Viața nu e liniară. Poate că sunt unii care pot să țină direcția, deși, dacă ar face o pauză de analiză, poate și-ar da și ei seama de câte ori, evenimente aparent neînsemnate s-au suprapus peste acumulările asumate programatic, producând schimbări mai mari sau mai mici. De aceea zic că ar fi incorect să spun că știu exact ce a produs declicul, care a fost momentul și care au fost motivele esențiale pentru care am cârmit-o către politică. În urmă cu doi ani și jumătate (în acel martie 2014 pe care îl aminteam), când m-am întâlnit și am făcut cunoștință cu Alina Mungiu-Pippidi la Berlin, n-aveam nici cea mai mică intenție să fac asta, chit că asta încerca Alina să mă convingă să fac. Trăisem la intensitate maximă Toamna Românească și tocmai făceam cunoștință cu grupurile din diaspora, din Viena, Praga, Munchen, Berlin (mai apoi Paris, Bruxelles, Londra, Barcelona, Madrid etc.). Era o descătușare de energie civică pe care o anticipasem încă din 2007 (când m-am riscat să afirm că opoziția față de proiectul distrugerii Roșiei Montane va genera cea mai mare mișcare civică de după 1990) și simțeam că încă nu ajunsese la apogeu (în primăvara, vara și chiar începutul toamnei lui 2014, am atras de mai multe ori atenția ”priviți spre diaspora”, dar unii au preferat să o ignore și n-am de ce să-i compătimesc pentru ce li s-a întâmplat). I-am spus atunci că nu politica mă interesează, ci modul în care aceste energii civice pot fi aduse împreună, să colaboreze într-un proiect mai mare. Am mai adăugat că societatea civilă românească (adică acei oameni care se implică în mod real în proiecte și acțiuni menite să schimbe în bine comunitățile din care fac parte) este mult mai mare decât le place unora să recunoască și să accepte, asta pentru că activitatea ei nu este reflectată în mass-media fie din motive dubioase (cum s-a întâmplat în cazul blocadei pe subiectul Roșia Montană), fie, pur și simplu, din inapetență (faptul că responsabilii editorial considerau că astfel de subiecte n-ar aduce audiență, tiraj etc.). Într-un proiect dedicat societății civile, creșterii vizibilității ei coagulării ei, m-aș implica, am spus. Nu au trecut două sau trei săptămâni, încă nu-mi încheiasem rezidența la Viena, și AMP m-a căutat să-mi spună că SAR taman a câștigat un proiect ale cărui obiective și scopuri se suprapuneau, în mare, cu ceea ce spusesem eu că mă interesează. Mănânci, calule, ovăz?

După încă un scurt periplu la Paris, pe care apucasem deja să-l programez, am preluat coordonarea editorială a României Curate. A fost nevoie doar de câteva luni pentru a se confirma faptul că nu m-am înșelat: societatea civilă autohtonă era (și este) mult mai numeroasă și activă decât le convenea (și le convine) unora să accepte și să recunoască. Am reflectat pe RC nu doar marile teme (de la Roșia Montană, fracking, furtul și hăicuirea pădurilor) și nu doar activitatea ONG-urilor cu notorietate, ci am vorbit și despre determinarea ieșenilor care iubesc teii, despre micile grupuri de cartier din Capitală, despre arădenii care l-au înfruntat pe Falcă pentru salvarea parcului Eminescu, despre bănățenii care vor să-și păstreze ultimele străzi pietruite ori să câștige dreptul de a trece cu bicicleta prin centrul orașului, despre numeroasele lupte ale lui Erwin la Codlea, despre Râul Alb și micro-hidrocentralele care ne seacă râurile de munte, despre miile de craioveni care au semnat petiția anti-centrala de la Kozlodui, despre mobilizarea observatorilor la alegeri, despre mizeriile, dar și despre oamenii care luptă pentru Certej, despre elevii și studenții care se bat pentru drepturile lor nu doar în marile centre universitare, ci și pe la Bacău, Constanța, Oradea etc., despre filmările pline de risc ale lui Gabriel Păun de la Agent Green, despre clujenii implicați în salvarea Someșului, în transformarea spațiului ”La Terenuri” din Mănăștur, în centru comunitar, despre solidaritățile cu cei de la Pata Rât, despre ”Jos gardul din Piața Unirii”, despre micile și marile mobilizări de stradă împotriva corupției și corupților, a legilor Big-Brother, a plagiatorilor sau pentru păduri, pentru a nu mai vorbi de dreptul celor din diaspora de a vota, și, cu siguranță, am uitat și nu am cum să enumăr acum și aici toate temele, toate grupurile, toate acțiunile despre care am apucat să scriem. În câteva luni, audiența a crescut cu 6-700%, cu vârfuri impresionante în momentele critice de mobilizare civică – în preziua turului al II-lea al alegerilor prezidențiale, după marile proteste de solidaritate cu diaspora, România Curată, site-ul celei mai active părți a societății civile autohtone a ajuns să concureze cu audiența marilor site-uri generaliste, cu peste 150.000 de cititori unici/zi, record pe care, probabil l-am fi bătut în ziua alegerilor dacă numărul cititorilor nu ar fi fost într-atât de mare încât să ducă la blocarea site-lui!

