Aproximativ 2.000 de înregistrări secrete ale unor conversații interceptate între soldații ruși din Ucraina și persoanele lor dragi de acasă oferă o nouă perspectivă sfâșietoare asupra războiului declanșat de Vladimir Putin în urmă cu un an. Aceste conversații provenite din convorbiri telefonice interceptate dezvăluie un mister uman: Cum ajung oamenii crescuți cu un simț al binelui și răului să accepte și să comită acte de violență teribile?

Agenția de presă The Associated Press a identificat convorbiri efectuate în martie 2022 de soldați dintr-o divizie militară despre care procurorii ucraineni spun că a comis crime de război în Bucea, un oraș de lângă Kiev care a devenit încă de la începutul războiului un simbol al atrocităților rusești.

Un soldat rus îi spune mamei sale că tinerii ucraineni morți în urma primului său schimb de focuri semănau cu el. Un altul îi explică soției sale că s-a îmbătat pentru a-i fi mai ușor să ucidă civili. Un al treilea vrea ca iubita lui să știe că, în ciuda tuturor ororilor, visează doar să fie cu ea.

Crimele indică cât de nepregătiți erau tinerii soldați — și, în general, toată Rusia — pentru războiul care urma să vină. Mulți dintre ei s-au înrolat în armată pentru că aveau nevoie de bani și au fost informați în ultima clipă despre desfășurarea lor pe front. Li s-a spus că vor fi primiți în țara invadată ca niște eroi care ajută la eliberarea Ucrainei de asupritorii naziști — și de susținătorii lor occidentali — și că Kievul va cădea fără vărsare de sânge în decurs de o săptămână.

Interceptările arată că, pe măsură ce soldații își dădeau seama cât de mult au fost induși în eroare, le era din ce în ce mai frică. Violențele, care odată ar fi fost de neconceput, au devenit normale. Jefuirea și băutura ofereau momente rare de răgaz. Unii au spus că au recunoscut că urmat ordinele de a ucide civili sau prizonieri de război .

Ei le spun mamelor lor cum arată acest război, de pildă despre adolescentul ucrainean căruia i s-au tăiat urechile. Despre cum cel mai înfricoșător sunet nu este fluierul unei rachete care trece pe lângă tine, ci tăcerea care înseamnă că vine direct spre tine. Cum armele moderne pot devasta corpul uman astfel încât să nu mai rămână nimic de adus acasă.

Mamele lor se străduiesc să-și împace mândria și groaza, iar soțiile și tații lor îi imploră să nu bea prea mult și să sune acasă.

Acestea sunt poveștile a trei dintre acești bărbați: Ivan, Leonid și Maxim. AP nu a folosit numele lor complete pentru a le proteja familiile din Rusia. AP a stabilit că ei se aflau în zonele în care s-au comis atrocitățile, dar nu are nicio dovadă suplimentară a acțiunilor lor individuale în afara celor mărturisite de ei.

Publicația a vorbit cu mamele lui Ivan și Leonid, dar nu a putut lua legătura cu Maxim sau cu familia acestuia. Verificarea acestor apeluri a fost făcută cu ajutorul Dossier Center, un grup de investigație din Londra finanțat de disidentul rus Mihail Hodorkovski. Convorbirile au fost, bineînțeles, editate.

Nevoie de bani

Nevoia de bani l-a împins pe Leonid să fie soldat. El avea datorii și nu voia să depindă de părinții săi.

„Pur și simplu nu eram pregătită din punct de vedere emoțional pentru ca copilul meu să plece la război la vârsta de 19 ani”, a declarat mama sa pentru AP în ianuarie. „Niciunul dintre noi nu a experimentat așa ceva, că fiul tău va trăi într-o perioadă în care va trebui să meargă să lupte”.

Mama lui Leonid a declarat că Rusia trebuie să se protejeze de dușmanii săi. Dar, la fel ca mulți alții, ea se aștepta ca Rusia să cucerească rapid părți din estul Ucrainei. În schimb, unitatea lui Leonid a rămas blocată în apropiere de Bucea.

