Un arădean pasionat de istoria locului ne dezvăluie ce reprezenta o aparenta banală poartă în tradiția folclorică, mai ales în ziua nunții. Se spune că așa cum ochii sunt oglinda sufletului, tot așa poarta este oglinda vieții omului.

Poartă din Pecica FOTO Primăria Orașului Pecica

Ea reprezintă nu doar o cale de acces în spațiul pământean, ci și un element de adâncă pătrundere în mitologie, în istorie, în etnofolclor, în social și cultural.

„Bunăoară, când vezi o poartă, ea se «deschide» în fața multiplelor interpretări asupra celor care locuiesc în spatele ei: acesta este un gospodar, acesta este un artist, acesta este un om sărac, acesta este un găzdoi, acesta «i dă la noi», acesta «i pădurean»..., sunt cuvintele arădeanului Dacian Don.

Astfel, Dacian Don împreună cu Camelia Chifor, ne dezvăluie care sunt tradițiile și obiceiurile populare legate de porțile din Pecica, județul Arad.

Poarta fiind un element prezent și semnificativ în tradițiile și obiceiurile populare.

„Mireasa, împreună cu alaiul nuntaşilor, pleacă spre casa mirelui. La pornire i se dă o olcuţă de lut, pe care trebuie să o spargă de stâlpul porţii şi părăseşte înlăcrimată casa părintească; se mută la casă nouă. În acest răstimp, mirele atinge cu pălăria spatele şi umerii nevestei, care îi răspunde că speră ca asta să fie ultima bătaie pe care o primeşte de la el... La unele gospodării, mireasa e petrecută cu următorul cântec: „Rămâni maică, rămâni taică! /Rămâni maică sănătoasă, /Ca şi o pară frumoasă, /Rămâni taică sănătos, /Ca şi un măruţ frumos!” Tânăra soţie este consolată: „Nu te supăra mireasă, /Că lăsaşi p-a voştri-acasă, /Că altă casă îi căpăta /Unde noroc îi afla”. Iar dacă femeia ajungea la casa unor oameni dificili, i se cânta să nu se teamă, pentru că pe masă va găsi daruri, pă poartă, cunună, dar pe grindă o nuia, cu care – dacă nu munceşte – o vor croi, la noua casă”, descrie Dacian Don.

Tot de la acesta aflăm că, gardurile s-au diferenţiat în timp în funcţie de materialele folosite: nuiele (gard „dă nuiele” cu „vraniţă” (poartă) împletite, pământ bătut (acoperit cu snopi „dă crenji”), scânduri sau, mai recent, ziduri de cărămidă. Schimbări mari s-au petrecut după Focul cel Mare (1893), când vâlvătaia pornită din „Ştraipiţ”, din neglijenţa unei gospodine care a lăsat căldarea ( magh. katlan - cazan încinsă) pe săjac pe grămada de gunoi, a ars 103 case, până la Biserica Sârbească. Acestea au fost reconstruite şi, parte dintre ele, dăinuie şi azi, având în completare şi alte construcţii gospodăreşti („măgăzână” pentru cereale).

În cazul caselor mai moderne coşul a fost înlocuit cu „măgăzâna”, construită sub poartă. Domnițele așteptau să fie invitate la dans, zăboveau până târziu în sat şi, cu încuviinţarea familiei, puteau ieşi seara la poartă, de două ori pe săptămână, să vorbească cu băiatul.

Gospodinele pregătesc o coroniţă fixată pe poartă ori pe faţada casei. Se mai făceau coroniţe pentru fiecare membru al familiei, iar acestea se aruncau pe acoperişul caselor; ale cui cădeau pe jos, acesta avea viaţă mai scurtă.

Nunțile erau miercuri

Odată stabilită ziua nunţii, chemătorii, recrutaţi, de obicei, dintre profesioniştii genului, vizitează viitorii nuntaşi. Potrivit unei dispoziţii a bisericii, nunţile catolice era indicat să se organizeze miercuri. Existau şi excepţii, dar nu foarte multe, când aveau loc luni. De ce miercuri? Pentru că era considerată cea mai norocoasă zi a săptămânii. Chemătorii începeau să anunţe nunta cu trei zile înainte de eveniment, în zi de târg. Mirele avea doi, mireasa,un singur chemător. Aceştia umblau cu câte un bucheţel de flori prins de pălărie şi o batistă brodată în buzunarul de la piept, semnalând astfel că bat la poartă în calitate oficială. Purtau cu ei un toiag împodobit cu panglică colorată şi o batistă albă brodată.

După influenţa localităţii Peregul Mic, şi la Pecica toiagul chemătorilor era artistic realizat, împodobit cu miez de nucă şi floricele de porumb.

„Înainte de dansul miresei, chemătorul mare e trimis la casa socrului mic, pentru a-i invita pe meseni să continue nunta în casa socrului mare. Tinerii căsătoriţi aşteaptă alaiul în poartă, cu câte o lumânare, şi nu intră în casă până când chemătorul mare nu le permite. Astfel, când bați în poarta unui pecican știi la ce să te aștepți și ce om o va deschide pentru tine”, mai adaugă Dacian Don.

Imaginea 1/8: poarta bun jpg