Modelele feminine din copilărie, bunica și străbunica, i-au arătat Mihaelei Miroiu că femeia este sexul puternic, contrar ideii promovate de-a lungul istoriei.

Născută în lumea satului, Mihaela Miroiu (68 de ani) a învățat de mică faptul că femeia este sexul puternic, avându-le ca modele feminine pe bunica și străbunica ei – două femei care trebuiau să țină gospodăria. Chiar dacă biserica și literatura la care avea acces îi arătau că femeia trebuie să se supună, realitatea practică i-a arătat opusul. Mai târziu, în plin comunism, a avut noroc să treacă prin adolescență exact în perioada 1966-1971, când exista o oarecare deschidere către Occident, astfel că generația ei a știut ce înseamnă mișcarea flower power - hippie și filosofia din spatele ei.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Mihaela Miroiu despre cum a descoperit misoginismul, de ce a ales să dea la Filosofie, anii grei ai comunismului și condiția femeii în societatea de atunci, dar și cum a contribuit la schimbarea societății după căderea regimului și redemocratizarea țării. De asemenea, teoreticiana a vorbit și despre dreptul la avort, influența rețelelor de socializare în ceea ce privește rolurile de gen, dar și despre cum povara purtată de femei în regimul comunist s-a transmis generației următoare sub forma „femeia le face pe toate în gospodărie“, ceea ce duce la infantilizarea bărbaților.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născută în Hunedoara. Cum arăta atunci lumea satului în care locuiați?

Mihaela Miroiu: M-am născut în satul Sâncrai, unde am locuit până la vârsta de 6 ani și jumătate, iar apoi mi-am petrecut vacanțele aici până am intrat la liceu. Lumea aceea avea foarte puțin în comun cu cea pe care o știm noi. Pe de-o parte, majoritatea bărbaților din sat lucrau în Călan – o zona care deja devenise cumva locuință-dormitor pentru bărbații care trăiau în sat și lucrau la cocserie sau la combinatul siderurgic. Asta nu-i făcea să fie deopotrivă țărani. Eu am prins perioada de dinaintea cooperativizării agriculturii, cea când oamenii aveau pământ propriu, care era lucrat de fapt de fiecare dintre familii. Eu mi-am prins multă vreme străbunica. Era o lume foarte complexă, în care în una și aceeași curte erau familii din generații foarte diferite. Acest lucru crea lucruri pe care astăzi le-am pierdut: o comunicare intergenerațională bună pentru că te cunoșteai – în mod substanțial vedeai cum trăiesc oamenii în diverse etape, dar vedeai și o grijă și o asumare reciprocă din partea copiilor și a bătrânilor, adică a celor aflați în nevoie din aceeași mare familie. Acest lucru nu excludea conflictul, certurile, situațiile tensionate.

Povestiți-ne puțin despre copilăria dumneavoastră acolo...

Mama era învățătoare într-un alt sat și lipsea o generație, respectiv cea a mamei mele, eu crescând cu străbunicii și bunicii. În prima perioadă făcusem reflexele firești ale copilului care este învățat de mic că tot ceea ce se afla acolo este și al său – în sensul de posesie, dar și grijă. Era o gospodărie în care pe de-o parte făceai agricultură, aveai holdele tale de porumb, în special livezile cu pruni, aveai partea ta de luncă unde cultivai mai ales legume, dar și cânepă pentru cămăși, aveai oile tale, chiar dacă erau puține, vitele tale, în fapt, toate categoriile de animale care pot fi crescute într-o gospodărie standard. Toate acestea conviețuiau în ceea ce eu acum numesc o democrație a biosferei. Puii aveau în general o soartă privilegiată – dacă apăreau prea devreme și era frig afară, ei dormeau în pat cu mine pentru că eram toți niște pui care trebuiau ocrotiți. A fost și motivul pentru care mi-a fost destul de greu să disting că sunt, chipurile, o specie superioară. M-am simțit întotdeauna un pui între pui. Apoi, copiii de la țară, în acele condiții, nu creșteau cu jucării, ci toată lumea era o jucărie. De asemenea, nu creșteau nici cu ideea că treaba copiilor este să se joace, iar cea a adulților să muncească. Fiecare copil făcea ceva în gospodărie în funcție de puterile sale. De exemplu, la vârsta de 4 ani, aveai destul discernământ ca să distingi buruienile de plante și să poți plivi, la 5-6 ani erai socotit suficient de apt să te duci pe deal cu cele 4-5 oi pe care le aveai și cu mieluții. După 7-8 ani, erai suficient de matur să răspunzi de vitele din gospodărie cu care te duceai vara la păscut sau de a face clăi. Deci erai implicat complet, iar acest lucru nu îl simțeai drept exploatare a copilului. Nimeni nu îți cerea să faci ceva, dar aveai tu atâta bun-simț încât să îi ajuți pe adulți.