Cu o medie de aproximativ 200.000 de cititori unici/lună în perioada proiectului și maxim de peste 600.000 unici/lună, RC a devenit cel mai urmărit site autohton din categoria celor destinate cititorilor cu educație peste medie și, ținând cont de conținutul și tematica articolelor publicate, e vorba nu doar cititori cu educație peste medie, ci de cititori activi, implicați civic, adică exact acea categorie care determină schimbări într-o societate. Și adevărul e că nu audiența în sine și locul în topurile de audiență ale site-urilor online ne bucură (nu vindem publicitate pentru a monetiza audiența), ci faptul că putem dovedi, cu cifre și statistici, că în România există o masă critică de schimbare. Doar că existența unei mase critice de schimbare, nu înseamnă și schimbare.

***

A venit vara acestui an. După alegerile locale a apărut o speranță: posibilitatea spargerii monopolului partidelor clasice, cu un partid ale cărui baze sunt în societatea civilă. Nu e niciun secret că speranțele s-au îndreptat către USR, partidul care în varianta inițială (USB) a depășit toate previziunile în București. Astfel, când Clotilde Armand și Stelian Ene au descins la Cluj pentru o primă întâlnire cu simpatizanți și posibili viitori membri ai unei filiale locale, nu am avut cum să lipsesc, chiar dacă interesul a fost mai degrabă jurnalistic – nu în orice zi ai ocazia să asiști la ”durerile facerii” unui partid nou, și nu a oricărui fel de partid, ci al unuia pornit de la nivelul ierbii. Nu a fost nicio mirare să-i cunosc (măcar din vedere) pe o mare parte a celor care au venit la prima întâlnire (și următoarele), pentru că îi văzusem la protestele cu Roșia Montană, cu votul diasporei, pentru salvarea pădurilor și, multe altele, printre care și cele mai recente, legate de sănătate, corupție, plagiate. Și nici nu e de mirare că am acceptat să moderez următoarele două-trei întâlniri, până când au început oamenii să se cunoască. Fără să știu, începeam să mă ”contaminez”. Pentru că energia și entuziasmul – cel puțin a membrilor filialei de la Cluj – au fost (și sunt) molipsitoare. Dar asta nu era încă suficient pentru a răspunde pozitiv invitației celor de la USR să trec Rubiconul și candidez la parlamentarele din această toamă. Am plecat la Chișinău, în alte proiecte civice, și am apucat să onorez o veche invitație (de prin 2008/2009) făcută unui prieten – că o să-i testez la fața locului vinul din via părintească de la Antonești, undeva nu departe de Nistru și Odessa. M-am întors încărcat cu vinuri, cu mere, cu kvas și multe povești. Inclusiv cu o carte și un film pe care vi le recomand cu plăcere, dacă doriți să vă faceți o primă idee despre Moldova și Chișinău – ”Tenis cu moldovenii”, de Tony Hawks (filmul îl găsiți la liber și pe Youtube). Combinația de umor englezesc cu nihilism românesc (varianta moldovenească) e absolut teribilă.

