Afectat de experiența exilului, Ion Rațiu revenea în 1990 într-o Românie postcomunistă prinsă într-un adevărat taifun politic. Ani mai târziu, în 1999, radiografia acelor zile sumbre a fost publicată la Editura Univers în jurnalul „În fine, acasă”, care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.

În episodul de azi, redăm notele jurnaliere din perioada 13 iunie 1990 – 15 iunie 1990:

Miercuri, 13 Iunie 1990

Azi dimineață, la orele 4.00, „forțele de ordine“ au curățat Piața Universității. S-au efectuat peste 100 de arestări.

Nadoleanu Florea vine să-mi spună că a fost la Budapesta. Nu i s-a dat voie să facă greva foamei, „ca să nu se creeze un conflict diplomatic“. Vrea să meargă acum în Austria, fiind ajutat de Nicodim Sica din Perth (Australia). Îmi cere să-i schimb ceva lei căci are nevoie de valută. Nu schimb niciodată. Nimănui. Dacă dau, dau pentru că vreau s-o fac. Așa cum ți-am dat dumitale, când ai venit la mine pe ziua de 5 Iunie.

Toată ziua ciocniri cu Poliția și securiștii, care au reapărut în civil. În cele din urmă Piața Universității a fost reocupată de studenți. Ai mei au filmat scenele. Prost, dar avem un documentar. În Piață, studenții au dat foc camioanelor și autobuzelor pe care Poliția le-a răsturnat ca să o blocheze, din ambele părți ale șoselei. S-au dus la Ministerul de Interne și la Poliție. Au dat foc clădirilor și de acolo s-au dus la Televiziune. Au intrat cu forța, au spart geamurile, au răvășit birourile etc. Timp de 2 ore, seara, Televiziunea a fost întreruptă. Când a reînceput difuzarea, Emanuel Valeriu și Răzvan Theodorescu au explicat evenimentele. „Legionarii“ au atacat. Ca în Decembrie. Și au prezentat un tablou cu totul diferit de ce au văzut oamenii mei, și în general cei care au fost de față.

Eu sunt atacat mereu că i-am finanțat pe cei din Piața Universității.

Chiar astăzi Dimineața atacă violent pe „Mister Rațiu“.

Sandu Pobereznic vrea să mă duc la Pușa. S-ar putea ca FSN-iștii să vină să mă atace, să dea foc casei, sau să mă aresteze. Nu accept. Nici Elisabeth nu intră în panică.

Pe la 1.00 noaptea s-au auzit împușcături, îmi spune Elisabeth când a venit să se culce la 2.30 a.m.

Joi, 14 Iunie 1990

Eu dormeam, căci m-am culcat pe la 11.30 p.m.

Grigore și Dragoș Șerban sunt tot treji. Vor să stea așa, de pază, toată noaptea.

Am ținut să-mi notez toate astea. Mă culc acum, din nou.

E ora 9.50 a.m. Am sosit în apartamentul lui Dan Stoica, în Drumul Taberei.

Ziua a început rău. În timpul nopții am scris în jurnalul meu până după ora 3.00 dimineața. Apoi m-am culcat din nou. Cum Elisabeth nu poate să suporte musculițele și țânțarii, răspândise un insecticid foarte puternic și rău mirositor. Ferestrele erau închise, obloanele trase. Am dormit tun.

La 7.30 a.m. bate Sandu Pobereznic la ușă. Trebuie să ne grăbim. Sediile PNȚ și PNL au fost distruse în timpul nopții. Dumneavoastră sunteți cel vinovat. De aceea au cerut greviștii înființarea unui post independent de TV. Dumneavoastră. i-ați plătit pe manifestanții din Piața Universității. Așa se afirmă peste tot. Cel puțin 7000 de mineri, înarmați cu securi și ciomege merg peste tot. Vor veni și aici. Nu mai puteți sta.