„Nimeni nu a crezut că va fi atât de teribil”, a spus mama sa. „Fiul meu a spus doar un singur lucru: ‘Conștiința mea este curată’. Ei au deschis primii focul’. Asta e tot”.

În apeluri, există o disonanță morală evidentă între modul în care mama lui Leonid l-a crescut și ceea ce vede și face în Ucraina. Cu toate acestea, ea și-a apărat fiul și a susținut că războiul nu l-a schimbat.

A refuzat să asculte interceptările: „Este absurd”, a spus ea. „Doar nu încercați să faceți să pară că copilul meu a ucis oameni nevinovați”.

UNU: Ucide sau vei fi ucis

Intrarea lui Leonid în război a avut loc pe 24 februarie, când unitatea sa a trecut în Ucraina din Belarus și a decimat un detașament de ucraineni la graniță. După prima sa luptă, Leonid pare să aibă compasiune pentru tinerii soldați ucraineni pe care tocmai îi uciseseră.

Mama: „Când ți-a fost frică?”

Leonid: „Când comandantul nostru ne-a avertizat că vom fi împușcați, 100%. Ne-a avertizat că, deși vom fi bombardați și împușcați, scopul nostru era să trecem.”

Mamă: „Au tras în voi?”

Leonid: „Bineînțeles că da. Noi i-am învins.”

Mamă: „Mhm. Ați tras din tancurile voastre?”

Leonid: „Da, am tras. Am tras din tancuri, cu mitraliere și puști. Nu am avut pierderi. Le-am distrus cele patru tancuri. Erau cadavre care zăceau și ardeau. Deci, am câștigat”.

Mamă: „Oh, ce coșmar! Lionka, ai vrut să trăiești în acel moment, nu-i așa, dragă?”

Leonid: „Mai mult ca niciodată!”

Mama: „Mai mult ca niciodată, nu-i așa, dragă?”

Leonid: „Bineînțeles.”

Mamă: „Este total oribil.”

Leonid: „Stăteau acolo, aveau doar 18 sau 19 ani. Sunt eu diferit de ei? Nu, nu sunt.”

DOI: În război nu se aplică regulile din viața de zi cu zi

Leonid îi spune mamei sale că planul lor era să cucerească Kievul într-o săptămână, fără să tragă un singur glonț. În schimb, unitatea sa a început să tragă în apropierea Cernobîlului. Nu aveau hărți, iar ucrainenii dăduseră jos toate indicatoarele rutiere.

„Era atât de confuz”, spune el. „Erau bine pregătiți”.

Neașteptându-se la un atac prelungit, soldații ruși au rămas fără provizii de bază. O modalitate prin care puteau obține ceea ce aveau nevoie – sau își doreau – era să fure.

Mulți soldați, inclusiv Leonid, vorbesc despre bani cu precizia precaută care vine din faptul că nu au destui. Unii primesc comenzi de la prieteni și familie pentru pantofi de anumite mărimi și piese pentru anumite mașini, mândri să se întoarcă acasă cu ceva de dăruit.

Când Leonid îi povestește mamei sale despre jafuri, la început nu-i vine să creadă că fură. Dar a devenit ceva normal pentru el.

În timp ce vorbește, el privește un oraș arzând la orizont.

„Ce frumusețe”, spune el.

Leonid: „Uite, mama, mă uit la tone de case – nu știu, zeci, sute – și toate sunt goale. Toată lumea a fugit.”

Mama: „Deci toți oamenii au plecat, nu? Voi nu le jefuiți, nu-i așa? Nu intrați în casele altora?”

Leonid: „Bineînțeles că da, mamă. Ești nebună?”

Mamă: „Oh, TU ești. Ce luați de la ei?”

Leonid: „Luăm mâncare, lenjerie de pat, perne. Pături, furculițe, linguri, tigăi.”

Mama: (râzând) „Cred că glumești.”

Leonid: „Cine ce nu are – șosete, lenjerie de corp curată, tricouri, pulovere.”

