SUA au pierdut o bombă nucleară de o megatonă în Marea Filipinelor, iar guvernul a ținut dispariția ei secretă ani de zile, relatează Vice.

La începutul Războiului Rece, Statele Unite au vrut să se asigure că pot lansa cât mai repede posibil o ripostă împotriva Uniunii Sovietice în cazul în care aceasta ar fi lansat un atac nuclear: nu mai târziu de 15 minute. Acest lucru se întâmpla înainte de apariția submarinelor cu ajutorul cărora să lanseze rachete și a silozurilor de rachete balistice intercontinentale. Între 1960 și 1968, America și-a menținut această capacitate de a lansa oriunde bombe nucleare, ținând piloții în alertă 24 de ore din 24. Circa un deceniu, sute de piloți americani au străbătut planeta în avioane încărcate cu bombe nucleare. Pentru a ține pasul cu acest program infernal, o mare parte din piloți și echipaj luau amfetamină.

America a pierdut o mulțime de bombe nucleare la începutul Războiului Rece. Unele dintre ele sunt încă dispărute, iar cel puțin una este încărcată.

Potrivit publicațiilor americane de specialitate, SUA a avut 32 de accidente nucleare în timpul Războiului Rece, iar despre șase dintre bombe nu se mai știe nimic. Fiecare poveste despre un incident „Broken Arrow” - termenul militar pentru o bombă nucleară dispărută - este înfiorătoare, dar ceea ce s-a petrecut în largul coastelor Japoniei în 1965, în timpul unui exercițiu militar, a fost deosebit de înspăimântător.

La 5 decembrie 1965, locotenentul Douglas Webster din Marina americană trebuia ridice de pe un portavion un A-4E Skyhawk încărcat cu o bombă nucleară. Echipajul portavionul USS Ticonderoga, staționat în Marea Filipinelor, la puțin peste 100 de kilometri de Okinawa, Japonia, a amplasat focosul în avion, iar după ce a verificat totul Webster s-a urcat la bord. Echipajul a împins apoi avionul spre un lift care urma să îl aducă pe puntea de zbor.

Planul era ca Webster să facă un mic tur, ca apoi să se întoarcă pe pista portavionului. Webster nu a mai apucat să zboare. Skyhawk-ul a început să alunece, iar echipajul a început să-i facă semne frenetice lui Webster, strigându-i să apese pe frâne. "Potrivit mărturiei din timpul anchetei post-incident, pilotul părea să nu țină cont de fluierături și se uita în jos", a declarat în 2019 pentru Institutul Naval al SUA, maistrul militar principal Delbert Mitchell, care făcea parte din echipajul care a încărcat bomba pe Skyhawk.

Echipajul a încercat cu disperare să oprească Skyhawk-ul, dar nu a reușit decât să îl facă să se rotească pe loc, în timp ce se rostogolea inevitabil în partea laterală a portavionului. Acesta a lovit plasa de pe partea laterală a liftului, a trecut prin ea și a căzut în ocean. Bomba nucleară era armată. "Nu l-am mai văzut niciodată pe locotenentul Webster după ce s-a urcat în cabină și nici nu am aflat ce ar fi încercat să facă pentru a ieși din avion, dar am privit cu stupoare cum avionul, pilotul și arma nucleară se prăbușesc în ocean", a declarat Mitchell.

Apoi echipa a văzut cum Skyhawk-ul se scufundă în ocean. Eforturile de a-l salva pe Webster și de a recupera bomba nucleară au început imediat. Marina SUA a chemat și alte nave în sprijin, dar căutarile nu au dat roade: nici urmă de bombă sau avion - au găsit doar casca lui Webster.

Marina a păstrat tăcerea asupra acestui incident timp de zeci de ani. Ea a raportat incidentul Congresului un an mai târziu, când Comisia Mixtă pentru energie atomică a analizat numărul șocant de incidente „Broken Arrow” , dar publicul larg nu a aflat că America a pierdut o bombă nucleară activă în largul coastelor Japoniei decât în 1989.

Japonia era un aliat al SUA și avea nevoie de locuri precum Okinawa pentru a pregăti trupe pentru războiul din Vietnam. Țara - din motive evidente - are legi stricte în ceea ce privește aducerea de arme nucleare pe teritoriul său de către aliații săi.

Este greu de știut ce se va întâmpla cu o armă nucleară activă pe fundul oceanului. "Este de așteptat ca impactul asupra mediului să fie nul", a declarat presei în 1989 locotenent-comandorul James Kudla, purtătorul de cuvânt al Marinei.

Accidente nucleare în timpul Războiului Rece

Alte accidente nucleare legate de bombardierele americane nu au avut nicidecum un impact "minim" asupra mediului. Două accidente, după care dezvoltarea bombardierelor nucleare lansate de pe submarine și a rachetelor balistice intercontinentale (ICMB), au contribuit la sfârșitul strategiei americane de a menține piloți amețiți în aer 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an.

Primul a fost accidentul de la Palomares din 1966. În luna ianuarie a acelui an, un B-52 care transporta bombe nucleare s-a ciocnit cu un avion cisternă în timpul realimentării în aer. S-au izbit în Marea Mediterană, în largul coastelor Spaniei. B-52 transporta patru bombe nucleare. Explozibilii convenționali din două dintre ele au detonat la impactul cu solul și au contaminat zona. Spania a pus atunci în vedere NATO că nu mai poate zbura în spațiul său aerian dacă transporta bombe nucleare.

Cel de-al doilea incident a avut loc în 1968, în Groenlanda. Un B-52 care transporta bombe nucleare în apropiere de Baffin Bay a luat foc. Echipajul nu a aduce avionul la sol și nici nu a putut controla incendiul, așa că l-a abandonat. B-52 s-a prăbușit și a împrăștiat materiale nucleare peste apele și gheața din Groenlanda. După acest incident, politica de a menține în permanență bombardierele nucleare în cer a devenit nesustenabilă din punct de vedere politic, iar SUA au început să folosească foarte mult silozuri și submarine.

Undeva, în Marea Filipinelor, zace încă o bombă nucleară, apa sărată corodând-o încet. Probabil că a trecut de mult de punctul de detonare, dar materialul nuclear este încă acolo, așteptând să fie eliberat în apă.