Cred că am fost combativă numai în raport cu ideile care mi s-au părut nedrepte și toxice.

Colectivizarea și șocul existențial de la 7 ani

Până când ați făcut toate aceste lucruri?

Acest lucru mi s-a întâmplat cu multă plăcere până la vârsta de 7 ani, când a avut loc o catastrofă despre care auzisem vag anumite discuții, în special în cele care aveau loc la cârciuma satului – ceva care se numea colhoz. Am înțeles mai târziu că în 1962, bunicul a dat la stat tot pământul pe care îl aveam pentru că nu a vrut să intre în cooperativa agricolă. Când m-am dus tradițional primăvara să îmi văd holda care știam că va fi a mea, era altcineva care ara acolo. M-am întors acasă șocată și mi-au zis: „N-ai auzit că a venit colectivul?“. A fost un șoc existențial mare pentru mine. Reacția mea a fost că nu am mai putut mânca câteva zile, am intrat într-un fel de greva foamei. La 7 ani, am trăit intens și dramatic pierderea holdei pe care mi-o dăduse bunicul în scris ca zestre după ce m-am născut. Era o conștiință clară a unui lucru care îmi aparținea și de care trebuia să am grijă.

Știm că mai târziu ați studiat la Facultatea de Filosofie, dar, înainte de acea perioadă, aveați înclinații spre introspecție, dezbatere. Aveați un spirit combativ în copilărie?

Înclinația spre introspecție a fost evidentă mereu. Atenția și curiozitatea au fost enorme, dar combativitatea, nu. Aveam totuși plăcerea de a da o replică care lămurește ceva. Bunica și străbunica erau în Oastea Domnului, care era o disidență a Bisericii Ortodoxe, iar predicatorii deveniseră deținuți politici. Majoritatea adunărilor se țineau duminica, după slujbă, la noi acasă. Lumea citea din Biblie, comenta, cânta cântece religioase etc. Îmi amintesc că stăteam sub masă, între adulți, unde era locul meu preferat din care luam pulsul discuțiilor. Uneori, atunci când se punea câte o problemă în lectura Evangheliilor, mie mi se părea că am un răspuns. Atunci răspundeam de sub masă. Aveam un strabism pronunțat, iar adulții se uitau la mine cu un pic de milă și spuneau ceva asemănător cu „măcar este înțeleaptă“. Deci nu îmi amintesc să fi fost combativă, însă îmi plăcea să înțeleg. Cred că am fost combativă numai în raport cu ideile care mi s-au părut nedrepte și toxice.

Sexul puternic

Vă mai amintiți primele poezii învățate?

Primele poezii și povești pe care le-am învățat au fost strict despre Iisus și Maica Domnului, deci religioase. Prima poezie nereligioasă pe care am învățat-o de la străbunica mea este una pe care astăzi o numesc protofeministă: „Uite-așa cum mă vedeți/ Nu mă dau pe cinci băieți./ Și dacă m-aș pieptăna,/ Nici pe zece nu m-aș da“. Era o conștiință de sine a faptului că, fetiță fiind, aveam totuși o forță.

Vi se insufla conștiința de fetiță puternică...

Mi se insufla foarte conștient. Bărbații din perioada aceea prinseseră două războaie mondiale. Străbunicul și bunicul s-au întors din ele invalizi trupește, sufletește sau ambele. Nu numai ei, ci majoritatea bărbaților din jur ieșiseră din războaie mult mai slabi decât femeile, care au trebuit să țină exclusiv pe umerii lor lumea rămasă acasă. Ele au învățat să fie deopotrivă femei și bărbați. Bărbații întorși cu traume aveau probleme mari, inclusiv de discernământ, de organizare a gospodăriei. Faptul că trăiam între femei puternice , care și-au luat lumea pe umeri, era ceva banal.

Deci ați avut modele feminine puternice încă din copilărie...

Pe diverse căi, mai ales în biserică, ți se spunea că bărbatul este capul tău ca femeie, dar, în lumea în care trăiam, capul era de fapt femeia. Era o contradicție foarte serioasă între starea de fapt și perspectiva formală conform căreia bărbatul este capul femeii și ea nu poate gândi. Lucrul acesta l-am priceput devreme prin observație, nu mi-au spus bunica și străbunica că femeile nu trebuie să se supună, ci exemplul lor a fost contrar poveștii că femeia este sexul slab. Care sex slab? Eu am văzut doar sexul puternic în femeile din jurul meu.