TREI: Toți sunt dușmani

Leonid îi povestește mamei sale despre teroarea de a merge în patrulare și de a nu ști ce sau pe cine va întâlni. El descrie folosirea forței letale la cea mai mică provocare împotriva aproape oricui.

La început, ea pare să nu creadă că soldații ruși ar putea ucide civili.

Leonid îi spune că civililor li s-a spus să fugă sau să se adăpostească în subsoluri, așa că oricine se afla afară nu este un civil cu adevărat. Soldaților ruși li se spusese, de către Putin și alții, că vor fi întâmpinați ca eliberatori și că oricine se împotrivea era un fascist, un insurgent – nu un civil adevărat.

Mamă: „Oh Lionka, ai văzut atâtea lucruri acolo!”

Leonid: „Păi… civilii zac chiar pe stradă cu creierii scoși.”

Mamă: „Oh, Doamne, te referi la localnici?”

Leonid: „Da. Ei bine, cam așa ceva, da.”

Mamă: „Sunt cei pe care i-ați împușcat voi sau cei care… ”

Leonid: „Cei uciși de armata noastră.”

Mama: „Lionia, s-ar putea să fie doar oameni pașnici.”

Leonid: „Mamă, a fost o bătălie. Și un tip apărea pur și simplu, știi? Poate că scotea un lansator de grenade… Sau am avut un caz, un tânăr a fost oprit, i-au luat telefonul mobil. Avea toate aceste informații despre noi în mesajele de pe Telegram – unde să bombardeze, câți eram, câte tancuri avem. Și asta e tot.”

Mama: „Deci ei știau totul?”

Leonid: „A fost împușcat chiar acolo, pe loc.”

Mamă: „Mhm.”

Leonid: „Avea 17 ani. Și asta a fost, chiar acolo.”

Mamă: „Mhm.”

Leonid: „Era un prizonier. Era un tip de 18 ani. Mai întâi, a fost împușcat în picior. Apoi i-au fost tăiate urechile. După aceea, a recunoscut totul și l-au omorât.”

Mama: „A recunoscut?”

Leonid: „Noi nu-i întemnițăm. Adică, îi omorâm pe toți.”

Mamă: „Mhm.”

PATRU: Cum să ajungi acasă în viață

Leonid îi spune mamei sale că a fost aproape ucis de cinci ori. Lucrurile sunt atât de dezorganizate, spune el, încât nu este neobișnuit ca rușii să tragă asupra propriilor trupe – i s-a întâmplat chiar și lui. Unii soldați se împușcă doar pentru a obține concediu medical, spune el.

Într-o altă convorbire, el îi spune prietenei sale că este invidios pe amicii săi care au fost împușcați în picioare și au putut pleca acasă. „Un glonț în picior este ca și cum ai sta patru luni acasă cu cârje”, spune el. „Ar fi minunat”.

Apoi închide din cauza focurilor de armă care se apropiau.

Mamă: „Bună, Lioneșka.”

Leonid: „Am vrut doar să te sun din nou. Sunt în stare să vorbesc.”

Mamă: „Oh, asta e bine.”

Leonid: „Sunt oameni aici care se împușcă.”

Mamă: „Mhm.”

Leonid: „O fac pentru banii de asigurare. Știți unde se împușcă?”

Mama: „Asta e o prostie, Lionia.”

Leonid: „În partea de jos a coapsei stângi.”

Mama: „E o prostie, Lionia. Sunt nebuni, știi asta, nu?”

Leonid: „Unii oameni sunt atât de speriați încât sunt gata să se rănească doar ca să plece.”

Mamă: „Da, este frică, ce poți să spui aici, este frica omului. Toată lumea vrea să trăiască. Nu argumentez pe tema asta, dar te rog să nu faci asta. Ne rugăm cu toții pentru tine. Ar trebui să-ți faci cruce ori de câte ori ai ocazia, să te îndepărtezi de toată lumea și să o faci. Ne rugăm cu toții pentru tine. Cu toții suntem îngrijorați”.

Leonid: „Eu stau aici și știi care este situația? Sunt acum la 30 de metri de un cimitir imens.” (râde)

Mamă: „Oh, e oribil… să se termine curând.”