Eram încă în starea de liniște specifică zilelelor în care te detașezi de problemele și provocările realității cotidiene. Pluteam așadar, când, într-o zi de miercuri, m-a sunat mama să mă întrebe unde poate semna, în Deva, pentru USR. A fost o trezire bruscă, pentru că deși urmărește emisiunile politice ale posturilor de știri, nu era genul care să mă fi așteptat să empatizeze așa de repede cu USR. Apoi am ajuns la o altă ședință a Filialei Cluj a USR, în care începuseră discuțiile despre posibili candidați. În același timp, era în plină desfășurare și campania de strângere de semnături – cea în care clujenii au strâns peste 26.000, adică de peste trei ori targetul repartizat. A fost ziua în care am înțeles că povestea asta cu partidul nu e o joacă. De se întâmplă ca USR să o dea în bară, nu e doar problema celor care s-au implicat în construcția partidului, ci a tuturor celor care și-au pus și își vor pune speranța în el. E o chestiune de responsabilitate. De responsabilitate față de toate cauzele pentru care am luptat în ultimii ani și de responsabilitate față de toți oamenii care cred în ele și au ieșit în stradă pentru asta. Membrii USR nu se reprezintă doar pe sine, ci toate energiile care fac ca speranța schimbării să fie posibilă.

Este doar părerea mea că USR e un partid care reprezintă (și) strada ultimilor ani? Este doar o percepție publică ori asta e realitatea? Timp de mai bine de o săptămână am încercat să află răspuns la întrebările astea discutând cu prieteni, activiști, ong-iști. N-am ajuns la o concluzie, la un răspuns ferm. Mi-a mai rămas o singură posibilitate de a afla. Am răspuns invitației de a candida în Filiala Cluj pentru funcția de senator. Am făcut-o cu un program bazat pe documentele programatice ale societății civile din ultimii ani: Carta Albă a Bunei Guvernări (după protestele din 2012), Proclamația de la Câmpeni (2013) și Declarația de la Cluj. Fiecare punct din mini-programul personal intitulat ”Jos zidul!” răspunde unui slogan strigat în stradă: ”Nu corporația face legislația!”, ”Uniți, salvăm Roșia Montană!”, ”Cultură, nu cianură!”, ”Nu vrem să fim o nație de sclavi”, ”SRI, lasă-ne bani de educație!”, ”Solidaritate!”, ”Presă fără lesă!” etc. (sper că v-am stârnit curiozitatea să aflați zilele și luna următoare ce vreau cu astea – că va fi o campanie lungă, nu spun și io totul din prima zi). Colegii din filială mi-au acordat un vot de largă încredere. Așadar, cel puțin la Cluj, răspunsul majoritar a fost destul de clar. În condițiile astea nu îmi rămâne decât să mulțumesc pentru încrederea primită și să-mi asum responsabilitatea de a merge mai departe.

De asemenea, vreau să le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de RC și de cauzele promovate de RC în ultimii ani, de la colegi la voluntari și cititori, fără de care niciuna dintre victoriile obținute până acum n-ar fi fost posibilă. Nu îmi iau însă ”la revedere”, pentru că, sper, rămânem împreună. Singurul lucru care se schimbă e postura, nu și cauzele pentru care am ales să lupt și să mă implic. Iar despre acestea v-am spus încă prea puține astăzi, când mi-am propus să vă spun mai mult DE CE (nu și PENTRU CE) am luat decizia de a intra în politică. Așadar, pe curând!

***

Nu e deloc întâmplător că printre membrii USR Cluj se numără și autori ai ”Declarației de la Cluj”, asumată de majoritatea manifestanților, în Piața Unirii, în seara zilei de 14 noiembrie 2014.

Mihai Goțiu/România Curată

Mihai Gotiu (n. 1973). Este licentiat in Drept si a urmat cursurile de Jurnalistica la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, potrivit unui profil de pe platforma CriticAtac. A fost redactor-sef al saptamanalelor Clujeanul si Viata Clujeanului si al cotidianului Ziarul Clujeanului. A colaborat cu platformele VoxPublica.ro si Critic Atac.

Studii Mihai Gotiu:

Facultatea de Drept, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj, 1997;
Facultatea de Istorie si Filosofie, sectia "jurnalistica", Universitatea Babes-Bolyai, Cluj, 1996;
Scoala Internationala de Vara de Psihologie Cognitiv Comportamentala si Diagnostic Formativ,
Universitatea Babes-Bolyai, Cluj, 1997;
Training profesional Romania-Olanda, 2006-2007, Centrul pentru Jurnalism Independent, in cadrul programului MATRA al Ministerului pentru Afaceri Externe al Olandei;
Milena Jesenska Visiting Fellow, Institute for Humane Sciences, Viena, 2013

Distribuie Distribuie Comentarii