Modelul meu masculin a fost tatăl meu adoptiv, căruia cred că îi datorez enorm într-un aspect al vieții mele care este fundamental: încrederea în mine.

A contat mult să aveți astfel de modele puternice în viața dumneavoastră?

Fără îndoială, da. Nu am prins deloc faza cu bărbatul-protector, care protejează familia și este câștigătorul pâinii, iar femeia se ocupă de copii și de casă. Sunt doar povești. Majoritatea femeilor din România au muncit din greu pentru a-și câștiga pâinea. Au făcut o singură prostie mare: au fost mult prea puțin pretențioase. Au dat enorm și au cerut prea puțin, ceea ce încă fac.

Ce modele masculine ați avut în copilărie?

Străbunicul a venit din prizonieratul din Rusia semiparalizat. Era un om slab, care avea nevoie de ocrotire, iar bunicul avea alte categorii de probleme. Nu au fost deloc un model. Tatăl meu inițial, primul soț al mamei mele, a plecat cu altcineva și a dispărut când aveam patru ani. Mai târziu, modelul meu masculin a fost tatăl meu adoptiv, căruia cred că îi datorez enorm într-un aspect al vieții mele care este fundamental: încrederea în mine. El mi-a insuflat faptul că singurele limite pe care le am sunt propriile mele puteri intelectuale și fizice, în niciun caz faptul că sunt fată. El a crezut tot timpul că pariul meu existențial este cu mine, și nu cu prejudecățile, deci trebuie să mă dezvolt atât cât mă țin puterile. Era foarte mândru de mine. Era un partener excelent de conversație, de la care am avut multe de învățat și care a sădit multă încredere în mine și în genul de oameni care au solaritatea să nu te trateze de sus.

„Cele mai serioase manifestări ale misoginismului le înveți odată cu accesul la cultură, în special la literatură“

Privind retrospectiv, ce manifestări ale patriarhatului, misoginismului ați observat în adolescența dumneavoastră?

Cele mai serioase manifestări ale misoginismului le înveți odată cu accesul la cultură, în special la literatură. Îți este de ajuns să citești literatură și să vezi cum sunt privite femeile acolo, cel puțin în sensul încrederii referitoare la modul în care își folosesc mintea, ca să primești cea mai importantă lecție de misoginism posibilă. Misoginismul de substanță culturală l-am învățat din marea literatură, cea la care aveam acces atunci, fără contrapondere, pentru că erau foarte puține scriitoare, nu aveai și perspectivă femeiască. O bună parte dintre romancieri sau poeți erau de bună-credință, dar nu săreau peste umbra prejudecăților despre femei, care erau socotite un fel de adevăruri indiscutabile, în special referitoare la capacitatea lor de discernământ, de a crea din punct de vedere intelectual, dar și la capacitatea lor de a fi părtașe în crearea normelor, legilor sau de a avea funcții de conducere... În acest sens, era o lecție atât de tacită – nu contesta nimeni acest lucru în mod explicit –, încât puteai pica în capcana „așa stau lucrurile și sunt definitive, iremediabile“. Exista riscul ca tu, femeie, să crezi că ești sexul slab, care trebuie să își vadă lungul nasului. Mai exista și lecția cealaltă, care venea înspre adolescență: reducerea ta, ca femeie, la faptul că poți provoca apetit sexual bărbaților, respectiv că vor avea față de tine comportamente de prădători sexuali. Și, mai mult decât atât, că nu este rușinea lor, ci este a ta. Aceste lucruri le-am învățat destul de substanțial mai ales în adolescență – mă refer la comportamentul bărbaților adulți, care aveau înclinații de pedofilie pe care nimeni nu le contesta în vreun fel sau altul.

În grupurile dumneavoastră de prieteni se resimțea diferența de gen?

Nu. Pe cei din generația mea ne-a contaminat un lucru care a fost foarte bun – noi am prins din plin perioada flower power - hippie și ne-a influențat enorm prin muzică, lectură... Ca viață privată, am trăit din plin genul acela de insulă de libertate în care conta atât de puțin dacă ești fată sau băiat, în sensul relațiilor dintre oameni. Nu am simțit din partea colegilor mei niciun fel de forme de umilire.

Cum ajungeau în România informații despre ce se întâmpla în Occident?