Am discutat alternativele. Să mergem la Pușa, la nepoata mea. Telefonează-i lui Michael Atkinson, i-am spus lui Elisabeth. Vezi dacă poate să mă primească pentru câteva minute. Mi-am împa-chetat ce era mai important. Condicele mele de zi, cu toate angajamentele ce am avut aici, aproape de la început. Apoi, cutia cu bani, câteva documente, jurnalul meu de zi, necesarul meu, The Oxford Dictionary și cartea mea de adrese. M-am dus cu ele la ambasadorul britanic, care-mi este vecin. Erau la micul dejun. Mi-au oferit o ceașcă cu cafea. Eu beau ceai. Așa m-am obișnuit în Anglia, le-am zis. Le-am explicat cum stau lucrurile. Da, va accepta cele două mici bagaje. Au discutat, între ei, unde să le pună, etc. Pentru că și ei au personal românesc și n-au casă de fier în locuință. Le-am spus însă că am și bani, dar n-am spus câți. Ar trebui să fie vreo… Și am plecat mai liniștit. În acest timp, ai mei au strâns câteva documente și dosare ce au putut din biroul meu și le-au încărcat în camioneta albastră, cumpărată de la Sandu.

Am luat, în bagajul meu, și fotografia lui Iuliu Maniu cu Vaida Voevod, când erau tineri studenți la Viena, dar, din nefericire, am uitat să iau miniatura lui Ion Codru-Drăgușanu. Renée (văduva Doctorului Profesor Universitar Titus Turcu, fratele mamei mele) mi-o dăduse, spre marea mea bucurie. Dar n-am uitat să le spun băieților să ia și pictura cu flori făcută de mama în 1911, semnată GENI. După mine, e foarte bună.

Întors la Armindenului nr. 4, toți sunt foarte alarmați. Rodeanu tocmai se întorsese de la Teatrul Național. Acolo, dezastru. Au intrat peste tot minerii. Au distrus tot ce le-a căzut în mână. În special, bineînțeles, tiparnița mea. Iscoadele mele s-au întors și ele. Mare mulțime se adună la capul metroului din Piața Aviatorilor. Trebuie să plecăm la reședința ambasadorului britanic. Îi explic situația. Scot ceva bani din servieta mea și “Titlul meu de voiaj“. Pașaportul meu românesc e la Ambasada britanică. Godson vine și el. Michael îi cere să-mi dea o viză imediat. Valabilă, doar, pentru o singură intrare, dar asta nu mă supără. Important e să pot pleca, legal, din România, dacă e cazul.

Veronica Atkinson foarte alarmată. E gata s-o accepte pe Elisabeth. Ziua Reginei. Vor veni și membri din Guvern. Va fi o bună ocazie să le vorbesc. Veronica (o fi Virginia, nici nu mai știu, căci n-o cunosc prea bine), reacționează: Va fi imposibil. Dacă vin aici… Abia am trecut peste amintirea Revoluției din Decembrie, când reședința noastră a fost complet distrusă. E imposibil să rămâneți aici. Am acceptat, bineînțeles. Rodean era afară. Foarte aferat, cu ochi mari, speriați. Pe mine mă caută peste tot. Să rămân aici. Îi explic. E imposibil. Nici pe mine nu mă acceptă, îi spun.

Ne strânsesem toți în fața reședinței. Ce facem? Îl văd și pe Dan Stoica. Venise să-mi spună că se răspândesc foi volante semnate Mihai Băcanu. Eu apar Președinte și Radu Câmpeanu prim-ministru, într-un Guvern ce se va forma după lovitura de stat.

Deci, totul e clar. Mai ales că s-au dat la Radio și alte dezinfor-mări grave, foarte dăunătoare. S-ar fi găsit droguri, arme, bombe incendiare etc. în beciurile PNȚ. Astfel acțiunea de distrugere executată de mineri apare ca o reacție justificată a celor care „vor să apere Revoluția“. Și la Radio s-a afirmat că legionarii au fost conducătorii manifestației și tulburărilor de ieri.

E clar acum și de ce Azi și Dimineața, mai ales, dar și alte ziare guvernamentale m-au atacat sistematic. De ce au afirmat, prin articole scrise de un oarecare Nemoianu și de profesorul universitar Iosif Pop. Primul afirmă sub semnătura lui că i-am fost camarad „întru Legiune“, și al doilea, că am fost legionar pentru că am făcut parte din Comitetul Centrului „Petru Maior“, în întregime format din legionari.