Leonid spune că a trebuit să învețe să își golească mintea.

„Imaginează-ți, este noapte. Stai în întuneric și e liniște afară. Singur cu gândurile tale. Și zi după zi, stai acolo singur cu acele gânduri”, îi spune el prietenei sale. „Am învățat deja să nu mă gândesc la nimic în timp ce stau afară”.

El promite să aducă acasă o colecție de gloanțe pentru copii. „Trofee din Ucraina”, le numește el.

Mama lui spune că îl așteaptă.

„Bineînțeles că voi veni, de ce n-aș veni?” spune Leonid.

„Bineînțeles că vei veni”, spune mama lui. „Fără îndoială. Ești iubitul meu. Bineînțeles că vei veni. Tu ești fericirea mea”.

Leonid s-a întors în Rusia în luna mai, grav rănit, dar în viață. I-a spus mamei sale că Rusia va câștiga acest război.

Voiam să fiu parașutist

Ivan a visat să fie parașutist încă din copilărie, crescând într-un sat de la marginea Siberiei. Obișnuia să se îmbrace în trening și să joace paintball cu prietenii în pădure. O fotografie îl înfățișează la 12 ani, zâmbind cu o pușcă mare de Airsoft și cu o pată vâscoasă de verde lângă inimă – un semn de moarte sigură în paintball.

Visul lui Ivan a devenit realitate. A intrat într-o unitate de elită a parașutiștilor ruși, care a trecut în Ucraina chiar în prima zi a invaziei lui Putin din 24 februarie, în urmă cu un an.

UNU: Drumul lui Ivan spre război

Ivan se afla în Belarus, la antrenament, când au primit un mesaj pe Telegram: „Mâine plecați în Ucraina. Are loc un genocid al populației rusești. Și trebuie să îl oprim”.

Când mama lui a aflat că se afla în Ucraina, a spus că a încetat să mai vorbească timp de câteva zile și a luat sedative. Părul ei a încărunțit. Cu toate acestea, ea era mândră de el.

Ivan a ajuns la Bucea.

Ivan: „Mamă, bună.”

Mamă: „Bună, fiule! Cum …”

Ivan: „Ce mai faci?”

Mama: „Vania, înțeleg că s-ar putea să ne asculte, așa că mă tem că …”

Ivan: „Nu contează.”

Mama: „Nu contează: „… să te întreb unde ești, ce se întâmplă. Unde ești?”

Ivan: „În Bucea.”

Mamă: „În Bucea?”

Ivan: „În Bucea.”

Mama: „Fiule, fii cât de atent poți, bine? Nu te arunca pe acolo! Păstrează-ți întotdeauna capul rece.”

Ivan: „Oh, haide, nu mă arunc.”

Mamă: „Da, sigur! Și ieri mi-ai spus că o să-i omori pe toți cei de acolo.” (râde)

Ivan: „Vom ucide dacă va trebui.”

Mamă: „Huh?”

Ivan: „Dacă va trebui… va trebui.”

Mamă: „Vă înțeleg. Sunt atât de mândră de tine, fiul meu! Nici măcar nu știu cum să mă exprim. Te iubesc atât de mult. Și te binecuvântez pentru tot, pentru tot! Îți doresc succes în toate. Și te voi aștepta orice ar fi”.

DOI: Iubire și frică

Soldații ruși au fost informați de Putin și de alții că vor fi primiți de frații și surorile lor din Ucraina ca eliberatori. În schimb, Ivan constată că majoritatea ucrainenilor îl vor mort sau plecat. Starea lui de spirit devine sumbrî.

Își sună prietena, Olia, și îi spune că a avut un vis despre ea.