În primul rând, prin Vocea Americii și Europa Liberă. În plus, în perioada 1966-1971, cu ceva prelungiri până în 1974, publicații străine – reviste, în special franceze – se găseau la chioșcurile de ziare. Începuseră să se facă și traduceri din literatura internațională contemporană, în perioada facultății, chiar și din cei care au inspirat din punct de vedere filosofic mișcările acestea – Erich Fromm, Herbert Marcuse. Deci noi știam în ce consta o astfel de filosofie. Am fost o generație care a avut în adolescență un mare noroc, pentru că am prins acea nișă de libertate din comunism. În acea perioadă, veneau străini în România, colegele mele își făceau prieteni, puteai circula, iar prin Biroul de Turism pentru Tineret puteai pleca în excursii în Vest.

„Voiam să gândesc o filosofie“

Ce anume v-a determinat să dați la Filosofie?

A fost o combinație între ceea ce s-a așezat atunci în mod plenar în mine, un fel de sete de libertate pe care o simt tot timpul. Cred că, în mintea mea, semințele că nu pot trăi fără a fi un om liber s-au așezat din plin și au căpătat dimensiune filosofică, socială... În acest sens, m-a influențat foarte mult. De asemenea, în gimnaziu am făcut o școală de arte frumoase în paralel cu gimnaziul obișnuit. Făceam câte trei ore pe zi în afara școlii obișnuite, ceea ce era mult. Cred că a fost un alt tărâm al libertății – eram doar nouă în clasă și ne petreceam cele trei ore făcând sculptură, pictură, istoria artei, teoria artei, într-un mediu foarte boem, învățând și având o relație destul de directă și ca imagine cu ceea ce întâmpla în pictura și în sculptura contemporană nouă, inclusiv Dali. Eram foarte la zi cu modul de gândire din curentele artistice. Problema a fost că m-am îmbolnăvit și nu am putut să merg mai departe. A urmat o perioadă de confuzie. Am urmat un liceu teoretic și am devenit cu destul de multă ușurință șefa cenaclului literar și redactor-șef al revistei școlii. Pe de altă parte, literatura, deși îmi plăcea foarte mult, și scriam eseistică, nu mă împlinea. Mi se părea că era foarte bună pe cazuri individuale, însă pe mine mă interesa ceva mai mult – cum arăta generalul, universalul, cum putem gândi dincolo de indivizi și de microgrup... Pe această cale am luat-o către Filosofie, eu începând să citesc serios filosofie de la 14 ani.

Foarte devreme!...

Noi nu aveam televizoare, singura noastră libertate, exceptând timpul pe care îl petreceam în natură, erau cărțile și discuțiile culturale. Nu spun că eram sfinți, ci că genul acela de mediu îți dădea ca alternativă la ceea ce era obligatoriu – școala – partea de cultură și de carte. Aici îți găseai, în mod substanțial, autoexpresia și formarea. Dacă aș fi avut tentațiile de astăzi, probabil că mă pierdeam în ele sau o alegeam pe una dintre ele, însă pentru mine, atunci, cea mai tentantă a fost filosofia. De la 14 ani am îmbrățișat-o treptat, iar la 16 eram deja convinsă că asta vreau să fac. Eu voiam să produc filosofie, nu doar să învăț și să îi învăț pe alții, și să gândesc o filosofie care să fie bună și pentru alții. Mai târziu am observat că nicio femeie nu se afla în rafturile bibliotecii de filosofie la care am avut eu acces atunci.

Ce însemna atunci viața de student la Filosofie?

În fiecare toamnă eram duși timp de o lună în Dobrogea, unde seceram porumb călcat de furtună sau culegeam legume și locuiam în barăci. Practic, duceam o viață de lucrători necalificați care mănâncă la gamelă. Astfel că pierdeam o lună de școală. Atunci era armata obligatorie pentru fete, iar o dimineață pe săptămână mergeam să facem instrucție militară, dar făceam și vara timp de patru săptămâni.

„În comunism, femeia a avut o dublă povară: rolul tradițional plus statutul de muncitoare“

„Weekend Adevărul“: Cunoaştem că după terminarea facultății a urmat o perioadă în care ați predat la câteva licee din București. Iar în 1989 a venit Revoluția, când știm că nu vă aflați în Capitală, ci cu elevii într-o tabără în Piatra Craiului. Ați simțit izul schimbării înainte?