Pop (cel care m-a atacat în presă ca legionar), îmi spune Chira (Aurel Chira, jurist eminent, fost coleg de an cu Ion Rațiu, 1934-1938, decedat), a fost cu doi ani mai mare ca noi. Înainte de a pu-blica scrisoarea deschisă ce mi-a adresat în ziarul Azi, Pop i-a tele-fonat, sperând, bineînțeles, că va găsi în Chira un susținător al afir-mațiilor lui. Chira a fost să mă vadă, ieri seară. L-a apostrofat pe Pop și i-a explicat ce bine mă cunoaște etc. … Pop n-a ținut seama de nimic și și-a publicat minciuna.

Viorel Delcă, constănțeanul, va rămâne în casă. Va căuta să-i convingă pe mineri, dacă vin, că el îndeplinește rolul de a apăra casa din ordinul lui Voican. Viorel e ofițer de marină. Deci, plauzibil oarecum, căci nu e în interesul lui Iliescu să fie distrusă casa mea. Chiar dacă au instrucțiuni precise în acest sens.

Cineva a avut ideea bună să mă duc la prietenul meu Călin Daia. El locuiește în împrejurimi. Rodean a intrat în una din casele din strada care se deschide chiar în fața reședinței. A fost respins. De altfel, nu știu cum i-a vorbit femeii care i-a deschis ușa. Nu-i aveam nici adresa și nici telefonul. Viorel s-a dus la el cu mașina, urmând să-l așteptăm.

Între timp, au început să se adune câțiva cetățeni în stradă. A venit și o camionetă, deschisă la spate. De două ori a trecut pe lângă noi. Foarte probabil că m-a recunoscut. Cu siguranță m-a recunoscut, ar trebui să scriu.

Michael Atkinson oprește mașina cu steagul Union Jack: Cred că ar fi înțelept să plecați de aici cât mai curând, mi-a spus. Avea dreptate. Ne-am urcat în două mașini și am luat-o spre Herăstrău. Între timp toate celelalte mașini, de obicei parcate în fața casei mele pe ambele părți ale străzii, au dispărut.

Greu de decis. Unde să mergem? Mică discuție. Veniți la mine, îmi spune Dan Stoica. Pe drum mi-am scos papionul. Dar lumea tot m-a recunoscut. Aici sunteți sigur. Toți de pe aici au votat pentru dumneavoastră, mi-a spus Dan. Și mai toți sunt PNȚ-iști.

În apartamentul lui de la etajul 8, mare dezordine. Îl pun pe Dragoș Șerban să telefoneze corespondentului AP de la Intercontinental. Obține ocupat. Reușește însă legătura cu John Rogers de la Reuters.

Îi fac o declarație scurtă: Mă găsesc în România. Tipografia mea a fost distrusă. Sediile partidelor la fel. A dastardly act (un act abominabil) am zis. Negarea democrației. Eu i-am declarat lui Iliescu că-l voi susține în toate acțiunile care vor promova democrația în România, dar că voi denunța ceea ce o neagă. Am ter-minat cred cu vorbele. I became a refugee to fight totalitarism of the right. I continued to fight the totalitarism of the left. I will continue to fight for democracy, as long as I live. (Am devenit refugiat ca sălupt împotriva totalitarismului de dreapta. Am continuat să lupt împotriva totalitarismului de stânga. Voi continua să lupt pentru democrație cât voi trăi.) Thank you Mr. Ratiu, mi-a zis. M-a între-bat unde mă găsesc. I-am spus că nu-i pot da adresa.

Ne-am urcat în mașini. De data aceasta mi-am scos și haina. Am îmbrăcat o scurteică de piele, de-a lui Dan. Am găsit și șapca lui Mihai Leu, pe care o lăsase acolo. O uitase, de fapt. Trebuie să-mi ascund pletele albe.

Scriu toate astea sus, deasupra Câmpulungului Muscel. Sunt așezat pe iarbă, pe un versant pieziș al muntelui. La vrea 500-700 de metri, pe o potecă, ce o ia la stânga de la șoseaua principală. Mi-am găsit un loc potrivit, la umbra unui copac. În fața mea, o priveliște încântătoare. De o frumusețe rară. Suntem în regiunea sub-carpatică. Munte peste munte, toți împăduriți, se ridică pe cealaltă parte a văii. Și cu cât te apropii mai mult de orizont, cu cât cresc munții în înălțime.

Am colindat lumea. Am văzut multe, excepțional de frumoase peisaje la munte. În Canada, în Munții Stâncoși, cu ghețarii lor spectaculoși, la Banff, de exemplu. Sau la lacul ghețarului Louise.