Ivan: „F…, știi, mă scoate din minți aici. Doar că… Tu erai… Te-am simțit, te-am atins cu mâna. Nu înțeleg cum e posibil, de ce, unde… Dar chiar te-am simțit. Nu știu, am simțit ceva cald, ceva drag. E ca și cum ceva ar fi luat foc în mâinile mele, atât de cald… Și asta e tot. Nu știu… Dormeam și apoi m-am trezit cu toate aceste gânduri. Războiul… Știi, când dormi – și apoi ești ca… Războiul… Unde, unde este? Era întuneric în casă, atât de întuneric… Și am ieșit afară, m-am plimbat pe străzi și m-am gândit: la naiba, la naiba cu asta. Și asta a fost. Chiar vreau să vin să te văd”.

Olia: „Te aștept.”

Ivan: „Aștepți? BINE. Și eu aștept. Aștept momentul în care voi putea veni să te văd… Hai să facem o înțelegere. Când ne vedem, să petrecem toată ziua împreună. Să ne întindem, să stăm împreună, să mâncăm, să ne privim unul pe altul – doar noi, împreună.”

Olia: (Râde) „De acord.”

Ivan: „Împreună tot timpul. Îmbrățișări, îmbrățișări, îmbrățișări, sărutări… Împreună tot timpul, fără să ne dăm drumul unul altuia.”

Olia: „Ei bine, da!”

Ivan: „Poți să o iei razna aici. E atât de f– totul, ce se întâmplă. Chiar credeam că va fi ușor aici, ca să fiu sincer. Că va fi ușor să vorbesc, să mă gândesc la asta. Dar s-a dovedit a fi greu, trebuie să gândești cu capul tot timpul. Așa că asta e.”

Ivan: „Suntem cu adevărat în prima linie. Cât se poate de departe. Kievul este la 15 kilometri de noi. Este înfricoșător, Olia. Chiar este înfricoșător.”

Olia: „Alo?”

Ivan: „Mă auzi?”

Linia se întrerupe.

TREI: Finalul războiului

Pe măsură ce lucrurile se înrăutățesc pentru Ivan în Ucraina, patriotismul mamei sale se adâncește și furia ei crește. Familia are rude în Kiev, dar pare să creadă că acesta este un război corect împotriva opresiunii naziste din Ucraina – și a mâinii întunecate a Statelor Unite pe care o văd în spatele rezistenței dure a Kievului. Ea spune că va merge ea însăși în Ucraina pentru a lupta.

Mama: „Aveți vreo predicție despre sfârșitul…?”

Ivan: „Noi suntem aici pentru moment. Probabil că vom rămâne până când vor curăța toată Ucraina. Poate că ne vor scoate afară. Poate că nu. Noi mergem spre Kiev.”

Mama: „Ce au de gând să facă?”

Ivan: „Nu plecăm nicăieri până când nu vor curăța toți acești dăunători.”

Mamă: „Nenorociții ăia vor fi curățați?”

Ivan: „Da, așa este. Dar ei ne-au așteptat și s-au pregătit, înțelegi? Se pregătesc cum trebuie. Nenorociții de americani i-au ajutat.”

Mama: „F… f… f… Omoară-i pe toți. Aveți binecuvântarea mea.”

Moartea a venit pentru Ivan la un deceniu după acel joc de paintball din copilărie.

În luna iulie, un ziar local a publicat un anunț privind înmormântarea sa, cu o fotografie cu el, din nou în uniformă, ținând în mână o pușcă mare. Ivan a murit în mod eroic în „operațiunea militară specială” a Rusiei, se spunea în anunț. „Nu te vom uita niciodată. Întreaga Rusie împărtășește această durere”.

Contactată de AP în ianuarie, mama lui Ivan a negat la început că ar fi vorbit vreodată cu fiul ei de pe front. Dar a fost de acord să asculte o parte din înregistrările audio interceptate și a confirmat că era ea cea care vorbea cu Ivan.

„Nu a fost implicat în crime, cu atât mai puțin în jafuri”, a declarat ea pentru AP înainte de a închide telefonul. Ivan era singurul ei fiu.

Beat ca să îndure ororirile

În cele mai multe convorbiri, Maxim este beat și vorbește incoerent. El a spus de multe ori că viața de pe front este mai mult decât poate suporta când este treaz.