Mihaela Miroiu: Era o disperare, pentru că în jur se întâmplau lucruri, inclusiv Zidul Berlinului căzuse. Era o nerăbdare disperată în perioada octombrie – 17 decembrie 1989. Ne era teamă că o să ajungem să ieșim din orice istorie și că viața, dacă o vom continua așa, nu mai are absolut niciun sens. Eram deja la fundul sacului din toate punctele de vedere, nu numai cei pentru care libertatea conta enorm din punct de vedere profesional, dar și ceilalți. Comunismul ajunsese să te afecteze în cele mai profunde și vitale sensuri. Nu plutea în aer revoluția, pentru că pânda era enormă, aparatul represiv era foarte eficace, imposibilitatea de adunare era evidentă... Aveam inclusiv în grupul nostru oameni care era disidenți, erau în perioade lungi de greva foamei, dar protecția lor venea din faptul că puteam trimite din când în când scrisori la Europa Liberă și la Vocea Americii, deci la nivel internațional organizațiile pentru drepturile omului le creau o oarecare protecție. Mă întorc greu la acea perioadă. Memoria traumei este extrem de puternică.

Apoi ce a urmat?

Libertatea a venit, dar cu tunuri pe stradă, tancuri, și s-a continuat așa mult timp. Anul 1990 a fost marcat de foarte multe perioade conflictuale. Locuiam într-un cartier din care veneau tancurile și TAB-urile. În prima parte a anului, am fost cam la toate protestele, am văzut ce înseamnă diversiunea ordinară, să asmuți civili împotriva altor civili, ce înseamnă să apară camioane cu bătăuși ce aveau lanțuri și bile care să atace Guvernul. Am învățat din plin ce înseamnă diversiunea și am revăzut-o de câteva ori după. A fost greu, dar pe de altă parte, splendid. Bătălia dintre represiune și libertate era destul de echilibrată. Și noi, cei care voiam libertate, deveneam tot mai puternici și ne exersam libertatea în diverse feluri – de la apariția presei libere până la reforme în propriile discipline în mod foarte serios. Ni se părea că la vârsta noastră – atunci aveam 34 de ani – suntem absolut apți să spargem munți și că trebuie să profităm de fiecare clipă de libertate și de oportunitate să învățăm să schimbăm partea de lume la care ne pricepeam cât de cât. Am mers pe drumul introducerii libertății în educația filosofică, moral-politică, apoi în învățarea științelor politice. Disperarea se combina cu entuziasmul, care era mai puternic.

Atunci nu era nimic garantat, nici intrarea în UE, dar noi pregăteam occidentalizarea țării.

Schimbarea către feminism

După Revoluție, ați scris primul manual de cultură civică şi primul dicţionar de democraţie, ați ţinut primul curs de etică în politică şi primul curs de feminism.

Toți cunoscuții mei s-au îmbarcat în „schimbăm lumea“, însă fiecare pe partea lui. Niciunul dintre noi nu a fost bine-venit în politică. Până la urmă a trebuit să ne mulțumim cu faptul că am schimbat ceea ce am fost lăsați.

Cum v-ați îndreptat spre feminism?

Cum mi-a trimis un prieten din Anglia prima carte de filosofie feministă, cum s-a terminat relația mea de viață fără feminism. Nu am mai știut ce e viața fără asta. Se întâmpla în 1991. Apoi, am umblat mult, am studiat și am cercetat, în special în Anglia și în SUA. Generația de atunci alerga de colo-colo, studiam, dacă se putea și câte 20 de ore pe zi, ne întorceam acasă și aplicam ceea ce învățam, schimbam manualele, făceam tratate noi, începeam cercetări diferite, introduceam domenii noi. A fost o perioadă de grație, dincolo de greutățile enorme ale anilor ’90. Pentru noi, disperarea, năclăiala și dezastrul acela că n-are viața niciun rost, din anii ’80, au fost continuate cu entuziasmul enorm al creativității și libertății anilor ’90. Acum privesc înapoi cu mare simpatie. Atunci nu era nimic garantat, nici intrarea în UE, dar noi pregăteam occidentalizarea țării.

Apoi studiile de gen au ajuns și în facultate. Oare este nevoie să fie introduse și în licee?