În Noua Zeelendă, în jurul muntelui Tasman, sau la Milford Haven, unde am coborât din nori, într-un mic avion de 4 locuri, fără nici un radar sau alt aparat de bord, pentru a putea ști cât de aproape eram de munți la coborâre nu aveam decât instinctul pilotului. Mă întorc aici, la stânga, și număr până la opt. Apoi pierd înălțimea, rapid, până ce ajung la 12 și gata, terenul de aterizare trebuie să fie în fața mea, mi-a explicat, după aterizare, pilotul. Fusese mare as în aviația britanică, în “Bătălia pentru Anglia”, în 1940. Și în acest golf, în Insula de Sud a Noii Zeelande, peisajul de munte e pur și simplu grandios. Dar frumusețea peisajului, acum, ce se întinde în fața ochilor mei, e mai impresionantă. În Elveția, țară ce o cunosc poate mai bine decât oricare alta, multe locuri sunt fantastic de frumoase. Evident, eu sunt subiectiv. Pentru mine, însă, ceea ce văd eu acum nu poate fi întrecut. Munții sunt mai domoli, dar, în succesiunea lor, mai strânși între ei. Lumina se îmbină și se împletește cu umbra oarecum mai armonios.

Ce dureros, mi-am zis. Țara asta, atât de frumoasă, atât de înzestrată de Dumnezeu cu bogății naturale, ce a devenit ?! Nimeni nu e fericit. Toată lumea suferă. Atât oprimatorii, cât și oprimații. Atât nomenclatura, cât și vasta majoritate a gloatei. Căci întreaga națiune a devenit o gloată sub comunism. Li se spune ce trebuie să facă, cum să se comporte, ce trebuie să creadă, cum să voteze!

Iată unde a dus comunismul. Așteptam să se întoarcă Sandu. S-a dus la un prieten de-al lui care a locuit în Anglia vreo trei ani. Lucrează împreună la dezvoltarea afacerii POBERTOM. El e omul de legătură la uzinele unde se fabrică automobilele de teren ARO. Să vadă dacă putem sta la ei vreo noapte, două. Până trece furtuna dezlănțuită de venirea minerilor la București.

Vineri, 15 Iunie 1990

Am ajuns la Opran acasă pe la 3 p.m. La telefon, nevasta ambasadorului Atkinson îmi confirmă că Elisabeth tocmai plecase spre aeroport. La vreo 10 minute după plecarea voastră, au sosit minerii. Au intrat, peste gard, în grădină. Au stat mult acolo, mi-a spus Veronica. Vorbesc apoi la telefon cu Petre Roman. Tipografia nu a fost distrusă, îi spun. Am trimis pază pentru casă. Doar suntem vecini, mi-a zis primul ministru. Mă întorc atunci, acum, și ne vedem, mâine, în Parlament, a fost reacția mea.

Conversație foarte plăcută, foarte civilizată. Când l-am asigurat că niciodată nu i-am susținut, că nu le-am dat nici un leu manifestanților din Piața Universității, reacția lui Roman a fost pozitivă: Mă bucur că-mi declarați acest lucru. Băiatul dumneavoastră a declarat că ați fost ridicat de la domiciliu și dus la o destinație necunoscută și că tipografia a fost distrusă. N-am fost deloc în legă-tură cu el. Nefiind în stare să mă găsească, căci numai el poate să ne telefoneze, noi nu, e clar că din îngrijorare a spus ce a spus. Dar din bună credință. De asta sunt sigur, a fost reacția mea. I-am promis că voi ține seama de asigurările ce-mi dă, în ce voi spune presei la prima ocazie.

Ne-au servit o masă foarte bună și am privit, întristați, cum echipa Camerunului ne-a bătut cu 2-1, la Campionatul Mondial de Fotbal.

Târziu, ne telefonează Mihai Leu. Au distrus totul. Casa e un dezastru, ne-a spus. Ce facem? i-am întrebat pe ai mei. Diverse alternative. Înclinau să stăm acolo, la Câmpulung, cel puțin peste noapte. M-am gândit să merg direct la Cluj, căci între timp se anunțase că Parlamentul se întrunește abia luni dimineață și eu trebuia să fiu la Cluj, pentru sfințirea episcopului greco-catolic Hențiu, duminică dimineață. S-a sugerat, de asemenea, să mergem la Timișoara. Acolo vom fi în siguranță. De acolo putem trece, clan-destin, frontiera, la nevoie. Am respins ultima sugestie. Dacă noi, românii, liderii, nu îndrăznim, cum s-o facă poporul? Trebuie să luptăm pentru democrație. Cu orice risc. Am decis, deci. Ne întoarcem acum, le-am zis.