Nu este clar în ce unitate militară se află Maxim, dar el dă telefoane de pe același telefon ca și Ivan, în aceleași zile. Spune că sunt singuri acolo și expuși.

Îl dor dinții și îi îngheață picioarele. Vânătoarea de localnici – bărbați, femei și copii – care ar putea să-i denunțe armatei ucrainene este constantă. Starea de spirit a lui Maxim oscilează între plictiseală și groază – nu doar pentru ceea ce a văzut, ci și pentru ceea ce a făcut.

UNU: Luăm tot de la ei

Singurul motiv pentru care Maxim reușește să vorbească cu familia sa rămasă în Rusia este faptul că a furat telefoane de la localnici. Chiar și de la copii.

„Luăm totul de la ei”, îi explică el soției sale. „Pentru că și ei pot fi și turnători”.

Aflați chiar în afara Kievului, plictisiți și nesiguri de ce se află în Ucraina, Maxim și încă o jumătate de duzină de indivizi au jefuit un centru comercial și au plecat cu tot aurul pe care l-au putut transporta.

Acasă, Maxim are probleme cu banii, dar aici are mâinile pline de comori. El calculează și recalculează cu bucurie cât ar putea valora grămada sa de aur. Spune că a oferit un teanc de bani cât pumnul său femeilor și copiilor ucraineni.

„Am vrut să-i dau unor familii normale cu copii, dar oamenii de acolo erau niște bețivi”, îi spune el soției sale.

În cele din urmă, a înmânat banii unui bărbat oarecare, bărbierit, care i s-a părut că arată decent. „I-am spus: ‘Uite aici, ia-i, dă-i familiilor cu copii și ia ceva pentru tine’. O să te descurci tu, să fie corect'”.

În timpul apelurilor către casă, vocea dulce și subăire a propriului copil mic al lui Maxim se aude în fundal în timp ce vorbește cu soția sa.

Maxim: „Știi cât costă un gram de aur aici?”.

Soția: „Nu.”

Maxim: „Aproximativ? Cam două sau trei mii de ruble, nu?”

Soția: „Păi, da…”

Maxim: „Ei bine, eu am un kilogram și jumătate. Cu etichete chiar.”

Soția: „Sfinte Sisoe, suntem jefuitori?!”.

Maxim: „Cu etichete, da. Doar că am f… ăsta… Am tras în mall-ul ăsta de la un tanc. Apoi am intrat și am găsit un magazin de bijuterii. Totul era luat. Dar era un seif acolo. L-am spart, și înăuntru… Așa că am încărcat toți șapte.”

Soția: „Înțeleg.”

Maxim: „Aveau niște coliere, știi… În banii noștri, sunt cam 30-40.000 bucata, 60.000 bucata.”

Soția: „Sfinte Sisoe.”

Maxim: „Am luat cam un kilogram și jumătate de coliere, brelocuri, brățări… astea… cercei… cercei cu inele…”

Soția: „Ajunge, nu-mi mai spune.”

Maxim: „Oricum, am numărat și dacă e 3.000 de ruble gramul, atunci am cam 3,5 milioane”

Soția: „Am înțeles. Cum e situația acolo?”

Maxim: „E f… OK.”

Soția: „OK? Am înțeles.”

Maxim: „N-avem nimic de făcut, așa că mergem și jefuim mall-ul.”

Soția: „Ai grijă, în numele lui Hristos.”

DOI: Propaganda

Maxim și mama sa discută despre poveștile opuse despre război care se spun la televiziunile ucraineană și rusă. Ei dau vina pe Statele Unite și recită teoriile conspirației promovate de mass-media de stat rusească.

Dar Maxim și mama sa cred că ucrainenii sunt cei care sunt amăgiți de știrile false și de propagandă, nu ei. Cel mai bun mod de a pune capăt războiului, spune mama sa, este să îi ucidem pe președinții Ucrainei și Statelor Unite.

Mai târziu, Maxim îi spune mamei sale că mii de soldați ruși au murit în primele săptămâni de război – atât de mulți încât nu mai este timp să facă nimic în afară de a transporta cadavrele. Nu asta se spune la televiziunea rusă, spune mama lui.