Mi s-ar părea normal să nu se vorbească în sine de feminism ca teorie, mișcare, ci despre ceea ce înseamnă ideile feministe total coerente cu umanismul etic . Ele ar trebui să fie parte a învățării de când suntem foarte mici. Nu există un timp pentru asta, ci tot timpul este pentru asta. Dacă ai doi copii – un băiat și o fată –, de ce le aloci jucării diferite și nu îi lași să se joace cum vor? De ce ai cere anumite calități de la o fată și altele de la un băiat? Oferă-le variante de calități și din acest „meniu“ alege fiecare conform înclinațiilor sale. De ce să mutilez educația copiilor, nedându-le șansa să poată face ce vor? Cel mai firesc ar fi să facem o istorie în care să învățăm când și cum am ajuns să avem drepturi civile și politice, indiferent că suntem bărbați sau femei. Dacă nu înveți nimic despre istoria mai generală a drepturilor civile și politice, cum ai putea învăța despre faptul că de la mijlocul secolului XIX femeile au făcut tot felul de asociații și acțiuni pentru a obține drepturi civile și politice?

„Retard istoric“

Se resimt ecourile patriarhatului inclusiv în modul în care se predă în școli?

Da. Lucrurile acestea nu au devenit cum s-a întâmplat în alte societăți, care au vechime serioasă în libertatea pe acest subiect, bun-simț sau simț comun. Lucrurile încep să se așeze cu adevărat când devin ceva de bun-simț. Noi avem un retard istoric din acest punct de vedere și nu numai. Nu ne dăm seama că acest gen de înapoiere culturală și civică ne trage înapoi și din punct de vedere economic. Societățile dezvoltate sunt cele în care oamenii sunt învățați să fie creativi – cu cât femeile cresc mai creativ, cu atât contribuția lor la dezvoltare, prosperitate și progres este mai mare și câștigăm toți. Când faci cercetări vezi foarte clar că femeile ar aloca cea mai importantă parte din buget pentru educație și sănătate, dacă ar putea face asta. Am avea o lume mai dezvoltată și mai echilibrată, dar ne încăpățânăm în subdezvoltare. Distanța dintre ceea ce este și ce ar trebui să fie este mare. Am avantajul și dezavantajul că știu de unde am plecat. Nu sunt atât de sceptică despre evoluția feminismului în România.

Acest „retard istoric“ are legătură cu perioada comunistă, când ne-am îndepărtat de Occident ca țară? Putem vorbi atunci de o emancipare a femeii?

Comunismul a reprezentat o etapă de emancipare pentru femeile din România în ceea ce privește educația și accesul la profesii. Acest proces s-a întâmplat în mare măsură și în Vest, dar, de exemplu, în Statele Unite a venit mai târziu și cu mari eforturi. În comunism, accesul la educație, cu foarte puține excepții, a fost egal. Aproape de finalul regimului, fetele studente reprezentau 47% din totalul studenților. Existau anumite ramuri de studii în care aveam și avem un ascendent asupra țărilor vestice – de exemplu, învățământul politehnic. Proporția inginerelor, economistelor, inclusiv a medicilor femei este mare la noi. În ceea ce privește obligația de a munci, comunismul a fost foarte egalitar.

Însă femeile, pe lângă serviciu, se ocupau și de toate treburile casnice.

Dubla zi de muncă a fost o constantă a comunismului, care nu s-a ocupat deloc de emanciparea gospodărească a bărbaților. Femeile au rămas cu toate rolurile tradiționale plus statutul lor de profesioniste, muncitoare. Au avut o dublă povară. Ideologia comunistă a fost total neinteresată să îi influențeze pe bărbați să fie participanți serioși în gospodărie. Mai mult decât atât, concediul de maternitate era trei luni și jumătate, apoi de copil se ocupa o bunică sau îl dădeai la o creșă, ceea ce însemna expunere la malnutriție, la subdezvoltare... Condițiile pentru a fi mamă erau sinistre, în contextul în care țara avea o politică pro-natalistă extrem de dură, strict constrângătoare. Femeilor le-a fost foarte greu. Una este să vorbim despre accesul lor la educație și la profesii, iar alta este să vorbim despre viața îngrozitoare pe care au dus-o, mai ales în anii ’80, în criza economică – imposibilitatea de a-ți încălzi locuința, de a găsi mâncare accesibilă, fără cozi de ore în șir, fără stat noaptea să îngheți pentru a lua două sticle de lapte. Toate acestea, într-un fel sau altul, ne-au distrus și fizic, și moral.

Cred că toată lumea are de pierdut dacă băieții nu sunt independenți.

O infantilizare reciprocă

Multe tinere de astăzi se regăsesc în situația în care modelul lor feminin este cel format în anii grei ai comunismului. Astfel că în prezent, poate fără să își dea seama, poartă povara acestui model în propriile relații de cuplu...