Am plecat pe la 8 seara. Am ajuns pe la ora 23.00. Doi indivizi, cu pistol la brâu, în fața casei. N-au vrut să intre în casă, deși i-am invitat insistent.

Jalnic. Vandalism pur. Tot discutam dacă să dorm sau nu în casă și vine Rodean. Ne-au înconjurat din toate părțile. Se referea la mineri. Au început să escaladeze gardul spre grădină. Ne-am refugiat pe acoperișul bucătăriei ca să ieșim prin spate.

Intraseră. Strigăte. Dragoș Șerban, cu o rangă de fier în mână, s-a repezit spre vreo cinci mineri, tăind aerul. Așa s-au retras. Dragoș a tras zăvorul spre curtea casei. Bătălie mare, strigăte. Rodean sare, Sandu Pobereznic sare. Eu rămân pe acoperiș. Îi prind pe toți. Pe Mihai Leu l-au prins în casă, căci el nu a îndrăznit să iasă pe fereastra de la etaj, ca să ajungă pe acoperișul unde ne refugiasem. Rămas singur, m-am întins în umbra casei. Poate nu mă găsesc, mi-am zis. Dar asta nu se poate, tot eu mi-am dat răspunsul. Pentru mine au venit, nu pentru ai mei. Nu voia mea, ci voia Ta să fie, Doamne, mi-am repetat nemuritoarea frază de acceptare a puterii divine, a sorții.

Bineînțeles, m-au găsit. “Criminalule… etc…”, mi s-au adresat, strigând. Aveau tot felul de „arme“:sârmă împletită, cabluri, ciomege. Nu sunt criminal. Uitați-vă la mine. Arăt eu a criminal? Nu-l lovi, a spus unul dintre ei, când un altul era să mă plesnească. Eram calm. Dacă mi-a venit ceasul, așa să fie. M-au ajutat să cobor. “Încet, încet”. Da, sunt cam bătrân, le-am zis. “Ia mai las-o”, a vociferat unul dintre ei.

M-au trecut din mână în mână. De două ori, până am ajuns la pământ. Erau încântați. Jubilau. M-au prins. Afară, în stradă, mulți. I-am văzut și pe ceilalți. Pe Dragoș, Sandu, Mihai – el era cu mult înainte, fiind capturat primul – pe Rodean. Nu m-au lovit. M-au busculat. Când am sosit în stradă, unde erau parcate camioanele minerilor, m-au tras ba într-o parte, ba în alta. Senatorul Dan Iosif a insistat: „Trebuie să-l duc la Guvern”. Minerii erau deciși să mă ducă cu ei, la Târgu Jiu. Să mă judece acolo. Sau să mă căsăpească pe drum.

“Eu am instrucțiunile mele. Lasă-mă! Trebuie să-l duc la Guvern”. Au căzut de acord, în învălmășeală. Doi mineri s-au suit cu noi trei, în aceeași mașină, unul în poalele celuilalt, la dreapta mea. Au vorbit tot timpul. Erau băuți.

Nu mai descriu celelalte amănunte. Cazimir Ionescu, unsuros și fals, ca de obicei. “Noi regretăm cele întâmplate. Dar pe mineri nu-i poți opri. Ei au venit spontan la București”. Michael Atkinson mi-a cerut să-l chem la telefon. Era după miezul nopții. Mi-au dat voie s-o fac. I-am telefonat lui Celac, imediat ce am fost sigur de fapte, mi-a spus ambasadorul britanic.

Am fost duși acasă, Dragoș și cu mine, pe la 1.00 dimineața. Am stat mult de vorbă pe Strada Primăverii. Noi venisem în două mașini de la Guvern, din Piața Victoriei. Pe Primăverii am găsit o altă mașină de Poliție care patrula cartierul. Toți cu talkie-walkie. Minerii puteau să se întoarcă oricând. Erau peste tot. Nimeni nu-i mai putea controla. Alternativele examinate: întoarcerea în clădirea Guvernului, hotel, la nepoata mea, Pușa Dan, sau la mine acasă.

