomod pentru regimul comunist de atunci. Labiş era iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în mediul studenţesc din România.

"Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tramvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse" , se arată în declaraţiile făcute la anchetă de Maria Polevoi.

Ea avea să se sinucidă pe data de 20 iulie 1978, după ce a luat o doză mare de somnifere. Femeia a fost extrem de marcată de evenimentul petrecut sub ochii ei, încât nu şi-a iertat niciodată gestul de a-l invita pe poet la ea acasă.

A fost catalogat drept urmașul din Mihai Eminescu

Nicolae Labiş s-a născut la data de 2 decembrie 1935, în comuna Mălini din judeţul Suceava. Considerat unul dintre cei mai promiţători poeţi din noua generaţie, acesta a murit la vârsta de doar 21 de ani, în Bucureşti, în condiţii suspecte.

Talentul excepţional i-a făcut pe mai marii scriitori ai vremii să-l catalogheze drept urmaşul lui Mihai Eminescu. Accidentul său din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 a stârnit multe ipoteze, moartea sa fiind considerată una suspectă, deoarece prietenii săi au susţinut că Labiş ar fi fost omorât.

Încă de la o vârstă fragedă, datorită talentului ieșit din comun i s-a dus vestea de copil-minune.

Poetului i s-au publicat două volume de poezii: „Primele iubiri", în 1956, care se deschidea cu „Moartea căprioarei", şi doi ani mai târziu -„Lupta cu inerţia", editat după moartea sa. Între 1962 și 1985 au apărut 12 ediții Labiș, care includ o recuperare spectaculoasă a manuscriselor. Pentru generația de scriitori din 1960, Labiș rămâne nu numai un model, ci și un reper de conștiințe - „o voce poetică pură, care nu seamănă cu nicio alta din epocă", după cum apreciază Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române".