Pe de o parte, există reflexul conform căruia „acestea sunt treburile de femei și niciodată în viața mea nu am dat peste modele care să le contrazică“. Atunci acest model devine o a doua natură, pur și simplu asta este cutuma pe care o urmează. Dincolo de aceasta, există și niște lucruri greșite la noi – de exemplu, ideea superiorității în competențele gospodărești. De foarte multe ori se întâmplă, mai ales în prima perioadă a relației, când există un entuziasm erotic destul de mare și partenerii sunt mai maleabili, să ni se pară că nu se mișcă la fel de bine ca noi în aceste treburi, nu le fac la fel de bine și, în loc să avem răbdare să le explicăm, le luăm treaba din mână. Cu timpul, bărbatul se obișnuiește așa. Noi, femeile, greșim de fiecare dată când scutim un partener de o treabă pentru simplul motiv că ni se pare că am face-o noi mai bine. Așa cum se întâmplă în sfera publică, unde femeilor nu li se dă acces la decizie și nu există o încredere în ele, și în sfera privată se întâmplă același lucru, dar invers – femeile nu au încredere în bărbați. Există o infantilizare reciprocă în ambele cazuri, nu învățăm să fim parteneri.

Deci trebuie să fim mai atenți la comportamentele noastre...

Pe scurt, este un fel de comportament partenerial care trebuie educat și îngrijit de la începutul unei relații, pe tot parcursul ei, dacă vrem într-adevăr să trăim lângă cineva. Modelul acesta de a le face pe toate ca femei este un mod de a face bărbații extrem de dependenți. Nu ne dăm seama cât de catastrofală este infantilizarea băieților și bărbaților, cât de dependenți devin! Este un fenomen care se cunoaște serios mai ales în Italia, dar și la noi. În Italia, până la 36 de ani, băieții care nu se căsătoresc rămân în casă cu mamele lor, deci nu știu să se descurce singuri. Dintre fetele care nu se căsătoresc, mult mai puține sunt cele care rămân cu părinții, pentru că ele se descurcă. De ce? Lor nu le-a luat nimeni treaba din mână când erau fetițe. Viața cotidiană face parte din cultura elementară a traiului cotidian. Cred că toată lumea are de pierdut dacă băieții nu sunt independenți.

Nedreptatea conștientizată

În ultima vreme, social media a început să joacă un rol din ce în ce mai important în ceea ce privește modul în care sunt percepute rolurile de gen. Unul dintre cele mai recente exemple este cazul lui Andrew Tate, care a ajuns în atenția publicului larg prin transmiterea unor mesaje foarte misogine și dăunătoare unei generații încă în formare, care de multe ori nu are alte modele...

Reacția de indignare și de respingere a fost foarte mare și din partea bărbaților. Un astfel de exemplu are și rolul de contraexemplu, iar reacția la acesta este și foarte educativă. La fel a fost și cazul lui George Buhnici. Am văzut reacții de indignare și de contrariere din partea bărbaților pe care nu mi le-aș fi imaginat acum 20 de ani. În prezent, astfel de cazuri, care poate în trecut ar fi fost banale și trecute cu vederea, devin dezbateri publice.

Totuși, astfel de oameni au o influență mare pe social media asupra tinerilor care încă sunt în formare...

Din această cauză se pune problema dacă să se interzică sau nu TikTok. Însă se mai creează și anticorpi. Dacă lumea se indignează de anumite lucruri, ele se reglementează treptat. Noi vrem ca societatea să fie dintr-odată bună și dreaptă, însă niciodată nu a fost mai bună și mai dreaptă dintr-odată. Se spune că nu există decât nedreptatea conștientizată. Atâta vreme cât, de exemplu, sclavii nu considerau că sclavagismul este nedrept, nu s-a întâmplat nimic. Vrei mai multă dreptate, fă ceva pentru ea. Cine vrei să facă? Societățile sunt făcute de oameni, iar societățile progresează ca grad de libertate și dreptate dacă oamenii le cer eficient, organizat și proporția lor este semnificativă.

„Cei care vor maternitatea forțată sunt cei care refuză vreun fel de educație pe tema aceasta făcută în școală“

Puterea majorității a decis și în Statele Unite ale Americii, unde a fost revocat dreptul constituțional la avort. Ne-am fi putut aștepta la o astfel de decizie în secolul XXI?