Am optat pentru ultima, în cele din urmă. În fața casei, mare mulțime de polițiști în uniformă. Vor sta toată noaptea, m-au asigurat. Am lucrat până la 4.30 dimineața, ca să aranjez lucrurile, cât de cât, în dormitorul meu. Dragoș m-a ajutat tot timpul. Obosit, am adormit tun, până la 7 dimineața. Eram în halat când a venit tele-viziunea BBC. Toată ziua am dat interviuri.

De multe ori, m-am întrebat ce trebuie să fac. Mihai Leu vrea să plece. Nu-l mai țin nervii. Aranjez să vină consulul britanic Hulse, să-l vadă. Îi dau 150 de dolari lui Mihai, căci i s-au luat toți banii. Salvează ce poate din bagajul lui, dar hainele i-au fost tăiate, rupte, intenționat. Pleacă pe la 4.00 p.m. Sandu se gândește și la Maria. Să cerem trei bilete la avion. Cât mai curând. Mă gândesc și la nepotul meu, la Dragoș. Dacă-l lăsăm aici, viața lui va fi foarte grea, chiar în pericol. Am putea merge cu un ARO până în Banat și să trecem acolo, clandestin, frontiera. Avem pe cineva care știe cum s-o facem. La UMRL: Dacă plecați, s-a terminat cu democrația în România, mi-a spus Grigore. Acum trebuie să fim tari. Să nu dăm înapoi. Ei vor ceda.

Cu avionul vine și Gigi de la Londra. M-am bucurat să-l văd. „Securiștii“ noștri – Theo și Marius – încuie ușa. Vor să-mi vorbească în liniște.

Au auzit că îi vor concedia. Ați făcut mare greșeală, când ați acceptat acest lucru. Noi am fost angajați de Nicolae. A mers bine cu Gigi. Acum Sandu nu mai vrea să lucreze cu noi. Nu trebuia să acceptați trecerea stației de amplificare demonstranților din Piața Universității. Nici n-am știut că s-a făcut acest lucru. Da, dar dumneavoastră vi se va reproșa. Nu lui Gigi. Nu altuia. Ei vor să-i țin mai departe potrivit înțelegerii cu Nicolae. Interesant că Marius, de obicei foarte tăcut, ia rolul de purtător de cuvânt în ocazii ca acestea. Nu sunt înamorat de ei și primesc mulți prea mulți bani. În fine, a necessary evil, it seems!. (În fine, un rău necesar.)

Seara vine și Viorel Delcă cu mașina ce o luase aseară. Ne povestește cum, ca ofițer, le-a explicat minerilor că îi vor face rău lui Iliescu dacă mă omoară. Dar de asta am venit aici, a ripostat un fel de conducător al lor, și dădeau cu toții cu barele lor de sârmă de oțel cu răsunet de caldarâm. Venise și Doina Bâscă cu comunicatul PNȚ. De asemenea, Ștefan. Apoi Cristian Ionescu și nevasta. I-am cerut și lui să pregătească o declarație a mea. A venit și Mariana

Stavilă, cu flori și îmbrățișări. Și Lili, sora lui Rodean, începe să facă puțină curățenie în bucătărie și cămară. O să fie greu. Mai greu, de acum încolo. Nu condamn pe nimeni, dacă vrea să se retragă. Mihai Leu a plecat. Eu vreau să rămân, oricare ar fi consecințele.

Michael Atkinson a venit să mă vadă. Am discutat mai ales posibilitatea ca eu să fiu arestat. Să-mi pregătesc apărarea. Să-mi iau avocați buni. S-a discutat cu Waldegrave și posibilitatea ca să mi se dea azil la ambasada britanică. Nu văd cum, pentru că eu sunt decis să accept să mi să facă proces și să fiu acuzat de crime de drept comun. Dacă noi, liderii, nu acceptăm lupta, cum s-o facă alții. Când a sosit Atkinson, tocmai vorbeam cu Nicolae la telefon. SUA, Marea Britanie, Uniunea Europeană, toate vor suspendarea acordării de ajutor economic României.

Trebuie să ne ținem tari.

SURSA:  Universul.net

Distribuie Distribuie Comentarii