Maxim: „Aici, totul este american. Toate armele.”

Mama: „Americanii sunt cei care conduc asta, bineînțeles! Uită-te la laboratoarele lor. Dezvoltă arme biologice. Coronavirusul a început literalmente acolo.”

Maxim: „Da, am mai văzut undeva că au folosit lilieci.”

Mama: „Totul. Liliecii, păsările migratoare și chiar și coronavirusul ar putea fi arma lor biologică.”

Mamă: „Au găsit chiar toate aceste hârtii cu semnături din SUA peste tot în Ucraina. Fiul lui Biden este creierul din spatele tuturor acestor lucruri.”

Mamă: „Când se va termina? Când vor înceta să mai furnizeze arme.”

Maxim: „Mhm.”

Mamă: „Până când nu-l vor prinde pe Zelenski și nu-l vor executa, nimic nu se va termina. Este un prost, un prost! Este o marionetă pentru SUA și chiar nu au nevoie de el, prostul. Te uiți la televizor și îți pare rău pentru oameni, pentru civili, unii care fug cu copii mici.”

Mama: „Dacă mi s-ar da o armă, m-aș duce și l-aș împușca pe Biden.” (Râsete)

Maxim: (Râde)

TREI: Război și pace

Guvernul ucrainean a interceptat convorbirile rușilor atunci când telefoanele lor au folosit turnurile de telefonie mobilă ucrainene, furnizând informații importante în timp real pentru armată. Acum, convorbirile sunt, de asemenea, potențiale dovezi pentru crime de război.

Dar telefoanele au fost periculoase pentru soldați într-un alt sens, mai personal. Telefonul acționează ca o punte în timp real între două realități incompatibile – războiul din Ucraina și acasă.

În convorbirile lui Maxim cu soția sa, războiul și pacea se ciocnesc. Chiar și în timp ce ea o învață pe fiica lor regulile societății – certând copilul pentru că aruncă lucruri, de exemplu – Maxim vorbește despre ceea ce a furat. Lumea soției sale este plină de meșteșuguri școlare și de sunetele copiilor care se joacă afară. În a sa, salve de focuri de armă sparg aerul.

Într-o seară din martie anul trecut, Maxim avea probleme în a-și păstra calmul în timpul unei convorbiri cu soția sa. Băuse, așa cum făcea în fiecare seară.

I-a spus că a ucis civili – atât de mulți încât crede că înnebunește. A spus că s-ar putea să nu ajungă acasă în viață. Stătea acolo, beat în întuneric, așteptând să înceapă loviturile de artilerie ucrainene.

Soția: „De ce? De ce bei?”.

Maxim: „Toată lumea este așa aici. Este imposibil fără ea aici.”

Soția: „Cum dracu’ o să te protejezi dacă ești beat?”.

Maxim: „Absolut normal. Dimpotrivă, e mai ușor să împuști … civili. Hai să nu vorbim despre asta. O să mă întorc și o să vă spun cum e aici și de ce bem!”

Soția: „Te rog, ai grijă!”.

Maxim: „Totul va fi bine. Sincer, și mie mi-e frică de mă c… pe mine. N-am mai văzut un asemenea iad ca aici. Sunt șocat.”

Soția: „De ce naiba te-ai dus acolo?”

Câteva minute mai târziu, vorbește la telefon cu copilul său.

„Te întorci?”, întreabă copilul.

„Bineînțeles”, spune Maxim.

PATRU: Finalul?

În ultima lor convorbire interceptată, soția lui Maxim pare să aibă o premoniție.

Soția: „E totul în regulă?”

Maxim: „Da. De ce?”

Soția: „Fii sincer cu mine, e totul în regulă?”

Maxim: „Ce? De ce întrebi?”

Soția: „Nu e nimic, doar că nu pot dormi noaptea.”

Maxim este puțin gâfâit. El și unitatea sa se pregătesc să plece. Soția sa îl întreabă unde merg.

„Înainte”, îi spune el. „Nu voi putea suna pentru o vreme”.