Da, dacă vedeai că a fost ales Trump, dacă studiai motivele pentru care a fost ales, constituenții –electorii lui – și ce fel de abordări aveau, atunci știai că acest lucru se poate întâmpla. Din punctul meu de vedere, nu a fost ceva neașteptat. Cea mai mare parte a membrilor Curții Supreme a fost aleasă pe vremea lui Trump astfel încât să alcătuiască o majoritate conservatoare. Ca dovadă că democrațiile se fac cu cetățeni activi, care cred în valorile lor, iar aceștia trebuie să fie majoritari ca să ai o democrație. Pe scurt, președinții sunt puternici pentru că sunt legitimați de votul oamenilor. Deci noi trebuie să fim în primul rând foarte atenți la semenii noștri. Politicienii devin o portavoce pentru ei în probleme de credințe, ideologii...

Ce impact credeți că are această decizie și în alte state?

De exemplu, în România există o parte foarte conservatoare a populației, care se regăsește inclusiv în partidul liberal. Există o puternică mișcare în special inițiată de neoprotestanții din România, care au și putere politică, care au legătură cu ceea ce înseamnă valori tradiționale și Coaliția pentru Familie. Ei au mare câștig de cauză într-o bună parte a electoratului și tind să își transfere valorile lor religioase la nivel politic. Este evident. Datorită trecutului nostru extrem de dur legat de experiența interzicerii avortului, astăzi nu este interzis prin lege, deși există asemenea tendințe, în schimb se practică din ce în ce mai mult clauza de conștiință. Medicii nu fac avorturi și invocă această clauză. Deci dacă tu ai un drept – dreptul la avort – și nu ai cum să ți-l exerciți, mare diferență între a-l avea și a nu-l avea nu este. Avortul este un lucru rău, nimeni nu a spus că este bun. Alegerea este extrem de grea și foarte chinuitoare. Problema mare de fiecare dată este cui îi revine decizia: statului sau persoanei individuale? Cred că într-o țară liberă, normal ar fi ca persoana să aibă libertatea de a-și exercita capacitatea de decizie în această privință.

Comunismul a fost egalitar în ceea ce privește obligația de a munci. FOTO: Profimedia

Și libertatea vine cu o mare responsabilitate...

În primul rând, lucrul pe care nu îl înțeleg mulți oameni este că femeile care cer un avort nu vor să omoare copii, vor să nu fie mame din diverse motive – că au deja destui copii, nu sunt căsătorite, nu au găsit partenerul potrivit, nu au condiții locative sau stabilitate de job etc. O mulțime de motive care le împiedică să își exercite rolul de părinte. Dacă vrei să fii un părinte responsabil trebuie să găsești totuși momentul și situația în care poți fi un părinte responsabil.

Sau poate pur și simplu nu ești hotărâtă dacă vrei să devii sau nu mamă...

Poți hotărî să nu devii. Atâta vreme cât un copil este responsabilitatea părintelui său, de ce să hotărască altcineva în locul femeii dacă vrea sau nu să fie mamă, de câte ori și în ce fel? Câtă vreme toată povara îi revine femeii, cu ce cădere morală hotărăște altcineva?

Atâta vreme cât nu există clonare, educația trebuie să fie a tuturor celor care dau curs reproducerii, care sunt de ambele sexe.

„Educație pentru viața privată“

Și poate până a ajunge în postura de a lua o decizie atât de dificilă, avem cu toții nevoie de puțin mai multă educație, cu precădere educație sexuală.

Observ că în continuare toți cei care vor maternitatea forțată sunt și cei care consideră că nu trebuie să avem niciun fel de educație pe tema aceasta, făcută sistematic în școală. Cred că această educație ar trebui să fie timpurie, pentru că, de exemplu, avem un procent absolut insuportabil de mare de mame adolescente. Ceea ce arată că aceste tinere și nici partenerii lor nu au avut cultura, educația prin care să știe cum să se ferească de sarcină într-un moment foarte nepotrivit din viața lor – când încă sunt la școală. Asta înseamnă o viață care cam acolo se încheie.

Deci educația ar trebui să fie de ambele părți, și pentru femei, și pentru bărbați.

Bineînțeles. Atâta vreme cât nu există clonare, educația trebuie să fie a tuturor celor care dau curs reproducerii, care sunt de ambele sexe.

Ar trebui introdusă în școli o astfel de educație?

Din ’97-’98 mă chinui să lămuresc Ministerul Educației să introducă în programa școlară educația pentru viața privată. Educația privată presupune și educație sentimentală, morală, partenerială, dar și una despre ce înseamnă să fii părinte etc. Sintagma „educație sexuală“ mi se pare foarte limitativă și cred că ar trebui să fie parte a unei forme de educație mult mai amplă, care să o conțină și pe aceasta.